vineri , 23 iunie 2017

„Aliatul”: război cu punct și dragoste cu semnul întrebării

allied-moviefoto

Ah, de când așteptam filmul ăsta („Allied”), ca să-l văd pe Brad Pitt strângând în sfârşit la piept o femeie cu ceva mai multă cărniță pe dumneaei (adică pe Marion Cotillard – numai în film, în realitate se pare că Rihanna ar fi la rând la dezmierdări bradpittiene).

Acţiunea filmului se petrece în 1942, când un agent secret britanic întâlneşte o spioană din rezistenţa franceză şi se unește cu ea întâi de ochii lumii, în scopul asasinării unui personaj nazist, iar apoi se îndrăgostesc lulea unul de celălalt şi continuă uniunea şi în afara fișei postului de spion.

Marion Cotillard – pe care, personal, o găsesc absolut irezistibilă, deci îl înţeleg pe Brăduţ la faza cu înşelatul nevestei – intră în pielea unui personaj care îmi aminteşte de Mata Hari, varianta mai cuminte şi mai elegantă, fără dat din buric. Brad Pitt joacă rolul șarmantului spion Max Vatan, dar îmi aminteşte de Benjamin Button, dintr-o partitură de-a lui mai veche, pentru că acum arată cu cel puţin zece ani mai tânăr decât în acte, semn că ori a pupat nişte hialuronic prin părţile esențiale ale chipului său blond, ori i-a priit să n-o mai pupe pe madam’ Angelina.

Dar cum naiba e filmul, probabil vă întrebaţi cu toţii în cor, plictisiţi deja de felul în care deviez eu tot mai des de la traseul recenziei către bârfa cu iz tabloid. Băi, filmul e mişto. E genul ăla de poveste bine spusă, fain jucată, fără picanterii snoabe, fără flic-flacuri cinematografice, cu emoţia redată într-un mod ușor de digerat, pentru cât mai multe tipuri de spectatori. E genul ăla de film de văzut la cinema, ceea ce vă şi recomand călduros să faceţi, dar şi de căutat apoi pe DVD şi de luat acasă, pentru revăzut la gura sobei (vorba vine), în familie extinsă sau în doi, ca porumbeii, căci potenţial romantic găsim din plin în multe cadre.

Mie mi-ar fi plăcut un alt final, drept să spun, dar nici ăsta pe care-l are nu-i rău. Aplaud şi costumele (sunt chiar din filmul epocii ăleia, zici că le-au luat dintr-un muzeu şi le-au dus la curăţat). Aplaud punerea în scenă gândită de Robert Zemeckis, un regizor suficient de titrat pentru a-şi permite să lucreze finuţ, fără demonstraţii de forţă. Aplaud prestaţia tuturor actorilor şi, nu în ultimul rând, aplaud excelenta chimie dintre protagonişti – fabricată sau reală, ştiu ei mai bine cum stă treaba, extrem de importantă în economia unui film care o fi el despre război, dar e mai ales despre dragoste. Una pusă la încercare, pusă la îndoială, alimentată, dar şi strivită de încărcătura nefastă a unei îndeletniciri ingrate din timpuri vitrege.

Cam atât, vă las să-l vedeţi cu ochișorii voștri şi să vă daţi voi cu părerea. Ca referinţă suplimentară, vă spun că la cinema am stat lângă un tip care vreme de două ore şi ceva cât a durat proiecţia, a ţinut mâna iubitei la pieptul lui şi a sărutat-o. Mulţumesc pentru atenţie.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus