vineri , 17 noiembrie 2017

Anca Lupeș: „Dacă faci bani doar că îţi arăţi poponeaţa pe scenă, asta nu e succes”

Anca Lupes

Pe Anca Lupeș am cunoscut-o cu mulți ani în urmă, când visam la un interviu cu Patricia Kaas, iar managerul artistei franceze fusese de acord să-l fac, „cu condiția să accepte și organizatorii români”. Am avut baftă cu Anca, fiindcă ea se afla în rândul celor care o aduceau pe Patricia în România și s-a dovedit a fi unul dintre cei mai drăguți oameni pe care i-am cunoscut. Era în vara lui 2009. De atunci, Anca a făcut o mulțime de lucruri, printre care și un Master în Music Business la prestigioasa Berklee College of Music din Boston, iar acum predă mai departe ce a învățat, oamenilor de showbiz din România. Am invitat-o la un interviu de cursă lungă, căci mi-era dor să stau de vorbă cu ea. Despre artiști și industria muzicală, despre cursurile pe care le predă și amintiri din perioada în care organiza concerte, toate într-un dialog de citit rând cu rând.

Cine eşti tu, Anca Lupes? Jurnalist, impresar, manager, promoter, „profesoara vedetelor” – te poţi descrie într-o mulţime de feluri… Cum te-ai rezuma?

Sunt un om pasionat de meseria lui, care a avut şansa să treacă prin toate domeniile industriei muzicale şi să înveţe esenţialul din fiecare. Am încununat experienţa cu un Master în Music Business la Berklee College of Music (una dintre cele mai prestigioase şcoli de muzică din lume), iar acum a venit momentul să dau ceva înapoi. Aşa au apărut cursurile de Music Business pe care le predau (IME – Industria Muzicală Explicată şi Marketing Online pentru Muzicieni independenţi şi echipele lor).

Cum îţi place showbiz-ul nostru, mai ales în ultimii ani? Care sunt cele mai pregnante schimbări pe care le remarci?

Mie mi-a plăcut mereu showbiz-ul, de-aia am şi rămas aici. Că a evoluat mult în ultimii ani (mai accelerat după apariţia internetului) este evident, şi asta mă bucură. Există mult mai multă informaţie disponibilă, atât despre business-ul de muzică, dar şi despre muzică în general (poţi asculta creaţiile oricăror artişti în secunda în care se lansează, există tutoriale despre cum să cânţi la un instrument sau vocal, despre producţie muzicală sub toate aspectele etc). Nu trebuie decât să vrei şi ai acces la toate acestea. Din ce în ce mai mulţi profesionişti din toate domeniile industriei de la noi sunt conectaţi la aceste resurse de informaţie, şi asta se vede. Evoluăm. 🙂

Şi care crezi că sunt schimbările ce vor urma în următorii ani?

Dacă nu cu mulţi ani în urmă mainstream-ul era dominant, acum nişele muzicale îşi fac din ce în ce mai mult loc şi din ce în ce mai mulţi oameni sunt interesaţi să le descopere. Era greu să-ţi imaginezi, cu numai zece ani în urmă, ca un un artist poate avea succes vizibil cu un proiect în care se cântă la marimba, vibrafon, vioară şi violoncel. Sau că pot exista atâtea festivaluri de rock underground. Sau ca jazz-ul poate face săli pline. Sau ca o tânără artistă de folk poate face turneu naţional pe bilete la numai doi ani de la lansare. Ca atare, cred că această tendinţă se va dezvolta, ceea ce este minunat, pentru că va da speranţă şi celor care vor să cânte muzică pe care n-o auzi în mod normal la radiourile „de hit-uri”. Aflu de la prieteni de-ai mei care predau instrument (chitară, bass, tobe etc) ca din ce în ce mai mulţi tineri vor să înveţe să cânte pe bune, cu instrumente adevărate.

Care dintre artiştii romani ţi se pare că au învăţat cum ar trebui să stea lucrurile în industria muzicală? Care ţi se par a fi pe drumul cel bun în ce priveşte calitatea produsului pe care-l oferă, imaginea, felul în care se prezintă şi se vând?

N-aş vrea să nominalizez, pentru că nu sunt foarte la zi cu activitatea tuturor artiştilor din România şi nu vreau să omit pe nimeni, dar sunt din ce în ce mai mulţi. Mă întâlnesc cu mulţi dintre ei şi discutăm despre diverse subiecte şi de multe ori sunt uimită de acurateţea cu care observă industria, atât pe cea din interior, cât şi pe cea internaţională, şi de profesionalismul cu care îşi conduc cariera.

Cine sunt cursanţii tăi şi care crezi că sunt cele mai importante lucruri pe care le învaţă de la tine? Sau ce ţi-ai dori cel mai mult să înveţe?

Cursanţii mei vin din toate domeniile industriei, în sensul că sunt şi artişti, şi manageri, şi agenţi de booking sau oameni de PR. Cel mai important lucru pe care aş vrea să-l deprindă, la oricare dintre cele două cursuri, este dorinţa de a învăţa şi mai mult despre meseria lor. Internetul a adus libertate şi a şters graniţe, dar a făcut-o pentru milioane de muzicieni, şi acum provocarea este să ştii să te pui în evidenţă, să te desprinzi din plutonul debutanţilor şi să creşti cât se poate de mult.

Azi, când mass-media şi muzica şi aproape totul trăieşte pe net, cum câştigă artiştii bani? Doar din concerte? De pe YouTube? Din descărcări de pe iTunes? CD-uri nu mai cumpără aproape nimeni, pentru că toată muzica se găseşte pe „torenţi”, mulţi artişti îşi oferă piesele/albumele gratuit sau la preţuri modice, online. Mărturisesc că mie mi-e greu să pricep cum îşi mai monetizează munca. Explică-ne şi nouă, te rog, cum!

Este adevărat, de când cu internetul, vânzările de CD-uri au intrat în declin, iar în ultimii ani chiar şi vânzările de muzică digitală împărtăşesc aceeaşi soartă. Vedeta anului trecut în materie de încasări a fost streaming-ul (platforme gen YouTube şi Spotify, Apple Music etc) şi din ce în ce mai mult streaming-ul cu abonament. Mai sunt încă de rezolvat chestiuni legate de plăţile care se fac din sumele încasate, însă cred că suntem pe drumul cel bun. Într-un mod foarte curios, având în vedere creşterea digitalului, o altă vedetă a anului trecut în materie de vânzări a fost vinilul, care a înregistrat o creştere spectaculoasă în vânzări. Se poate desprinde o concluzie din asta, şi anume că oamenii doresc să plătească pentru muzică. Cu condiţia să primească ceva de calitate, adaug eu.

În ce priveşte artiştii, în acest moment, mare parte din banii pe care îi câştigă vin din concerte, însă situaţia aceasta în care ne aflăm i-a ajutat pe mulţi (artişti sau manageri de artişti) să devină creativi şi să identifice şi alte surse de venituri – din contracte de endorsement, din crowdfunding, din merchandising etc.

Ai lucrat în cariera ta cu mulţi artişti internaţionali şi cu echipele lor. Care au fost trucurile esenţiale pe care le-ai furat de la ei?

Am avut şansa să am contact cu mari artişti internaţionali şi echipele lor încă de la începutul carierei mele, aşa că i-am putut observa cu atenţie. Am remarcat seriozitatea, profesionalismul, disciplina care se află în spatele acestei industrii a distracţiei. Muzica şi dansul sunt doar pe scenă, în spate sunt calcule, planuri, strategii, toate făcute cu multă ştiinţă de carte.

Prima carte de music business am primit-o de la un compozitor din Nashville – se numea All You Need To Know About The Music Business (cred că era prima ediţie – anul acesta mi-am cumpărat-o pe a noua!). A fost uşa care mi s-a deschis şi prin care am văzut că industria muzicală nu e o joacă, ci ceva extrem de serios.

Mai povestește-mi din experienţa ta de organizator de concerte – care au fost, de exemplu, cele mai inedite cerinţe pe care le-ai regăsit pe rider-ele artiştilor pe care i-aţi adus în România?

Nu mai ţin minte chiar toate amănuntele, îmi amintesc însă o chestiune care s-a întâmplat cu ocazia participării lui Pink la Cerbul de Aur din 2004 sau 2005 (nu mai ştiu exact). În rider-ul ei, trimis cu mult timp înainte, exista o prevedere legată de „lucrări de construcţie şi renovare” şi spunea că în cazul în care în hotelul unde e cazat artistul se desfăşoară astfel de lucrări, să fie rugaţi cei care le efectuează să amâne activităţile zgomotoase după ora 9 dimineaţa. Ştiind că Pink urma să fie cazată în cel mai nou şi mai luxos hotel din Poiana Braşov, am bombănit: „uite-i şi pe ăştia, dar unde cred ei că vin?”. Eu am ajuns cu nişte zile înaintea ei acolo şi am fost cazată la acelaşi hotel. A doua zi dimineaţa, la ora 7, ce credeţi că am auzit? Un pickhammer! Deşi foarte nou, hotelul se extindea, aşa că se făceau lucrări de construcţie acolo. Aşa am înţeles că nimic din ceea ce există în rider nu e la întâmplare.

Îmi imaginez că sunt un milion de probleme care pot să apară în organizarea unui concert. Care au fost cele care te-au solicitat cel mai mult şi de ce fel de aspecte s-au legat?

Le spun mereu cursanţilor mei că indiferent cât de bine ai organiza un concert şi cât de mult te-ai asigura că totul e pus la punct, întotdeauna apare neprevăzutul. O altă povestioară simpatică legată de asta vine din 1993, când mă aflam în echipa de organizare a unui festival care îi aducea la Bucureşti, printre alţii, pe ASIA. M-am dus să-i iau de la hotel cu aproximativ două ore înainte de momentul în care trebuiau să urce pe scenă. Am sunat în camerele lor, dar nu erau de găsit. Am întrebat la recepţie – nu ştia nimeni de ei. Era 1993, nici gând de comunicaţii mobile. Singura soluţie a fost să creez panică, astfel că în 15 minute cred că se ştia şi la bucătăria hotelului că îi caut pe artişti! La un moment dat, a venit la mine un şofer de taxi care mi-a spus că-i dusese la Springtime să mănânce… I-am recuperat în timp util.

Care dintre personalităţile pe care le-ai cunoscut te-au surprins cel mai mult, prin felul lor de a fi, în comparaţie cu percepţia pe care o aveai despre ele?

Pink, pe care o credeam un produs de marketing, asta până am auzit-o cântând, şi pe care am bănuit-o plină de fiţe, până am văzut-o jucându-se în patru labe cu căţelul meu, în holul hotelului unde eram cazaţi. În general, toţi marii artişti, cei care nu doresc să demonstreze nimic nimănui, sunt foarte relaxaţi şi cu mult bun simţ. Oameni normali, ca mine şi ca tine, cărora nu le e frică să se comporte ca atare.

Cum îţi aminteşti de anul 1996, când Michael Jackson a concertat în România, iar tu te-ai aflat în echipa de organizatori? 

Am muncit ca nebunii pentru concertul ăla, pentru că standardele impuse de echipa lui MJ erau incredibil de sus faţă de ce se putea în România la ora aia. Eu eram singura din echipa de producţie care vorbea fluent engleză şi îmi aduc aminte că veneam în fiecare dimineaţă la birou şi găseam toată rola de hârtie de la fax (pentru cine îşi mai aminteşte de perioada când faxurile se tipăreau pe hârtie termică) derulată, pe podea. Mă apucam să separ paginile, organizăm mesajele, le traduceam şi începeam să deleg sarcini. Cred că ultima săptămână am dormit-o mai mult la stadion, deşi pe atunci locuiam cumva vizavi. Iar din concert nu am văzut decât primele trei piese (e drept, de la buza scenei unde însoţisem fotografii şi cameramanii). Dar a fost o şcoală incredibilă! Am învăţat enorm, de la cei mai buni!

Îmi dau seama că e o intrebare-cliseu, dar te întreb, totuşi, care e azi cheia reuşitei în industria muzicală? Fără de ce nu se poate nicicum? Că mie mi se pare că se poate aproape oricum, fie că ai talent sau nu… Există, de fapt, vreo cheie sau totul ţine de marketing şi un strop de noroc?

Eu continui să cred că totul pleacă de la artist, de la cât este de talentat şi de muncitor. Apoi vin marketingul şi toate cele. Dar cred că e bine să şi definim cumva succesul, pentru că eu consider succes modul pozitiv în care se raportează fanii la artist şi nu numărul de piese difuzate la radio. Dacă reuşeşti să îţi apropii şi să fidelizezi un număr cât mai mare de fani care îţi vor fi apoi aproape ani de zile, susţinându-te prin a cumpăra bilete la spectacole, muzica şi merch, atunci poţi să zici că ai succes. Dacă faci bani doar că îţi arăţi poponeaţa pe scenă sau la TV, asta nu e succes. Cel puţin în dicţionarul meu nu e.

Ce părere ai despre concursurile de talente? Îţi plac, la urmăreşti? Ţi se pare validă forma asta de a accede în industrie?

Multă lume huleşte concursurile de talente, dar mie îmi plac. Chiar dacă nu le urmăresc. 🙂 De când cu ele, foarte mulţi copii vor să înveţe să cânte şi au apărut multe şcoli de muzică – de voce sau de instrument. În plus, un astfel de concurs îţi oferă un gen de expunere greu de obţinut pentru un artist începător. Ideea e, ca artist, să nu te duci acolo fără nici un plan. Trebuie să ai un plan de acţiune care să te poziţioneze bine în mintea oamenilor, chiar dacă nu ai să câştigi. Iar dacă vei câştiga, trebuie să ai un plan despre ce ai de făcut mai departe. Mulţi dintre cei care au câştigat s-au pierdut pentru că s-au crezut realizaţi şi au aşteptat ca lumea să li se aştearnă la picioare. Greşit! De abia de acolo începe greul.

Ce muzica asculţi? Care sunt artiştii tăi favoriţi, dintotdeauna, şi ce artişti au început să-ţi placă recent?

Ascult tot felul de muzică – de la jazz, la blues, la rock progresiv, până la muzică clasică. Nu contează genul, dacă îmi place, ascult. Mi-au plăcut dintotdeauna Pink Floyd şi Whitesnake şi Van Halen şi Dream Theater şi – bineînţeles – Steve Vai. Din „seria” nouă îmi plac foarte mult Muse.

Pe de altă parte, care sunt artiştii care ţi se par supraestimaţi azi?

Toţi cei care nu se încadrează în tiparul meu de succes, aşa cum am răspuns la întrebarea de mai sus.

Care e cel mai bun lucru care se întâmplă acum în industria muzicală?

Că evoluează. Că mă întâlnesc din ce în ce mai des cu oameni care vor să înveţe, cu oameni creativi, cu artişti care ştiu să treacă dincolo de scenă şi să se implice în afacerea carierei lor. Ca undergroundul începe să devină din ce în ce mai prezent, ca oamenii încurajează şi stilurile de nişă. Ca jazz-ul şi clasica fac săli pline. Că apar posturi de radio noi care au curajul să încerce alte reţete muzicale.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus