Alex Andronic: „Mi-e mult mai uşor să iubesc un bărbat”

Recunosc acum deschis treaba asta: când mi s-a propus să mă ocup de romanul lui Alex Andronic, adică, vorba unui prieten, „să dau o mână de corectură“ și să fac nițică editare, eram într-o perioadă în care nu prea aveam nici chef, nici timp. Iar timp nici el nu mai avea, că lansarea era programată în mai puțin de o lună, iar cartea nici nu intrase în tipar. Am acceptat proiectul, pentru că m-a învățat mama să nu refuz, și recunosc tot acum că bine am făcut. Așa mi-a fost dat să descopăr o scriitură alertă, fresh, obraznică, dar și sensibilă, plus o intrigă ce pentru unii poate părea șocantă: un tânăr ce inițial orbecăie printre ispite de tot felul, condus de neastâmpăr și teribilism, nesigur pe ce simte și pe ce iubește, își dă seama de înclinațiile sale homosexuale și decide să iasă la lumină. Tânărul acesta de 23 de ani se numește Alex Andronic, iar romanul său de debut, „Confuz”, este, de fapt, propria lui poveste. Una spusă cu accente temperamentale, dar și cu neașteptate resurse de candoare. O poveste care a devenit, cum spune însuși autorul ei, virală, și care a mai adăugat o îndeletnicire, pe cea de scriitor, la cele două pe care Alex le avea deja: copywriter și… bucătar! Dar despre toate acestea, despre scris, despre bucătărit, despre zbateri, visuri și mai ales despre cum e să fii gay pe o planetă majoritar homofobă, vă invit să citiți în conversația pe care am așternut-o mai jos.

Cum de ți-a venit ideea să scrii o carte, și mai ales una pe tema asta atât de sensibilă, a orientarii sexuale? Te-a îndemnat vreo întâmplare anume?

Ideea de carte a pornit cu mult înainte ca eu să-mi fi asumat sexualitatea şi să decid să public o poveste despre treaba asta. Acum câţiva ani, în adolescenţa mea, aveam foarte puţine lucruri la care aspiram. Date fiind circumstanţele şi mediul în care am trăit şi din care proveneam, n-am fost învăţat şi cu siguranţă n-am fost îndemnat să am visuri. Orice aş fi dorit să fac se sfârşea cu un NU categoric, astfel că n-am ştiut ce-nseamnă cu adevărat să-ţi doreşti un lucru şi mai ales să lupţi pentru el. Şi totuşi, ştiam că îmi place să scriu, ştiam asta de pe la vârsta de opt sau nouă ani, când, atât cât îmi permitea vocabularul la vremea aceea, scriam poezii. Mă întâlneam cu un prieten foarte bun la el acasă şi scriam poezii până seara târziu. Nu ne trebuia nimic altceva. Şi ne ajutam unul pe celălalt, cred că şi inventam cuvinte, nu mai ştiu exact. Tot ce ştiu este că erau momentele mele de linişte, momentele mele cu mine, în care mi se permitea să fiu eu. Şi eram fericit. Când am umplut un caiet de poezii, mi-am zis că atunci când voi fi mare, va fi carte.

Anii au trecut, am uitat complet de poezii, în schimb, acum trei ani, am descoperit proza şi mi-am adus aminte de cuvintele pe care le-am spus, copil fiind. Astfel, am prins curaj şi-am început să scriu. După ce am terminat primul meu roman, am pierdut absolut tot ce scrisesem. Şi, deşi nu cred în lucruri de genul ăsta, mi-am închipuit că e un semn. Poate nu trebuie sau poate atât a fost, nu e de mine.

Cartea pe care am publicat-o a pornit dintr-o joacă. Am scris pentru mine o bună parte din ea. Pe la final, mi-am dat seama că voi dori s-o public. Iar dorinţa se baza pe simplul fapt că sunt destul de naiv să cred că o poveste gay bine conturată poate schimba percepţiile celor care nu înţeleg prea bine fenomenul.

Şi de ce crezi că nu înţelege lumea fenomenul? Ce e aşa de greu de înţeles? Mă uitam de curând în zare, până către Australia, şi am văzut că şi acolo se discută aprins pe tema legalizării mariajelor gay. Deci şi în societăţi mai destupate la minte se duc lupte. Dar până la mariaj, să revenim la simpla înţelegere a lucrurilor – cum pot fi ajutaţi ceilalţi să înţeleagă acest fenomen? E de ajuns o poveste gay bine construită?

Noi, oamenii, avem instinctul acela de a nega anumite lucruri care sunt diferite faţă de principiile noastre de viaţă. Există un mic comunist înăuntrul nostru, care luptă cu ardoare împotriva lucrurilor care nu-i plac sau pe care pur şi simplu nu le înţelege. În fond, nu e nimic greu de înţeles la faptul că iubirea vine în forme diferite, la fel precum macaroanele. Ştiu că e o comparaţie trasă de păr, doar că nu văd cum aş putea face o comparaţie profundă când luptăm cu o absurditate frustrant de relaxantă împotriva unor oameni care se iubesc consimţit. Inclusiv în USA se discută aprins pe tema mariajelor gay, chiar dacă acestea au fost legalizate. Asta pentru că încă există oameni care nu sunt de acord şi care aşteaptă un mic val de susţinere, astfel încât să dea drumul liber frustrărilor. Probabil că ai văzut cum s-au pornit unii după ce noul preşedinte al Americii promova ură şi discriminare în toate speech-urile lui publice.

Suntem diferiţi. Asta trebuie să înţelegem, în primul şi-n primul rând, şi asta ar trebui să înţeleagă în special cei care discriminează pe diferite teme. Sexualitate, culoare, religie şi aşa mai departe.

Singura cale pe care eu personal o văd în momentul ăsta este ca cei din LGBT să prindă curaj. Să se facă auziţi şi să-şi spună poveştile. Sunt o grămadă de oameni care nu şi-au asumat sexualitatea şi trăiesc în minciună, din diferite considerente. Vorbesc aici de puterea exemplului. Odată ce mi-am asumat sexualitatea şi-am recunoscut cine sunt cu adevărat, unii oameni au plecat de lângă mine, alţii m-au acceptat şi-au ştiut de la bun început că ceea ce iubesc eu nu-i priveşte personal, în timp ce unii dintre cei care n-au înţeles prea bine cum stă treaba au rămas, au văzut că nu sunt cu nimic diferit, că nu reprezint niciun pericol pentru nimeni, că sunt eu, cel care eram şi înainte, acum, în schimb, ceva mai degajat. Şi-au ales să rămână. Mi-au scris apoi adresându-mi scuze, pentru că părerea lor iniţială era una nu neapărat drăguţă, însă au fost curioşi să cunoască şi să înţeleagă situaţia. Şi iată, astăzi îmi sunt prieteni şi aşa cum mă susţin pe mine, susţin comunitatea, acum înţelegând-o. Şi cred că asta ne lipseşte. Puterea exemplului, curajul de a-i face pe cei din jur, care sunt dispuşi să asculte, să ne înţeleagă şi, la rândul lor, să-i facă şi pe alţii să înţeleagă că nu e nimic rău în a fi gay, bisexual etc.

Tu când ai avut curajul ăsta? Să-ți asumi. Și cum ai făcut-o, cum le-ai spus celor dragi, mai ales? Să nu-mi spui că au aflat din carte…

Mie mi-a trebuit relativ puţin timp să-mi fac curaj. A durat ceva până am înţeles cine sunt. Acum vreo trei ani, am reuşit performanţa de a mă accepta. În următorii doi ani am crezut că pot să ţin lucrul ăsta secret toată viaţa mea. Ăsta era planul, mai exact. Nu voiam să-mi fac coming out-ul nici în ruptul capului. Citisem şi auzisem atâtea poveşti care s-au transformat într-un coşmar, pentru cei ca mine, în momentul în care au decis să facă ieşirea asta din dulap, încât eram terifiat de gândul că voi sfârşi la fel. În schimb, anul trecut, în decembrie, când manuscrisul meu era gata în proporţie de 80%, mi-am dat seama că după ce-l voi publica vor ieşi vorbe, bănuieli, că se va insinua cum că am trăit pe propria piele ce am scris în carte şi că nu voi putea să mă ascund prea bine în spatele unui personaj fictiv sau a unei poveşti ce se vrea inventată. Aşa că, fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am spus că e cazul să ies în piaţa publică şi să strig în gura mare că sunt bisexual. Hahaha. Glumesc. Am stat foarte mult pe gânduri, mai exact cinci luni de zile, cam atât a durat procesul de autoîncurajare. Abia în aprilie, anul acesta, am decis că ai mei părinţi trebuie să afle cine sunt, astfel încât să nu facă un atac cerebral când vor citi cartea.

S-a întâmplat pe 13 aprilie, ţin minte exact data. E aceeaşi dată în care am dat mâna cu mine acum trei ani de zile, când îţi spuneam că m-am acceptat. Şi nu, n-a fost cu intenţie. S-a nimerit să prind curaj în ziua aia şi să le spun. Şi n-a fost absolut deloc uşor. A durat câteva ore bune în care am vorbit despre altceva, ne-am uitat la televizor, în timp ce în capul meu încercam să găsesc o formulare cât mai uşoară prin care să-i anunţ, astfel încât să nu fie un şoc prea mare. Evident că nu exista nicio soluţie prin care să-i feresc de impact, aşa că le-am zis pe şleau. „Mamă, tată, sunt gay. De fapt, nu chiar. Îmi plac şi femeile, uneori.” Cam astea au fost cuvintele mele.

De-acolo a început potopul. Tornade de injurii, reproşuri etc. Am înghiţit cu greu tot ce aveau de spus, i-am lăsat să se descarce. Am fost surprinzător de calm, m-a surprins chiar şi pe mine. Îmi sare ţandăra uşor, de obicei, însă n-a fost cazul atunci. Ştiam că nu-i voi face să înţeleagă decât cu calm, răbdare şi perseverenţă. Încă n-am reuşit nici în ziua de astăzi, dar ne avem ca oamenii normali, nu ne mai războim. Şi vorbim rar, încât să nu ajungem din nou acolo. Ceea ce pentru mine e suficient. Nici nu caut mai mult. N-am avut niciodată, nu aş cere asta acum, după 23 de ani.

Probabil au nevoie de mai mult timp.

Cu siguranţă au nevoie de mai mult timp. Şi au tot timpul din lume. Sau, mă rog, cât o fi să fie. N-am să-i judec nicio secundă pentru lucrul ăsta, sunt ai mei, indiferent de cum au fost până în momentul de faţă, îi iubesc şi vreau să-i ştiu bine, asta e tot ce contează. Faptul că am sau nu „acceptul” lor mi-e indiferent. Aşa cum le-am spus şi lor, am fost, sunt şi voi fi tot timpul omul acela care va face lucrurile pentru el, în primul rând, iar mai apoi pentru cei dragi. Poate e o formă de egoism, dar mă simt foarte bine mergând pe principiul ăsta.

Şi pentru că am învăţat de curând un cuvânt nou, o să-l folosesc acum: deci eşti queer. Şi un tip foarte sensibil, asta pot spune după ce am citit cartea. E mai uşor să iubeşti un bărbat sau o femeie? Bănuiesc că ai experimentat ambele zone. Care ţi-a dat, sentimental vorbind, cea mai mare bătaie de cap?

E adevărat, am experimentat ambele zone şi uite că nu m-am gândit nicio secundă la treaba asta. Sincer, mi-e mult mai uşor să iubesc un bărbat. Probabil că e şi normal, în sensul că fiind amândoi bărbaţi, nu ne intersectăm cu situaţii cu care m-aş întâlni dacă ar fi vorba de o femeie. De exemplu, ca să răspund în stilul caracteristic, locuind cu un bărbat, capacul ăla nenorocit de la WC poate rămâne ridicat constant, fără ca asta să creeze polemici. Şi un lucru pe care aş vrea să-l spun, deşi în cuplurile hetero din zilele noastre, principiul egalităţii stă în picioare, în continuare femeia e cea care găteşte mai mult, care stă acasă cu copiii, care dă cu aspiratorul. Bărbatul… mai rar. E drept, asta ţine şi de fiecare în parte, dar trebuie să-ţi mărturisesc că în relaţiile mele cu bărbaţi, lucrurile astea se împărţeau al naibii de egal, de la sine. Ăla care ajungea primul acasă gătea cina, dădea cu aspiratorul, spăla vasele şi scotea câinele la plimbare. În plus, faţă de treburile casnice, mi-e mult mai uşor să înţeleg un bărbat decât aş înţelege o femeie. Sunt lucruri pentru care a durat mult timp până le-am înţeles la partenera de lângă mine. Sunt mici chestii pe care durează până le descoperi la o femeie, şi e ceva normal. În schimb, cu un bărbat, mă prind rapid cum stă treaba. Unii ar spune că asta distruge din „provocarea” unei relaţii. Eu zic că e foarte mişto şi nu pierd niciun suspans. Din contră, cu cât îţi cunoşti mai repede partenerul, cu atât relaţia devine mai frumoasă, iar starea de spirit a amândurora e alta. Totuşi, n-am avut niciodată intenţia de a face comparaţii şi nu m-am gândit niciodată, în situaţiile de „criză”, ce bine ar fi fost dacă eram acum cu un partener de sex opus sau vice-versa.

Aş mai adăuga faptul că mi-e mult mai uşor să discut foarte liber cu un bărbat decât cu o femeie. În faţa unei femei, am tendinţa să învălui problemele într-un ambalaj drăguţ, catifelat, pufos… habar n-am, astfel încât să nu cumva să o rănesc. Văd şi simt fragilitate, iar asta mă face să acţionez diferit. Ei bine, cu bărbatul n-am problema asta. „This is Spartaaaa!” Hehe.

Există prejudecata aia că homosexualii sunt extrem de libertini, frivoli, infideli… Cât e de adevărată? Tu cum ești?

Sincer, bărbaţii homosexuali nu sunt foarte diferiţi de cei heterosexuali. Dar un lucru pe care n-am putut să nu-l observ în comunitatea gay este că bărbaţii care sunt implicaţi în relaţii tind să fie destul de deschişi față de implicarea unei a treia persoane în relaţie. În general, ambii parteneri îşi doresc acelaşi lucru. Sunt bărbaţi, la naiba. Astfel că, din contră, eu aş îndrăzni să spun că infidelitatea e mai scăzută în cazul relaţiilor homosexuale. Un pic de condiment, cum ar veni, ceea ce în relaţiile heterosexuale e mai puţin probabil să se întâmple, femeile fiind ceva mai stricte şi având un instinct teritorial mai dezvoltat.

Eu tind să fiu femeie la capitolul ăsta, cred. Cel puţin până acum aşa a fost. Şi uite, mi s-a întâmplat să fiu înşelat de o femeie. De un bărbat, încă nu. Cel puţin, nu am aflat. Dacă au făcut-o, au făcut-o prea ca la carte. Jos pălăria! Dar nu sunt gelos. Se spune că gelozia e mult mai des întâlnită la gay. Şi n-am aflat până acum dacă e adevărat sau nu. Probabil că e unul dintre stereotipurile de care ne lovim des. Femeile sunt într-un fel, bărbaţii într-un fel, gay-ii sunt aşa şi pe dincolo. În fond, sexualitatea nu este o identitate şi nu ne defineşte ca fiinţe umane. Infidelitatea e o alegere a fiecăruia, pe care o face conştient sau nu, într-un moment de slăbiciune sau nu, indiferent dacă e gay sau hetero.

Am înţeles că locuieşti în Danemarca. De ce?

Faptul că locuiesc în Danemarca nu a fost alegerea mea. Am ajuns aici dintr-o dorinţă a familiei mele de a ne regăsi. Ei au plecat când eram eu tinerel, aveam vreo 11 ani. Am locuit până la 15 ani şi jumătate cu bunicii, apoi m-au adus ai mei aici, unde ei se stabiliseră deja. La momentul ăla a fost cumplit. N-aş fi plecat, nu mi-aş fi părăsit prietenii, m-au rupt din viaţă când începeam s-o iubesc.

Făceam parte din două ansambluri folclorice, unul în satul în care trăiam şi celălalt la Timişoara, unde făceam naveta cu trenul la liceu şi unde rămâneam după ore, pentru cursurile de dans. Făceam ce-mi doream cel mai mult. Şi eram al naibii de fericit. Din păcate, oricât de mult le-am dat de înţeles că vreau să rămân, n-a contat pentru ei. Iar pentru mine a fost o altă pedeapsă la care mă supuneau şi pe care nu voiam s-o accept nici în ruptul capului.

Se întâmpla în 2009, în decembrie. Veniseră acasă de sărbători şi mi-au dat vestea direct: „Vii cu noi!” Nu i-a interesat dacă vreau, nu i-a interesat ce-mi doresc. Au fost cele mai negre sărbători pe care le-am trăit până acum. Am fost nevoit să-mi iau rămas bun de la prieteni şi cunoştinţe, oameni cu care lucram şi care m-au făcut să cer mai mult de la mine. Am fost nevoit să renunţ la un lucru care mă făcea extraordinar de fericit şi pe care ştiam că nu-l voi mai practica prea curând sau poate niciodată.

Când am ajuns în Danemarca, acumulasem atât de multă frustrare, încât, iniţial, planul meu, în întunericul minţii mele de atunci, era să devin un drogat şi-un beţivan notoriu. Să mă răzbun cumva pe ei. Doar că, oricât am încercat, n-am putut deveni dependent de droguri, dar am reuşit să mă apuc de fumat. Am stricat câteva pachete de ţigări şi-am pierdut câteva nopţi în care tuşeam îngrozitor şi mă încăpăţânam să învăţ să fumez. Printre lacrimi şi pumni în pereţi, am reuşit. Doamne, şi câtă fericire pe capul meu! Parcă făceam un lucru la care râvnisem jumătate din viaţa mea şi care în sfârşit îmi ieșise, atât de supărat eram!

Nu, nu-i blamez pe ai mei pentru că fumez în ziua de astăzi, e vina mea. Puteam să nu, dar am ales să da. Nu pot să zic că regret, dar nici nu sunt mândru de faptul că m-am chinuit atât de mult să devin dependent de un lucru care-mi face rău mie, în niciun caz lor. Răzbunare nereuşită, cum ar veni.

Şi cum e viaţa acolo, faţă de cea din România?

Viaţa de aici e tristă, extraordinar de plictisitoare şi de-o monotonie care te scoate din minţi. Oamenii de aici tind să fie extrem de reci, închişi, deşi îţi zâmbesc mereu, nu o fac cu căldură-n suflet. Ăştia sunt ei, uşor antisociali, preferă serile liniştite, în familie sau cu prieteni foarte apropiaţi, citesc mult, se îngrijesc de casă, curte, copii. Au alte priorităţi. Pe lângă toate astea, vremea e una care, dacă eşti foarte sensibil, te poate ţine din depresie în depresie. E frig, plouă frustrant de des. Aici Universul a fost rău cu ei. Le-a oferit mare şi cam atât. Apa e foarte rece, indiferent de vremea de afară, şi nu mulţi se încumetă la o serie de înotat pe spate când temperatura e undeva la 10 grade, cel mult. Dar tinzi să te obişnuieşti cu toate astea. Cel puţin eu am făcut-o. Sunt ca acasă, mă simt ca acasă, deşi trebuie să recunosc că am perioade în care m-aş întoarce în ţară fără să clipesc. Mi-e dor de felul nostru de a fi, al românilor. Mi-e dor de vizite neanunţate între prieteni. Mi-e dor de ieşiri, de stat nopţile la poveşti, chiar dacă dimineaţa te aşteaptă un job. Mi-e dor de stropul ăla de „iresponsabilitate”, ca să-i zic aşa.

Și în ce privește atitudinea societății de acolo față de gay?

În privința asta, e un loc mişto în care să fii astfel. Şi nu pentru că oamenii ar fi gay friendly, ci pentru că sunt atât de indiferenţi faţă de cei din jurul lor, încât nu-i deranjează absolut nimic. E ţara celor mai puţine etichete, iar asta e sănătos şi relaxant pentru oricine, nu doar pentru cei din LGBT.

Povestea carierei tale de bucătar care e? De unde până unde, cum ai ajuns de la copywriting la bucătărie?

Fiind omul experienţelor, mi-a plăcut mereu să gust câte puţin din fiecare lucru care îmi face cu ochiul. Când eram mic, eram puştiul ăla enervant care se învârte printre picioarele mamei sau bunicii în bucătărie. Eram mereu cu nasul în oale, îmi plăcea mediul şi nu mă scoteai nici bătut de acolo, astfel că atât mama, cât şi bunica s-au văzut nevoite să mă înveţe lucruri.

La șapte ani făceam clătite, la opt ani trecusem în liga „profesioniştilor” şi îmi prăjeam ouă, parizer, îmi fierbeam legume şi frământam aluat pentru papanaşi. Eram naiv, dacă-mi puneai un cuţit în mână şi-un sac de 10 kg de cartofi în faţă, ţi-l curăţam pe ritmurile vremurilor de atunci, de pe Atomic. Neapărat trebuia să am fond sonor când făceam treburi prin bucătărie.

Acum doi ani mi-am băgat demisia de la fostul job, pe care ajunsesem să-l urăsc cel mai mult pe lumea asta, din cauza faptului că implica extraordinar de multă responsabilitate şi bătaie de cap, în timp ce salariul creştea la fel de repede cum fuge un melc. Aham! Și m-am înscris, dintr-un impuls, la un curs de gastronomie. Mă rog, toată treaba urma să fie un fel de facultate, trebuia să parcurg patru ani de şcoală şi, implicit, de practică, încât să-mi dobândesc titulatura de Chef. După ce am terminat cursul de bază şi m-am numit bucătar, am lucrat o perioadă într-un restaurant. Mi-a plăcut extraordinar de mult, deşi programul de lucru nu era uşor: şapte zile din şapte, câte 14-16 ore de muncă zilnic. Erau rare zilele libere, din cauza colegilor iresponsabili care se dădeau mereu răniţi sau bolnavi. Dar îmi plăcea. Nu simţeam oboseala, eram fericit că ofer oamenilor plăcere. Iată, se pare că tot ce-mi place să fac e să ofer oamenilor ceva – gătit, scris etc.

Care e felul de mâncare cu care nu dai greș, care îți iese cel mai bine, „specialitatea casei”?

Oh, acum, fără urmă de modestie, vreau să cred că majoritatea felurilor de mâncare pe care le gătesc îmi ies foarte bine! Totuşi, ca să-ţi răspund la întrebare, m-am străduit ceva să-mi iasă un Beef Wellington ca la carte. Şi după câteva încercări uşor nereuşite, mi-am atins scopul. De atunci respect cu sfinţenie fiecare pas care trebuie făcut. Da, sunt unele preparate pe care le iubesc. Beef Wellington e unul dintre ele. Şi-ar mai fi risotto cu dovlecel şi scoici Saint Jaques sau pastele cu fructe de mare şi sos alb. Nişte minunăţii pe care atunci când le gătesc, mă simt de parcă aş face dragoste. Şi oricât de penibil ar suna asta, crede-mă, vorbesc serios. Sunt orgasmice!

Să revenim la scris. Cum s-a schimbat viața ta de când ai lansat „Confuz”? Ai pierdut prieteni, ai câștigat? Și cum a fost primit romanul de către publicul din România?

Nu pot să spun că s-au schimbat prea multe în viaţa mea după lansarea cărţii. Adevărul e că singurul care s-a schimbat am fost eu. Am devenit ceva mai conştient de ceea ce fac, de faptul că am lansat o carte care a fost şi este destul de virală. N-am avut nimic de pierdut, din contră, am câştigat extraordinar de mult. Am avut parte de foarte multă susţinere la cele două lansări pe care le-am avut, la Cluj şi la Bucureşti. Prieteni dragi mie au călătorit sute de kilometri, din toate colţurile ţării, să mă vadă, ba chiar una dintre marile surprize a fost o prietenă care a zburat de la Londra, special pentru lansare.

Lucrurile s-au întâmplat pe repede înainte în perioada aia. N-am avut timp să mă bucur de fiecare om sau moment în parte. A fost un cumul de trăiri pe care nu le-am experimentat întru totul, şi-acum fărâme din toate astea mă năvălesc din când în când.

Uite, o întâmplare pe care abia recent am reuşit s-o trăiesc, da, da, zic bine. După lansare, am ieșit la o terasă din Centrul Vechi. Una dintre cititoarele mele, care a fost prezentă şi la lansare, se plimba prin centru şi m-a observat. A dorit să mai facă o poză cu mine şi să-mi spună încă odată cât de mult apreciază ce fac. Eu fusesem un robot pe baterii atunci, zâmbeşte la sute de poze, semnează cărţi etc, nu mi s-a părut nimic ieşit din comun în toată treaba asta. Unul dintre ospătarii care a observat atunci faza era convins că au o vedetă la terasă şi şi-a anunţat colegele, care au devenit uşor isterice. În sensul frumos, cum fac fetiţele când îl văd pe Justin Bieber, gen. Mă rog, mi s-a părut foarte amuzantă toată treaba, dar abia recent mi-am dat seama cât de frumos e să te oprească pe stradă cineva care te ştie, îţi apreciază munca şi vrea o poză cu tine. Care poate pentru tine nu înseamnă mare lucru, însă pentru el e mult. Şi tu ştii asta, că ai şi tu la rândul tău oameni pe care-i apreciezi şi pe care te-ai bucura să-i vezi şi să imortalizezi momentul. Dar chestia cea mai frumoasă e să fii tu în pielea omului apreciat şi dorit. E minunată senzaţia şi vine la pachet cu ceva mai multă responsabilitate. Te face să vrei să devii o versiune mult mai bună a ta, în cazul meu, să scriu mult mai bine, să mă dezvolt mai frumos şi să pot oferi oamenilor mai mult decât am făcut-o cu prima carte. E un lucru pe care-l iau în serios.

Reacţiile oamenilor care au citit cartea au fost excepţionale până acum. Majoritatea a fost plăcut surprinsă de conţinutul cărţii şi au înţeles exact care este mesajul acesteia. Mi-au scris mulţi dintre ei, m-au felicitat atât pentru carte, cât şi pentru curajul de a aborda un subiect atât de delicat în ţara noastră. Au fost şi critici, evident, dar au fost făcute într-un mod constructiv şi cu atât de mult bun simţ, încât să înţeleg ce am făcut greşit şi unde ar mai trebui să lucrez.

Toată treaba mi-a călcat aşteptările în picioare şi m-a făcut să înţeleg că sunt puţin mai bun decât cred eu că sunt şi că ar fi cazul să cresc puţin nivelul aşteptărilor în ceea ce mă priveşte.

Știu că lucrezi deja la altă carte. Ce poți să ne spui despre ea, în cateva vorbe? Se anunță la fel de „șocantă” ca prima?

De fapt, lucrez la trei cărţi diferite. Una dintre ele este un volum de poezii cu care mi-am propus să mă-ntorc pe vremuri, în copilărie. Îţi spuneam mai devreme că poeziile au fost răspunsul meu când m-am apucat din nou de scris. În ceea ce le priveşte pe celelalte două, una dintre ele este tot o poveste gay, de data asta am mers pe „genului programului: dramă”. E o poveste mult mai dură decât prima, şi nu pentru că scenele de sex explicit ar fi mai dese, ci pentru că vreau să pun accentul pe părţile care se aduc mai puţin în discuţie când vine vorba de o poveste gay. Cum ar fi depresia, anxietatea ş.a.m.d.

Va avea un titlu şocant, cu adevărat. Şi foarte dur. Sincer, am ceva emoţii în ceea ce o priveşte. Şi nu pentru că n-ar fi bine primită, ci pentru că va fi greu de digerat învelişul, apoi conţinutul. Câţiva dintre prietenii mei mi-au spus că am cumva tendinţa să exagerez cu morbidul în romanul ăsta, dar e o carte în care cred mai mult decât în cea lansată deja. Mi-aş fi dorit să fie cartea de debut, sincer. Dar uite că n-am avut destul curaj. Şi-o să vedeţi şi de ce.

Ah, îţi ziceam că lucrez la trei cărţi, să n-o uit pe cea de a treia, totuşi. Vreau să mă provoc şi să scriu ficţiune. Cel puţin, asta încerc să fac în cartea asta. E o poveste 90% fictivă, amuzantă, dar care conţine totuşi un subiect real şi profund, dacă eşti în stare să citeşti printre rânduri. E o joacă pe care o fac şi sper să iasă la fel de bine precum mi-o imaginez.

Pari – și mai mult ca sigur și ești – un om relaxat, asumat, firesc. Un om împăcat cu sine. Îți mai lipsește totuși ceva ca sa fii pe deplin fericit?

Deşi îmi găsesc fericirea în lucrurile mici pe care, de-a lungul timpului, am învăţat să le apreciez, sunt genul de om care cere a fi iubit. Nu recunosc asta prea des, îmi place să fac pe masculul feroce, cel cu piept de fier, care nu prea ştie el cum e cu sentimentele, dar chiar simt nevoia de dragoste în viaţa mea. Sunt un familist, am ştiu asta de mic copil, când în loc să-mi doresc maşini, avioane şi să vreau să fiu preşedintele ţării când voi fi mare, eu ştiam că vreau o familie mare, cu patru copii. Îmi doresc foarte mult pe cineva cu care să împart momentele vieţii. E drept, am învăţat să-mi fiu suficient, să fac lucrurile singur, să nu mă plictisesc cu mine, dar îmi lipseşte acel cineva care să-mi aducă un plus în viaţa de zi cu zi. Aş fi ipocrit să mint şi să spun că nu, viaţa e frumoasă dacă eşti singur. Este, nu contest, dar nu m-ar deranja absolut deloc un bonus pe două picioare.

Şi-n afară de asta, uite, sunt într-un moment al vieţii mele când nu ştiu ce voi face mâine. La carieră mă refer acum. Chiar dacă vârsta mă contrazice şi-mi spune că am timp, sunt construit să fiu stăpân pe situaţie şi să anticipez pasul următor. Acum nu ştiu. Şi până aflu răspunsul, o să mai alerg puţin în cerc, cu braţele pe sus, zbierând la lună.

*

Puteți comanda romanul „Confuz” contactându-l pe Alex Andronic pe pagina sa de Facebook.

Fotografii: arhiva personală a lui Alex Andronic

V-a plăcut acest interviu? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!

Semnat de Alina Grozea