sâmbătă , 25 noiembrie 2017

Adrian Naidin: Prin muzică îi apăr pe oameni

foto: arhiva personală a lui Adrian Naidin

Un dialog cu violoncelistul Adrian Naidin e o minunată rupere de ritm. Indiferent unde vă aflați acum, cât de lungă a fost ziua pe care ați avut-o, cât de plină vă e mintea de gânduri obositoare, veți pleca din această discuție cu fruntea mai senină. Într-o lume care pare să vrea să ne facă rău la tot pasul, există oameni care vor să-i apere pe ceilalți. Prin muzică. 

Care sunt primele lucruri pe care le faci dimineața?

Caut muzica din mine. De cele mai multe ori mă trezesc cu muzică în mine. A mea sau a altor compozitori. Dacă e a mea, mă grăbesc să o scriu, ca să nu o uit. Dacă e a altor compozitori, se întâmplă să fie Chopin sau Mahler, dar în diminețile acelea am un incredibil sentiment de pierdere. Alteori e Bruckner – cu trăiri puternice de pierdere, dar și de regăsire, cu câte ceva despre frumusețea vieții și, mai ales, cu multe despre frumusețea celeilalte lumi.
Mă trezesc uneori în gând cu muzica lui Brahms, care-mi amintește de bucuria vieții, sau cu Mozart, evocând dragostea pierdută. La regăsiri în dragoste mă gândesc mai ales dacă mă trezesc cu unele părți adagio de Mozart, cu jazz-blues sau cu Rachmaninoff. În special Simfonia no. 2, care e o splendoare.

Cum arată o zi perfectă?

E ziua în care nu mai mori deloc. În zilele imperfecte, mori cel puțin o dată. A te muri e trist. Murim, uneori, dar regăsirea, revenirea este foarte, foarte frumoasă. Și dezînsingurătoare.

Ce înseamnă luxul pentru tine?

Ceva la care pot ajunge doar cu mari eforturi. De exemplu, pe Marte aș putea ajunge doar cu mari eforturi! Pentru mine, drumul spre Marte este un lux.

Dar sărăcia ce înseamnă?

O tragedie care mutilează suflete, dacă vorbim de sărăcia reală și nu de modestia și cumpătarea ridicate la rang de valoare morală, recomandate de bunul simț sau de diverse viziuni religioase, printre care și creștinismul. Nu vorbesc, deci, de un mod de trai normal și de ideea de a nu-ți dori cu ardoare lucruri materiale. Sărăcia reală, incontrolabilă, distruge interiorul omului, uneori distruge spiritul, văduvește și mutilează din foarte multe puncte de vedere.

Nu fac deloc apologia bogăției acum, ce rost ar avea să trăiești într-o bunăstare cu care să nu ai ce face și să înnebunești cu ea? Nu doar un om bogat, însă, își poate pierde sufletul. Ci și unul sărac. Sărăcia și ignoranța sunt dușmani mari, dezumanizanți, degradează speranța și aduc ura și disperarea. Sunt oameni care mor pe lume acum pentru că nu au ce bea și ce mânca. Ce vi se pare nobil în acest tip de sărăcie? Cultura se dezvoltă abia după ce dispare sărăcia. O societate avansată dă lumii mari compozitori și mari regizori. Aceste societăți nu pot face asta, pentru că marii compozitori și marii regizori dispar o dată cu acești copii care mor de foame.

Care sunt lucrurile fără de care viața ți-ar fi azi mai grea?

Lucruri? Mai degrabă oameni… Nichita Stănescu chiar avea o vorbă: moartea se manifestă prin dispariția unui bineînțeles. Dispariția oamenilor te lasă sărac, și e cu atât mai greu cu cât dispar oamenii pe care-i iubești.
Dacă vorbim de lucruri, însă, probabil că fără violoncel viața mea ar fi fost mai grea. Dar violoncelul este pe locul doi. Aerul, acesta este pe primul loc.

Care este partea cea mai frumoasă a meseriei tale?

Când simt – și asta mi se întâmplă foarte rar – că am ajuns foarte departe. Cu o stare. Se întâmplă uneori, atins de aripa unui înger, să ajung foarte departe. Acolo unde toate sensurile se înțeleg ușor, acolo unde adevărul e unul singur. Acolo unde A nu se mai conjugă, iar 1 nu se mai divide. Există concerte la care lumea aplaudă câteva secunde – ceea ce este foarte bine, există concerte la care se aplaudă câteva zeci de secunde – și atunci e încă și mai bine. Am avut concerte la care lumea a aplaudat câteva minute – asta m-a copleșit. Și am avut două concerte la care lumea, la final, nu a aplaudat deloc. Mă tememam că poate nu le-a plăcut. Dar ei, de fapt, nu respirau. Am ajuns departe atunci. Sau poate ei sunt cei care au ajuns departe.

Care este slăbiciunea pentru care te critici cel mai mult?

Faptul că nu am logică. Nu înțeleg lucrurile firești ale vieții.

Care e cel mai groaznic lucru pe care l-ai face pentru bani?

Să nu fac nimic. Cel mai groaznic e atunci când cineva îți dă foarte mulți bani și tu nu faci nimic pentru ei.

Daca ar fi să dai timpul inapoi, în ce moment al vieții tale ai vrea să te oprești acum, pentru o vreme?

La o secundă-două după ce am ieșit din burta mamei, ca să-i pot trage un dos de palmă aluia care mi-a tras mie un dos de palmă atunci. Să mă uit în ochii lui, să văd dacă mai îndrăznește să-mi mai tragă una. (râde). Nu, nu-mi amintesc acel moment. Doar presupun că a existat.

Care e sunetul pe care-l detești cel mai mult?

Sunetul prostiei. Acesta se poate concretiza în multe feluri, serie din care aleg acum, la întâmplare, oamenii care cântă fals la înălțimea notei. Îți creează angoase și dureri de cap. E groaznic pentru mine să ascult un sunet fals. Prefer să aud un scrâșnit de roți sau o cretă scârțâind pe tablă.

Dacă ai putea fura ceva fără să fii prins, ce ai fura?

O planetă! Cu totul de pe ea, cu tot cu ființe, cu animale, cu toate resursele… aș fura o planetă întreagă, una dintre cele pe care n-am mai fost niciodată, pentru că, trebuie să știți, am mai vizitat până acum câteva. Aș fura o planetă pe care aș explora-o.

Ce te-a învățat profesia ta despre tine însuți?

Muzica m-a învățat că totul este irepetabil. Așa am aflat din muzică, că fiecare sunet este irepetabil și m-am gândit că trebuie să fie la fel și în viață. Nu găsești doi copaci cu același tip de trunchi, aceleași crengi, același număr de frunze și aceeași culoare. Nu există. Tot muzica te învață cum să-ți depășești limitele. Să lași să curgă muzica din tine, să nu se oprească, să nu blochezi ceva… E greu de spus. Eu mi-am depășit multe limite. Și multe mai sunt. Lucruri care păreau imposibile s-au dovedit a fi realizabile. Știi cum se spune: crede totul, că totul este posibil!

Care este cel mai spectaculos om pe care l-ai cunoscut?

Cel mai enervant de spectaculos sunt eu….

Care e cel mai mare viciu al tău?

Nu mă pot sătura de muzică. Sună cam livresc, dar acesta e adevărul. Ăsta e viciul meu. În rest, nu am vicii! Declarație care ți-ar putea demonstra, de pildă, că sunt un mare mincinos! (râde)

Care este cea mai folositoare invenție, pentru tine?

Electricitatea! Fără ea nu am fi avut tehnologie. Mă gândesc acum la Tesla… Mă fascinează electricitatea, mă fascinează furtunile, mă fascinează fulgerele, care crapă aerul în două… Și trebuie să mulțumiți că e așa și tu, care înregistrezi acum cu un aparat electric această conversație, dar și cei care vor citi articolul pe Internet și fără electricitate n-ar fi putut face asta! Ca să evoc câteva exemplificări… În rest, sunt pasionat de știință și am să mai evoc, din seria invențiilor fantastice, telescopul și, mai ales, telescopul în spațiu. Am putut vedea locurile în care se nasc sorii… Groaznic și minunat în același timp. Acolo este și moarte, și viață.

Care crezi că este cea mai bună coloană sonoră a unui film?

Sunt vreo trei printre favoritele mele. „Bărbierul din Siberia”, al lui Nikita Mikhalkov, cu muzica extraordinară, excepțională, a lui Eduard Artemyev.

Pe Hans Zimmer îl iubesc enorm. Pentru mine, muzica viitorului este asta. Nu este o muzică adâncă, venită din sensibilitatea pe care o avea Mozart sau Bach. Dar este muzica unor oameni care visează să cucerească Universul, care știu că lumea nu este doar ceea ce vedem azi, că multe sunt încă secrete, dar au speranța că într-o zi le vor afla. Este muzica unor oameni care nu au interese meschine, de a subjuga oameni sau societăți. În timp ce anumiți cretini omoară copii, sunt câțiva oameni care visează să cucerească Universul. Păcat că sunt așa de puțini.

Pe locul al treilea ar fi mai mulți, începând cu „Lista lui Schindler” – cu John Williams care a compus acea piesă superbă pe care o cântă un mare violinist, Itzhak Perlman. Și „Ultimul mohican”, un film a cărui coloană sonoră a primit Oscarul.

Din filmul românesc, îmi place muzica din „Moromeții”. Nu mai știu de cine a fost compusă, nu erau teme foarte puternice, foarte adânci, dar erau extraordinare teme descriptive. Filmul a fost alb-negru și, cum să spun, parcă și muzica era alb-negru.

În ce te-ai costuma dacă ai merge la un bal mascat?

Într-un cavaler. Toată viața mi-am dorit să fiu un cavaler cu simbrie, plătit de stat să-i apăr pe oameni. Asta e. Acum o să-i apăr prin muzică! De fapt așa se și spune. Că ultima mare bătălie va fi cea spirituală. La care vă invit pe toți!

Care crezi că sunt cele mai frumoase femei din lume?

Acele femei frumoase.

Care sunt plăcerile tale de zi cu zi?

Inspirația. Și expirația.

Care sunt cele mai mari extravaganțe ale tale?

Există părți ale muzicii clasice, Rachmaninoff, părți din Brahms, dar mai ales Concertul nr. 23 pentru pian și orchestră de Mozart, partea a doua, care să zicem că ar merge cântate nud. (râde)

Dacă ai putea locui într-o carte, care ar fi aceea?

Poveste fără sfârșit.

Care e ideea ta de fericire?

Ai început cu „care”, ceea ce mă aduce în lumesc. „Unde” – m-ar fi dezmărginit. Nu cred foarte mult în conceptul de fericire, ceva ce nu se gustă, nu se vede, nu se miroase și nu se atinge. Există un moment în care spunem că am fi fericiți? Dacă da – atunci aia e fericirea. Dacă nu – atunci nu e fericirea! E simplu.

Ce faci în fiecare seară, înainte să adormi?

Ațipesc.

***

Urmăriți-l pe Adrian Naidin pe pagina lui de Facebook! Iar dacă v-a plăcut acest interviu, abonați-vă LaRevista.ro!

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus