Adelaida Zamfira: Puterea mea vine din pasiunea cu care mă dăruiesc și din susţinerea familiei

Foto: Vlad Oancea

Am stat de vorbă cu actrița Adelaida Zamfira despre lucrurile care o fac fericită: actoria, o pasiune pe care o urmează dintotdeauna, cariera sa de pedagog, despre care vorbește cu vădită bucurie de fiecare dată, și familia ei –  actorul Nicolae Nastasia și fiica lor, Anelisse Maria. Un interviu care se încheie, așa cum îmi și doream, cu o invitație la teatru, unde Adelaida are mai multe proiecte pe rol, și cu o curiozitate stârnită pentru cel mai nou film în care joacă, „Q.E.D”, lansat de curând.

Ce faci tu, Adelaida? Ce-ți ocupă cea mai mare parte a timpului în perioada asta?

Am început repetiţiile pentru un spectacol regizat de Theo Herghelegiu, la Teatrul Arca, şi la sfârşitul lui ianuarie voi intra în repetiţii la Teatrul Act, pentru un alt spectacol, în regia Catincăi Drăgănescu. Ambele piese au acelaşi autor: Lukas Barfuss, şi asta înseamnă că temele celor două piese m-au atins în colţuri ascunse ale sufletului: pedepsirea altruistă sau iresponsabilitatea părinţilor sunt teme actuale ale societăţii în care trăim.

Se întâmplă de asemenea să mă întorc la o dragoste neîmplinită, care cred că nu mai trebuie să stea ascunsă şi care a avut nevoie de timpul ei până să iasă aşa cum ne-am dorit. Ea se numeşte „Alt bărbat. Altă femeie”. Regia acestui spectacol de suflet, cum îl numesc eu, este semnată de Nicolae Nastasia, alături de care am lucrat împreună la scenariu. Este un spectacol născut din experienţa dobândită în cadrul Companiei Passe Partout Dan Puric, un spectacol pe care l-am lucrat jucând pentru prieteni, de câte ori am avut ocazia, pentru că în limbajul non-verbal, anumite lucruri nu ai cum să le verifici decât la public. A venit însă timpul să aibă o premieră oficială, şi ea va avea loc la Teatrul Arca – un spaţiu care se relansează datorită unor oameni deosebiţi: Theo Herghelegiu şi Victor Scoradet. Mă bucur că mă număr printre prietenii care îi susţin în ceea ce îşi doresc să realizeze.

Știu că s-a lansat de curând și filmul „Q.E.D”, în regia lui Andrei Gruszsniczki, în care joci rolul Angelei. Ce fel de film este?

Da, premiera a avut loc pe 9 octombrie, anul acesta, şi mă bucur că fac parte din distribuţia acestui film, care merită văzut! Spun asta fără să fiu subiectivă! (zâmbește) Regia este semnată de Andrei Gruszsniczki, şi imaginea alb-negru este semnată de Vivi Drăgan Vasile. O să-i puteţi vedea pe Florin Piersic jr, Ofelia Popii, Sorin Leoveanu, Virgil Ogășanu, Tora Vasilescu, Dorian Boguța, în nişte roluri care vă vor surpinde.  Este un film despre relaţii umane, în primul rând, şi apoi despre comunism.

Nu crezi că s-au făcut destule filme despre comunism?

Am avut surpriza ca la întâlnirea de la UNATC cu studenţii, să îmi dau seama că de fapt nu s-au făcut destule filme despre comunism. Despre ceea ce a însemnat el la nivel uman. O tânără studentă spunea că i s-a părut inocent personajul lui Florin Piersic jr. Ceea ce face Florin este minunat, din punct de vedere actoricesc, dar ca personaj existent în acea perioadă, e un ticălos. O ticăloşie conţinută, mascată perfect de  amabilitate, care, iată, păcăleşte. Mă gândeam că dacă ajungem să-i scuzăm pe cei care au făcut rău, doar pentru că ei erau nişte slujbaşi ai sistemului, care credeau în ceea ce făceau, deci nu era vina lor, e grav. Şi spun asta pentru că m-am lovit în ultimul timp de oameni care au slujit în trecut acest sistem şi care activează nestingheriţi, cu aceleaşi metode, şi azi. Este un subiect care mă face să mă revolt, uitându-mă în jur.

Între film și piesele de teatru la care lucrezi, ești și pedagog. Când ai știut că vrei să faci și asta?

Mi-am dat seama că pot face pedagogie de când eram studentă, la clasa domnului profesor Florin Zamfirescu. Primul tânăr pe care l-am pregătit a fost Dan Bordeianu. Mi-am descoperit atunci plăcerea de a „desface” , de a iniţia. Poţi să fii un actor foarte bun, dar să nu ştii să îndrumi pe cineva. Este o altă meserie. Adela Popescu, Alina Suarasan (o tânără actriţă talentată, cu care mă mândresc) au intrat  cu 10. Florin Zamfirescu mi-a spus că, având aceste rezultate, ar trebui să fac asta din interiorul sistemului. Aşa că am făcut masterul şi doctoratul la UNATC. Am predat în  perioada respectivă, dar nu am avut cum să rămân în UNATC. Nu s-a scos niciun post la concurs şi pentru că îmi doream să am continuitate, am dat concurs la Facultatea de Arte a Universităţii „Dunărea de Jos”din Galaţi. Acum sunt lector universitar doctor la această facultate şi lucrez cu studenţii anului II. Fără modestie, cred că talentul pedagogic îl moştenesc de la tatăl meu, Costache Mircea, care a fost profesor de pian la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” şi la Liceul de muzică „Dinu Lipatti”, unde  una dintre clasele de pian îi poartă numele.

Cum faci să ai timp și pentru familia ta, mai ales pentru fetița ta, Anelisse?

Fetiţa mea, Anelisse Maria a împlinit pe 3 noiembrie opt ani şi este elevă a Colegiului Naţional „Dinu Lipatti”, la pian. Apar de multe ori sentimente de vinovăţie atunci când nu sunt lângă ea.

Fără ajutorul lui Nicolae nu aş fi reuşit niciodată. El este actor ca şi mine şi ne-am cunoscut când repetam pentru spectacolul „Made în România”, amândoi făcând parte din Compania Passe Partout Dan Puric din anul 2000. Este un spectacol care s-a jucat timp de 12 ani la Teatrul de pe Lipscani. Îmi place să spun şi că Anelisse m-a susţinut încă din burtică. Am filmat şi am predat la UNATC până cu două zile înainte de naştere. A fost una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea. Am avut probleme de sănătate la un moment dat, pe la începutul sarcinii, dar am reuşit să trecem împreună cu bine peste ele. Medicii mi-au spus că psihicul meu extrem de puternic a contat în această încercare. Nu m-am îndoit nicio clipă că va fi bine, chiar de la început, când nu mi se dădeau prea multe şanse să duc sarcina la capăt.

Dar iniţial ţi-au spus că ar fi bine să nu mai lucrezi?

Am avut o problemă destul de gravă. Dacă eram acasă singură, nu aveam cum să ajung nici până la telefon… Am avut însă noroc. Eram la spital, la un simplu control. Aşa a vrut Dumnezeu. Doctoriţa Şerban de la Spitalul Militari, căreia îi datorez foarte mult, când a văzut-o primă oară pe Anelisse, a început să plângă. Mi-a spus că venirea ei pe lume e un miracol, că nu are legătură cu medicina. Am avut alături de mine medici extrem de dăruiţi pentru această meserie. Într-o ordine cronologică a grijii avute faţă de mine, ar fi dr. Mariana Şerban de la Spitalul Militari, dr. Alina Ursuleanu de la Spitalul Cantacuzino, dr. Valentina Uscătescu de la Spitalul Fundeni, asistenta Viorica Taru de la Spitalul Fundeni și dr. Cristian Posea de la Spitalul Cantacuzino. Nu am vorbit despre asta până acum şi mă bucur că pot să le mulţumesc public.

În perioada aceea filmam la „Iubire ca-n filme”.

Iar echipa producției a ştiut prin ce treceai?

Nu. Eram atât de convinsă că nu o să mi se întâmple ceva rău, încât după o lună de stat în pat am început filmările şi am început tratamentul. Eram oricum sigură că va fi fetiţă. Mă gândeam că numai o fată ar fi atât de puternică.

Şi tu eşti foarte puternică.

Ştii, cineva care a venit la spectacolul „Fidelitate”, pe care îl joc la Teatrul Act şi pe care nu o cunosc personal, mi-a scris că a avut senzaţia că sunt un pumn de fier într-o mănuşă de catifea. Am stat să mă gândesc la ce-a spus. Da, cred că aşa e. Cred că această putere vine din pasiunea cu care mă dăruiesc. Şi fără susţinerea familiei, nu aş face nimic. O familie mică, e adevărat, dar puternică. Ăsta este secretul.

Ce s-a mai întâmplat apoi? De ce nu ai mai jucat în telenovele?

Ultima telenovelă în care am jucat a fost „Inimă de ţigan”. A fost vorba de opţiune. Am renunţat  la un confort financiar pentru pedagogie şi teatru. Greu de crezut, ştiu, dar pentru cine mă cunoaşte, e de înţeles. Acum nu-mi pare rău. Am avut nevoie de timpul respectiv.

Cum ţi-ai crescut fetiţa, cum ţi se pare că eşti în postura de mamă?

Noi nu am vrut să aibă bonă şi am crescut-o singuri. Anelisse e crescută în culise, pe la repetiţii. Toate colegele şi prietenele mele au contribuit la creşterea ei. Ţin minte că la „Made în România” îi dădeau cu biberonul colegii atunci când eram în scenă. Chiar dacă poate a fost mai greu, am vrut să ne asumăm întreaga responsabilitate. Anelisse nu a avut niciodată sentimental abandonului. Când avea două luni, m-am întors la filmări. Îi spuneam întotdeauna ce fac, unde plec şi că am să mă întorc. Ştie ce înseamnă o repetiţie, ştie de ce lipsesc şi mă impresionează cât de înţelegătoare este. Îi place să stea în sală sau în culise, învaţă toate replicile, dar deocamdată nu vrea să se facă actriţă. Face pian şi este foarte fericită că merge la cursurile de dans contemporan pentru copii de la CNDB, unde lucrează cu Silvia Călin.

De când faci teatru independent? Se poate trăi din asta?

Fac teatru independent de când am terminat facultatea. Am luat concursul la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, dar am renunţat. Azi teatrul independent este un lux, aproape. Dar mă simt liberă. Pot să lucrez cu oameni în care cred şi efortul nostru pentru a duce la bun sfârşit un proiect, e comun. Sigur că mă costă acest lucru. Nu se poate trăi numai din teatrul independent, dar nu aş abandona. Nu mi-aş dori să fiu angajată într-un un teatru de stat în care să nu joc, dar să-mi primesc salariul pe card. Nu aş înţelege de ce am ales această meserie.

Ce-ţi doreşti pentru sfârşitul acesta de an?

Am avut o perioadă dificilă şi am trecut prin multe încercări personale. Multe dezamăgiri umane, dar în acelaşi timp, în astfel de momente îţi apreciezi şi mai mult prietenii adevăraţi. Acum lucrurile încep să se aşeze şi tot ce îmi doresc este să fiu sănătoasă şi să am un final de an liniştit, pentru a putea duce la bun sfârşit ceea ce mi-am propus în plan profesional şi personal. Până atunci, vă aştept la spectacolul „Fidelitate” de la Teatrul Act şi la „Fata cu cărămidă-n gură” de la Teatrul Arca. Două spectacole în chei diferite, pe care vi le recomand cu căldură.

Fotografii: Alexandru Damian, Cătălin Anastase

Semnat de Nuami Dinescu