miercuri , 15 august 2018

Adrian Mustață: „Fotograful nu surprinde o imagine, o produce”

Adrian Mustata

Adrian Mustață nu este, încă, un fotograf celebru. Nici măcar nu profesează ca fotograf, ci are o meserie cu mult mai rigidă decât ți-ai putea închipui atunci când îi admiri fotografiile. Ferestre spre alte lumi, în fața cărora te oprești – pentru că nu poți altfel -, și viața ți se pare dintr-o dată mai frumoasă, văzută prin lentila care le deschide. L-am invitat pe Adrian să vorbim despre fotografie, fotografi și fotografii, ca despre o pasiune adevărată, din cele care te locuiesc permanent, asumându-ne exclusivitatea poate istovitoare a subiectului.

A meritat.

Cine eşti tu, Adrian Mustaţa? Eu nu-ţi cunosc decât fotografiile minunate şi cred că e prima dată când fac un interviu cu cineva despre care nu ştiu mai nimic!

Mulţumesc pentru apreciere!

Cine sunt? Sunt un om obişnuit, am 37 de ani,  trăiesc într-un oraş mic, de provincie, sunt căsătorit, am un copil şi o pasiune: fotografia! Mi-am descoperit-o devreme şi am cultivat-o cu stăruinţă de-a lungul timpului, am urmat chiar cursurile de Artă Fotografică la Şcoala de Arte din oraşul meu natal, Brăila, prin 2005… Ah, mi-am amintit că nu mi-am ridicat încă diploma. (zâmbește)

Care e profesia ta?

Sunt funcţionar public, o rotiţă măruntă într-un mecanism complex al statului român. Fotografia este într-adevăr un hobby, care nu mă lasă de mulţi ani şi de care sper să nu mă las pentru mult timp!

De ce fotografie? Prin ce te fascinează arta asta?

De când mă ştiu, am fost o persoană „vizuală”, am fost mereu fascinat de imagine. În copilărie colecţionam reviste, cărţi poştale cu peisaje, oraşe, actori, iar mai târziu îmi făceam colaje cu diverse poze… maşini, avioane, animale sălbatice, orice. Am  băgat de seamă că şi amintirile le am sub forma unor cadre, instantanee stocate pe hard-disk-ul scoarţei cerebrale.

Fascinaţia faţă de imaginea statică vine, pentru mine, din capacitatea fotografiei de a transmite un mesaj, o emoţie, sau de reaminti o trăire anume într-un timp atât de scurt: doar aruncăm o privire şi, bang!, magia s-a produs… Suntem acolo, suferim instantaneu la poza unui copil înfometat din Africa, râdem la poza unui căţeluş cu un fluture pe nas, ne extaziem în faţa unui răsărit în Caraibe şi oftăm cu nostalgie la poza nunţii. Totul, în urma unui simplu click.

Când ai început să faci fotografii?

Pe la vreo trei ani, în capul meu. (zâmbește) Dar cu un aparat foto am început mai târziu, pe la sfârşitul adolescenţei, când am simţit nevoia unor dovezi palpabile că imaginile din mintea mea nu sunt închipuiri de-o clipă… Am început cu poze de prin excursii, vacanțe sau tabere. Chestii banale – peisaje, flori, gâze, poze de grup, portretul vreunei fete…

Care a fost primul tău aparat foto?

Era o chestie mică, neagră, uşoară, de plastic, cu un obiectiv cât o gămălie de ac, complet automată (cred), cu vreo două rotiţe. Nu-mi amintesc marca, asta în cazul în care avea vreuna! Dar eram mândru de ea, că îmi scotea câte 36 amintiri deodată, tipărite frumos pe hârtie lucioasă.

Iar astăzi, ce cameră foloseşti pentru pozele tale? 

Astăzi, sunt în era digitală, am o cameră mare, neagră, cu  obiectiv interschimbabil! Pour les connaisseurs, e un Nikon D2x cu obiectivele 18-55/3.5-5.6, 50/1.4, 85/1.8, 40/2.8 micro. Uneori, mai pescuiesc din geantă un Nikon D40 sau un F4s, dar ăsta din urmă mai rar, doar când vreau să mă dau artist care face fotografie pe film. (zâmbește) Ah, şi mai am o compactă mai răsărită, care chiar scoate lucruri bune: Panasonic LX5. Pentru momentele gen „travel light”.

De-a lungul timpului, am mai avut  Nikon D200, Nikon D700 cu diverse obiective, asta aşa… să mă laud!

Şi ce cameră ţi-ai dori?

Ce cameră mi-aş dori? Aici trebuie să fac o paranteză. În lumea (D)SLR, odată aleasă firma, de obicei rămâi cu ea, pentru că în jurul camerei se structurează un sistem – obiective, blitzuri și alte accesorii, care de obicei nu sunt compatibile decât în cadrul mărcii. Asta înseamnă că voi rămâne la Nikon, deci camera visurilor ar trebui să fie vreun model de top din curtea lor, precum D3s, D4, D800. Dar cu adevărat pe gustul meu e un model mai special, Nikon Df, o cameră cu aspect retro care-mi pare foarte cool. Din acelaşi motiv îmi plac şi mai multe modele Fujifilm mirrorless. Să nu fiu înţeles greşit, n-aş alege o cameră anume că mă face cool, modelele amintite sunt foarte competente scule de produs imagini, aspectul retro e un bonus pentru mine, că-s nostalgic.

Se spune că poţi face o poză excelentă chiar şi cu un aparat de unică folosinţă. Crezi că e adevărat? Cât contează talentul fotografului şi bafta de a prinde un moment bun?

Teoretic, da! Poţi face fotografii bune şi cu o cameră mai puţin performantă, în condiţii bune. Când e soarele sus, cerul albastru, nu te grăbeşte nimic şi Marele Canion nu pleacă nicăieri, poza iese bună şi cu telefonul mobil. Dar sunt momente când nimic nu poate înlocui un autofocus rapid şi precis, un senzor performant, 10 cadre pe secundă sau un obiectiv luminos. Şi atunci, se justifică şi volumul, kilogramele în plus, miile de euro…

Talentul şi bafta fotografului? Sunt cumva complementare, dar dacă te bazezi doar pe baftă să-ţi câştigi pâinea din fotografie, mori de foame. E valabilă afirmaţia în orice domeniu. Talentul se cultivă, nu cred că poate cineva să afirme că s-a născut fotograf talentat şi face asta nativ… Trebuie să stăpâneşti bazele teoretice ale artei fotografice, tehnica propriu-zisă, dar, în primul rând, să înveţi să priveşti. Apoi, vine click-ul!

Citește mai departe

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus