vineri , 15 decembrie 2017

Alina Grozea: trei cărți de citit

Alina Grozea

Jurnalista și scriitoarea Alina Grozea ne povestește despre trei dintre cărțile care i-au plăcut cel mai mult.

Dacă mă puneai acum un an, doi să fac această listă, ar fi arătat altfel. Dar am descoperit între timp câteva titluri excelente, câţiva autori fabuloşi pe care chiar i-aş recomanda oricui, indiferent de nivelul de instruire sau de aplecare către literatură pe care îl posedă. Pentru că, deşi sunt într-o excelentă formă literară, aceste cărţi se citesc ușor şi te conduc lesne către esenţă, către poveste, fără acrobaţii lingvistice şi de structură care să îngreuneze accesul la mesaj. Pot fi citite şi-n metrou, cu riscul de-a uita să cobori în stația care trebuie.

M-am hotărât să devin prost” – Martin Page

martin page

E o carte amăruie, dar extrem de amuzantă despre povara inteligenţei şi-a unui spirit hiperlucid într-o lume dominată de submediocritate. Povestea se poate ghici din titlu: un băiat foarte deştept îşi propune să nu mai fie aşa, însă descoperă că nu-i așa simplu să fii idiot, ai nevoie de talent pentru asta. Farmecul acestei cărţi e că toţi cei care o citesc, pot pune pariu, empatizează cu personajul principal şi se poziţionează automat pe partea lui de baricadă. 😀

Iată şi un citat mişto, scos cu ajutorul e-rederului (pe care de-aia tare îl iubesc):

„Conştiinţa este excepţia; se poate chiar postula că ea este un accident, fiindcă nu garantează nicio superioritate, nicio longevitate deosebită, în cadrul evoluţiei speciilor, ea nu este semnul unei mai bune adaptări. Insectele sunt cele care, ca vârstă, număr şi teritoriu ocupat, sunt adevăraţii stăpâni ai planetei. Organizarea socială a furnicilor, de exemplu, este mult mai performantă decât va fi vreodată a noastră, şi nici o furnică nu deţine catedră la Sorbona.“

Viaţa pe un peron” – Octavian Paler

octavian paler

L-am descoperit târziu pe Paler, pentru că nu puteam să-l sufăr. Povestea antipatiei mele am scris-o aici. Acum îl ador şi chiar nu înţeleg trendul feisbuchist de a-l compara pe Paler cu Coelho sau, God, cu Tony Poptămaș, doar pentru ca nişte citate puse pe poze chicioase (de unii care pun pariu ca n-au citit nicio carte cap-coadă) au devenit virale. Dar, mă rog, fiecare cu înfumurările lui intelectuale, pe mine cartea asta m-a atins într-un fel în care n-a făcut-o nicio altă carte. Eu sunt acolo, în ea, pe peronul ăla, mereu în aşteptare, paralizată de gândul că totuși, la un moment dat, ar trebui să mă îndrept către undeva, dacă nu vine niciun tren. Mi-e greu să mă urnesc, pentru  că aşteptarea mă defineşte şi „totdeauna hotărârile mele n-au fost altceva decât ezitări eşuate“, fix aşa cum spune autorul.

Eseu despre orbire” – José Saramago

jose saramago

Pe scurt: un roman cutremurător. Pe un pic mai lung: Închipuie-ţi cum ar fi ca toată lumea să-şi piardă vederea de la o clipă la alta, orbirea să fie ca un soi de virus ce se răspândeşte cu repeziciune, nelăsând timp autorităţilor şi nici oamenilor de rând să facă prea multe planuri pentru gestionarea dezastrului. O singură femeie nu este atinsă de flagel şi-şi pune la bătaie toate resursele fizice şi empatice pentru a-şi ajuta semenii. Saramago dezvoltă acest scenariu absurd într-o poveste despre fragilitatea naturii umane şi dezumanizare, despre cât de puţin rămâne din noi în situaţii limită în care instinctul de conservare trece la putere strivind demnităţi, principii şi nobleţi care ne sunt foarte la îndemână când nimic nu atentează la zona noastră de confort fizic. Paie pe foc pune şi scriitura (iniţial am digerat-o greu, apoi m-a fascinat) cu o ortografie voit alterată şi-un discurs sfătos, uşor naiv, ce amplifică până la stors de lacrimi imaginile apocaliptice şi emoţia lecturii. A săpat adânc în mine cartea asta şi, de fapt, nu ştiu dacă e chiar de recomandat oricui. O recomand în special autosuficienților, plinilor de sine, celor care cred, din turnul lor de fildeş, că nimeni și nimic nu-i poate deraia de la perfecțiune. E ca un duş rece-gheață pentru oricine, dar în special pentru buricii pământului.

***

Alina Grozea este autoarea volumelor „De ce nu-mi găsesc pe cineva” și „Toate drumurile duc la mine”, apărute la editura Cartea de Suflet

Semnat de

Un comentariu

  1. Eseu despre orbire mi s-a părut şi mie o carte interesantă, dar sumbră. O recomand celor care nu se mulţumesc cu subiecte călduţe şi caută mereu ceva nou în cărţi.

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus