luni , 25 septembrie 2017

Alina Grozea: „Astăzi, oricine se poate juca de-a scriitorul”

Alina

Foto: Ionuț Bănuță

I-am ținut minte numele de îndată ce i-am citit primul text, în revista Tango, cu mulți ani în urmă. De-atunci ne-au traversat multe întâmplări și ne-a legat o frumoasă prietenie, dar nu de asta am vrut s-o intervievez. Ci pentru că, deși azi îmi permit s-o sun în miez de noapte dacă am un necaz sau s-o trag de urechi când mă enervează, pentru mine ea a rămas aceeași: Alina Grozea, fata aia care scrie așa frumos, că poți cumpăra cu ochii închiși orice revistă în care-i apare numele și orice carte pe care o semnează. Tocmai a lansat-o pe a doua – „Toate drumurile duc la mine” – și știu sigur că nu face parte din tagma celor care doar „se joacă de-a scriitorii”.

Alina Grozea, într-un interviu despre cărți, presă și alte fericiri. 

Care a fost pentru tine cea mai frumoasă perioadă în presă?

Perioada de început, de debut. Când mi s-a publicat în Tango prima poveste şi o citeam şi-o reciteam cu nesaţ, plângând – mi se părea cel mai frumos articol din lume. Ştiu, sună narcisic, dar aşa simţeam. Prima dată am deschis revista pe stradă, mă claxonau maşinile, pentru că eram prea în extaz să mai fiu atentă la semafoare, la trafic…

Dar urât ţi-a fost vreodată? Ai vrut s-o laşi baltă şi să te apuci de altceva?

Ooo, de multe ori. Cam o dată pe săptămână îmi vin piticii şi vreau să fug în lume. Să nu mai scriu niciodată nimic, să nu mai editez nimic, doar să zac, undeva, pe o plajă, şi să uit de toate.

Ai editat una dintre cele mai importante reviste din România, deci cunoşti în amănunt mecanismele facerii unei publicaţii. Ce e cel mai greu la un astfel de job, mai ales în contextul crizei actuale?

Am fost editorul coordonator al unei reviste importante – Femeia, de curând am fost numită redactor-şef al altei reviste cunoscute, Ioana, şi cel mai greu mi se pare, în ambele posturi, faptul că deseori avântul creativ e sugrumat de limitările de buget. E greu să ştii că livrezi pieţei un produs de presă bun, dar vânzările scad sau nu cresc din motive ce nu ţin de performanţele editoriale, ci de alte aspecte pe care nu are rost să le dezvolt acum.

Ce crezi că asigură succesul unei publicaţii pentru femei? Tu, ca om cu putere editorială, cum alegi subiectele care intră în revistă, care e busola care te ghidează?

Aleg în funcţie de ceea ce cred că aş citi şi eu cu plăcere. Nu ştiu dacă e criteriul cel mai bun, dar nu pot face altfel. Succesul publicaţiei e dictat de un conţinut care să fie pe placul şi pe înţelesul cât mai multor femei – dacă te nișezi în discurs, poate rezulta o revistă genială, dar greu vandabilă. Cred că trebuie să fie câte puţin din fiecare într-o revistă de lifestyle feminin: şi subiecte de actualitate, abordate foarte pragmatic, din care să înveţi lucruri noi şi utile, dar şi articole „de stare”, de citit, pur şi simplu. Şi, deşi mi-e greu să recunosc, contează foarte mult să ai hârtie bună, copertă frumoasă, fotografii spectaculoase în revistă. Îmi plăcea să cred că un articol care te dă pe spate prin scriitură şi profunzime face singur toată treaba, dar nu este aşa. Contează cum îl îmbraci, ca layout, cum îl ilustrezi, pe ce hârtie îl tipăreşti, cum îl vinzi. Altfel, degeaba e genial.

Care sunt jurnaliştii pe care-i admiri cel mai mult? 

Ah, am adunat în timp o listă lungă, dar prefer s-o ţin pentru mine. Îţi pot dezvălui însă un singur nume: al tău!

Ce părere ai despre valul de autori de blog deveniţi în ultimul timp autori de cărţi? Cât e artă literară şi cât e impostură în curentul ăsta?

Nu cred că sunt în măsură să apreciez eu gradul de impostură din literatură, plus că am devenit parcă mai relaxată pe subiectul ăsta. Şi eu am scos două cărţi şi nu-s Virginia Woolf. Înainte pătrundeai mai greu în lumea autorilor de carte, astăzi oricine se poate juca de-a scriitorul. Mă deranjează doar când edituri mari, vezi Doamne elitiste, se implică în proiecte prin care să aibă un câştig facil şi investesc în volume scrise de personaje publice fără pic de talent literar. Dacă scrii ca la clasa a treia într-un editorial de presă de 1500 de semne, la ce să mă aştept de la o carte scrisă de tine, că o fi vreo capodoperă?

Dintre toţi oamenii care scriu pe care-i ştii, pe cine ai publica la editura ta, fără să stai pe gânduri?

Pe tine!

Așa, mai spune-mi, că doar de ce crezi că te intervievez?

De ce ai înfiinţat o editură, care a fost gândul care te-a împins să porneşti o astfel de afacere?

Ca să-mi public propriile elucubraţii, pentru că altfel mi-ar fi fost ruşine să trimit manuscrisele mele modeste editurilor mari şi elitiste de care vorbeam mai sus. Între timp, mi-am dat seama că n-am de ce să mă ruşinez, dar e prea târziu, mi-am deschis deja editură!

De fapt, în ce măsură e o afacere să publici şi să vinzi cărţi?

Nu e nicio afacere dacă nu vinzi harry potteri sau cărtărești.

Care a fost cel mai pregnant sentiment pe care l-ai avut atunci când ai văzut prima ta carte publicată, De ce nu-mi găsesc pe cineva

Am numit acea carte „copilul meu”, deci îţi dai seama ce am simţit… Am simţit că am un rost pe lume, că nu fac umbră degeaba pământului. Şi când oamenii mi-au scris că s-au regăsit în cartea mea, că le-a schimbat viaţa fie şi numai pentru o seară – cea în care au citit-o – nu-mi mai ajungeai cu prăjina la nas! Eu nu prea sunt des mândră de mine, dar atunci am fost.

În ce fel e diferită noua ta carte, Toate drumurile duc la mine? Şi de ce titlul acesta?

Cum spun şi în prezentarea cărţii, conţine texte mult mai optimiste sau de o tristeţe mai puţin înverşunată. Multe dintre textele primei cărţi sunt pline de frustrări şi ranchiună, dar cred că alea sunt cele mai bune! (râde)

Titlul, nu ştiu – aşa mi-a trăsnit. Pentru că, orice aş face, tot la mine ajung, sunt reperul meu în viaţă, mă autoanalizez frecvent, nu ştiu dacă onest şi lucid, dar sigur foarte penetrant, tăios, mă doare câteodată atâta autoanaliză. Totuşi, în felul ăsta, am mai schimbat câte una, alta, în mine; mă suport mai uşor.

Cum te-ai schimbat, între cele două cărţi?

Am devenit mai împăcată cu mine, am schimbat unele obsesii cu altele – mai benigne, cred. Nu prea cred în schimbările radicale de comportament sau de temperament, deci, în esenţă, tot aia sunt.

Care sunt criteriile după care judeci un text pe care l-ai scris, înainte să-i dai bun de tipar cu toată convingerea? 

Trebuie să-mi placă, să-mi fie drag să-l citesc, să mă emoţioneze în primul rând pe mine.

Şi pentru ce te critici atunci când îţi citeşti textele, odată publicate?

Pentru eventualele greşeli de redactare care mi-au scăpat, atât.

Ce ai încercat mereu să faci, prin scrisul tău, fie în cărţi, fie în reviste sau pe blog? Până la urmă, de ce scrii?

Nu ştiu de ce scriu. Nu-s o grafomană, nu pot spune că scriu uşor şi că simt nevoia să fac mereu asta. Dar câteodată mă ia, aşa, un chef…

Scrisul pentru revistă a devenit o meserie, implică documentare, o redactare în acord cu stilul şi targetul publicaţiei, nu-s de capul meu. Vreau să fac impresie, recunosc. Când mă opreşte cineva să-mi spună că i-a plăcut editorialul meu sau nu ştiu ce articol, creşte inima în mine.

Ce ai face dacă n-ar trebui să munceşti pentru bani şi dacă ai avea destui ca să poţi face orice îţi doreşti? 

Aş face mult shopping, aş călători şi aş sta degeaba. Nu ştiu la ce răspuns te aşteptai… (zâmbește)

Şi ce îţi place cel mai mult să faci, atunci când nu trebuie să faci nimic?

Să mă uit la seriale bune.

Pentru că jucăriile tale sunt cuvintele, spune-mi trei care-ţi plac la nebunie. 

Dor. Pisică. Prăjitură.

Şi un scurt dialog dintr-o carte care ţi-a rămas în minte. 

A, sunt varză cu memoria, nu ştiu să redau dialoguri din cărţi. Reţin stări, imagini pe care mi le formez în minte, reţin dacă mi-a plăcut sau nu cartea şi cam atât. Şi, de când citesc pe e-reader, subliniez citatele care îmi plac, se salvează automat într-un fişier, şi le mai recitesc din când în când.

Ce-ţi doreşti cel mai mult?

Să fiu fericită.

Ce te face fericită?

Păi, asta e, că nu prea ştiu. Cred că nu am glanda fericirii. Să iubesc pe cineva şi cinevaul să mă iubească la loc, ăsta ar fi un teren bun pentru fericire. Cam arid, încă, în cazul meu.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus