joi , 20 septembrie 2018

Anda Docea: „Eu cred că sunt dependentă de iluzia că aş fi independentă”

Anda Docea

Aștept de cel puțin un an momentul potrivit pentru a o intervieva, iar acum, că prima ei carte „Camere de hotel” s-a lansat, savurez împreună cu voi un dialog pe care-l prețuiesc ca pe puține altele. În același stil curat și luminos în care scrie, ANDA DOCEA vorbește în interviul nostru despre alegeri și turnuri care i-au schimbat viața, despre jurnalism, pe care-l consideră „cea mai grozavă meserie din lume”, despre micile ei plăceri și marile ei capricii. Și, cum altfel, despre poveştile ei aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate, parte dintre ele aflate azi pe rafturile librăriilor din România.

Pentru voi, Anda Docea – jurnalistă, dar mai ales, scriitoare. 

Anda, cum erai tu cand erai mică și ce-ți doreai să fii în viață?

Când eram mică îmi doream să devin profesoară de matematică sau de română –asupra domeniului nu mă decisesem exact. Tatăl meu lucra în învăţământ şi era o meserie pe care o înţelegeam. Îmi doream să fiu iubită de elevi, să le predau, să-i duc la olimpiade. De fapt, cred că mereu mi-a plăcut să sar de la un domeniu la altul, m-am plictisit repede (am înţeles că e o trăsătură des întâlnită la Gemeni) şi nu am fost foarte consecventă în a urma un anumit drum. Copil fiind, eram neastâmpărată, greu de controlat, inventam tot felul de jocuri şi trebuia tot timpul să am ceva de făcut. Refuzam să merg la culcare seara, iar dimineaţa eram aproape imposibil de trezit. Multe nu s-au schimbat.

Care a fost cea mai neașteptată, cea mai spectaculoasă turnură din viața ta de până acum?

Cea mai grea şi curajoasă decizie din viaţa mea am luat-o în vara lui 1999, exact în ziua în care împlineam 20 de ani. Am renunţat la Informatică, facultatea pe care o urmasem vreme de doi ani şi unde fusesem admisă în urma unui extrem de dificil examen din matematică, pentru a da la Jurnalism. Fusese dorinţa mea încă din vremea liceului dar, urmând un profil real, era mai greu să mă reorientez la final. Vorbim de o perioadă în care Jurnalismul încă nu era o modă, iar eu veneam dintr-un oraş mic de provincie din Alba, de unde nu mai ştiam pe nimeni care să fi urmat o astfel de facultate. M-am gândit eu că, dacă mi-aş sacrifica o vară întreagă pentru a reînvăţa gramatica, aş putea avea o şansă. Părinţii mei, care vreme de doi ani îmi plătiseră chiria în Cluj şi nu-mi refuzaseră nimic, s-au împăcat cu ideea şi m-au susţinut din toate puterile. Prima facultate nu-mi plăcuse, iar eu mereu m-am ghidat şi mă ghidez în continuare după principiul naiv conform căruia ce faci în viaţă, trebuie să faci cu drag, din toată inima. Am avut marele, uriaşul noroc să fiu admisă la Jurnalism în Cluj, în toamna lui 1999. Patru ani mai târziu, terminam facultatea ca şefă de promoţie.

Lucrezi în televiziune de peste 10 ani, dar cu aceeași pasiune scrii – pe blog, în reviste, în cărți. Care dintre cele două este, totuși, mai aproape de tine?

Visul meu a fost să lucrez într-o televiziune. Mi se părea că le îmbină pe toate: scris, imagine, spectacol, oameni. Că ajunge cu rapiditate la spectatori, că îi poate face să se bucure, să plângă, să viseze sau să cadă pe gânduri în câteva minute. Lucrurile nu au stat chiar aşa cum le visasem eu. Nu mi-am imaginat că sunt chiar atât de mulţi oameni de care depinzi şi că, din câteva sute, chiar mii, foarte puţini apar pe sticlă. Că munca ta este doar o parte a unui întreg şi foarte rar ajungi să fii identificat cu ceva. Atât cât am reuşit, am încercat să lucrez cu oameni cu care am rezonat şi la emisiuni pe gustul meu.

Scrisul s-a dezvoltat, probabil, ca la orice om căruia îi place mult să citească. Inevitabil, ajungi să îţi pui propriile gânduri pe hârtie, reală sau virtuală. Spre deosebire de munca din televiziune, am simţit că în scris sunt mai mult „eu”. Că este ceva ce depinde doar de mine şi că reacţiile, criticile sau laudele mi le pot revendica în totalitate. O să sune ciudat asta din gura unui jurnalist, dar eu nu sunt om de echipă. Ca să funcţionez bine în televiziune, totuşi, e de preferat să am foarte clar delimitat un segment al meu pe care să-l duc la îndeplinire cât pot de bine, aşa cum cred eu de cuviinţă. Sunt perfecţionistă, enervantă, încordată, verific totul de mai multe ori, n-am înţelegere pentru „factorul uman”. În scris, sunt independentă. Lucrul la care râvnesc cel mai tare.

Care a fost primul tău loc de muncă și ce îți imaginai că vei face mai departe?

Am venit în TVR, în Bucureşti, imediat după ce am terminat facultatea şi, în 12 ani, n-am lucrat în altă parte. Mi-am imaginat televiziunea ca pe un fel de „ţară a minunilor”, la început stăteam la serviciu zi-lumină, fără să-mi fie foame sau somn, nu-mi doream altceva, nu consideram că ar mai exista alte meserii pe lume. Sau alte vise. Eram ferm convinsă că, dacă muncesc mai mult decât alţii şi dacă îmi doresc mai tare, voi ajunge o jurnalistă cunoscută care, de exemplu, ar putea face interviuri televizate cu oameni faini sau ar putea prezenta emisiuni. Cred că citisem prea multe poveşti despre cei care reuşesc în viaţă. Şi nu poveşti prea realiste. Privind în urmă, realizez că e bine uneori să nu ştii mersul lucrurilor. Să fii tânăr, naiv şi să crezi că ai putea cuceri lumea. Că ai „povestea ta”, pusă undeva deoparte. N-am ajuns o „cunoscută jurnalistă de televiziune”. Nu ştiu de ce. Poate, la un moment dat, n-am mai vrut destul de tare. Deşi, din când în cand, îmi rezerv cu aroganţă plăcerea de a visa la o emisiune în direct, pe care să o prezint şi în care să am invitaţi oameni faini, aleşi de mine.

Ce-i așa frumos în presă, de zic toți ziariștii că-i cea mai grozavă meserie din lume? Ție ce-ți place cel mai mult la munca de jurnalist?

Oh, rămâne cea mai grozavă meserie din lume, chiar dacă tot mai mulţi dintre noi se dezic de ea, poate pentru că n-o mai pot face aşa cum şi-ar dori. Este minunat să ajungi la oameni pe care alţii îi admiră de la distanţă şi să poţi avea un dialog cu ei. Să afli poveşti şi să le transmiţi mai departe, cât poţi tu de bine. Să faci dintr-o persoană obişnuită un personaj, pentru că orice om are o experienţă de viaţă care se poate dovedi a fi o lecţie sau o invitaţie la vis. Poţi să fii curios, activ, în mişcare în fiecare moment al existenţei tale şi toate constantele ţi se pot da peste cap de la o clipă la alta. Eu cred că sunt dependentă, dacă vrei, de iluzia că aş fi independentă. De secundele pline de adrenalină de dinaintea directului. De foşnetul paginilor de ziar în care îţi cauţi numele. De mesajele de la oamenii care îţi spun că ai atins în ei ceva, prin ceea ce ai scris.

Ştii, eu m-am gândit de multe ori că aş fi putut să fiu o fiică mai apropiată şi mai afectuoasă pentru părinţii mei. Că aş fi putut trata cu mai multă atenţie şi mai puţin orgoliu fostele iubiri. Că ar fi fost bine să îmi petrec mai mult timp cu prietenii apropiaţi. Dar niciodată nu m-am văzut având o altă meserie. Oricâte vieţi aş lua de la capăt, alegerea asta aş face-o la fel.

Și ce ai schimba în mass-media, dacă ai putea?

În primul rând, aş transforma jurnalismul într-o profesie adevărată, în care să ajungi doar dacă ai o oarecare aplecare şi nu „din întâmplare”, cum se declară în majoritatea cazurilor. Nu sunt de părere că audienţa dictează, ci cred că gustul publicului poate fi educat, ghidat spre întâmplări relevante şi spre oameni care sunt, într-adevăr, o valoare. Poate aşa s-ar schimba puţin şi percepţia actuală despre jurnalişti şi nu ar mai fi văzuţi ca nişte purtători de microfon sau de pix care scriu bârfe sau care instigă la scandal. Şi, cel mai important, aş schimba valoarea muncii noastre pe piaţă. Nu înţeleg de ce contează atât de puţin. În condiţiile în care salariul abia îţi ajunge să-ţi plăteşti cheltuielile curente, cum ai putea fi creativ, plin de energie şi dornic să transformi lumea într-una mai bună, în fiecare zi? Nu pot să generalizez, sunt convinsă că există şi la noi jurnalişti care se descurcă foarte bine financiar. Eu însă vorbesc despre ceea ce cunosc.

Țin neapărat să-ți pun o întrebare (aproape) stupidă – o pornire de moment pe care, iată, o urmez: ce ai simțit când ai văzut prima dată cartea ta, „Camere de hotel”, proaspăt ieșită din tipar?

Să ştii că întrebările (aproape) stupide pot fi şi cele mai dificile. Cartea am văzut-o prima dată pe 24 aprilie în acest an, la mai puţin de două luni de la momentul în care am primit vestea că editura Herg Benet este de acord să mă publice. M-am văzut cu Alex Voicescu şi cu Cristina Nemerovschi şi am primit de la ei un pachet cu primele exemplare tipărite. Nu prea îmi venea să cred, în sufletul meu făceam deja tumbe, mă întrebam cum ceva aşteptat atât de mult se poate întâmpla într-adevăr. Avea o copertă minunată, era nouă, faină, mirosea a vis împlinit şi a poveste. Era a mea. Nu-mi mai amintesc nimic din ce am discutat cu ei, doar că era cald şi soare, iar eu am mers pe tocuri cu cărţile în braţe până când n-am mai putut să păşesc. Atunci m-am aşezat pe o bancă şi am sunat-o pe mama.

Când ți-a încolțit în minte dorința asta, de a publica o carte?

Pot spune, fără reţinere, că am visat la asta întotdeauna, aşa cum, dacă îmi permiţi comparaţia, alte persoane visează o nuntă de vis sau o călătorie în jurul lumii. Dar e un vis absolut firesc pentru cineva care citeşte mult, scrie de la 10 ani şi participă la concursuri de limba şi literatura română în şcoală. „Cartea” şi-a schimbat de multe ori în mintea mea conţinutul şi titlul, dar gândul la ea a fost mereu acolo. Eu le spun tuturor că e un vis realizabil. Trebuie doar să faci tot ce ţine de tine în acest sens. Scrie cât poţi de bine, trimite textele editurilor sau publică-te singur, e posibil în ziua de azi. Doar să nu renunţi la vis.

Poți spune că a fost un act de curaj să-ți publici cartea, sau e o exagerare?

În măsura în care împlinirea unui vis e un act de curaj. Altfel, eu de multă vreme îmi doresc să existe o carte cu cele mai reuşite, în opinia mea, texte ale mele, pentru că eu scriu proză scurtă. E nevoie de o notă de curaj şi să scrii despre tine pe facebook sau pe un blog. Devii cumva vulnerabil, expus, în miezul lucurilor. Şi aici cred că la mine intervine profesia de jurnalist. Noi ne autoeducăm să nu ne pese de lumina reflectoarelor şi de gura lumii. Uneori, chiar ne iese. Eu nu mă consider o scriitoare şi nu cred că textele mele, adunate în “Camere de hotel” şi vorbind despre experienţe de viaţă, iubiri sau copilărie sunt cartea mea de vizită sau mă reprezintă în totalitate. Sunt o jurnalistă care, uneori, scrie poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate.

Care e diferența, pentru tine, dintre stadiul de „larvă” al cărții și acel moment în care cineva o așază pe rafturile librăriilor, la îndemâna tuturor?

Eu am aşteptat aproape doi ani până am găsit o editură pe care s-o consider eu potrivită şi care să fie dispusă să investească în mine. Puteam să o public singură şi cred că mi-aş fi recuperat rapid banii. Dar visul meu era să intru într-o librărie dintre cele pe care le colind de obicei şi să mă văd undeva pe raft. Să apar în colecţia de titluri a unei edituri, care să mă distribuie în librăriile din ţară. Încă mai simt roiuri de fluturi în stomac de câte ori îmi văd cartea undeva. Aş cumpăra toate exemplarele şi le-aş lua acasă. Pentru mine, sunt extrem de preţioase.

Înainte să apară, mi s-a spus că proza scurtă nu se vinde în România. Că autorii primesc un procent nesemnificativ din vânzări şi că, în cel mai bun caz, voi lua câteva sute de lei. Am primit priviri mirate când am declarat bucuroasă că o editură chiar e dispusă să investească în mine. Îmi e mai greu să explic de ce pentru mine, cel puţin deocamdată, e mai importantă senzaţia pe care o am când o văd în librării decât orice satisfacţie materială. Într-un fel, e un sentiment comparabil cu cel al unei mame care, după ce şi-a dorit din toate puterile un copil, l-a purtat nouă luni şi l-a adus pe lume, se poate bucura în sfârşit de el.

Unde se termină realitatea și unde începe fantezia în cartea ta?

Uneori mi se pare că nu pot inventa nimic, pentru că tot ce scriu porneşte de la un fapt petrecut în realitate, întâmplat mie sau altcuiva. Toate subiectele mele au o bază reală, de fapt, cred că poveştile cele mai iscusite rămân cele adevărate, aşa cum le scrie destinul însuşi. Apoi încerc să-mi imaginez dialoguri care, deşi nu au fost rostite niciodată, ar fi putut foarte bine să aibă loc, ar fi fost în firea personajelor să se exprime aşa. Descriu acţiuni care nu au mai fost niciodată pornite în realitate, dar cineva s-a gândit la ele şi le-a visat atât de mult, în tonuri, senzaţii şi mişcări, încât aproape s-au petrecut. Foarte des, îmbin în acelaşi text elemente din mai multe poveşti reale sau trăsături de caracter de la mai mulţi oameni pe care i-am întâlnit. Ei se mai recunosc uneori prin şi printre rânduri şi li se pare că scriu numai despre ei. Şi nu e aşa, nu în totalitate. Am câteva poveşti, în prima parte a cărţii, care sunt fantezie pură. Fiind spuse la persoana întâia, am avut surpriza ca foarte mulţi dintre cei care mă citesc să mă întrebe dacă s-au petrecut într-adevăr.

De altfel, de ce te folosești cel mai mult atunci când scrii, de ceea ce ai trăit și trăiești, sau de imaginație?

Îmi place să cred că scriu poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate. De altfel, acesta este şi subtitlul blogului meu, andadocea.ro. În scris, încerc uneori să cosmetizez un pic realitatea. Să fac întâmplările să se aşeze unele după altele mai lin. Să le ofer personajelor ocazia de a-şi lua revanşa. Nu-i aşa că de multe ori ţi s-a întâmplat şi ţie să-ţi spui că ai fi putut avea o replică mai bună, într-o situaţie anume? Nu te-ai necăjit uneori că ai lăsat să-ţi scape, ca nisipul printre degete, o ocazie despre care nu crezi că se va mai întoarce? Ei, bine, eu am găsit o formă, scrisul, prin care încerc să recreez acele momente şi să le dau o altă turnură. Pornesc de la ceva trăit, întâmplat, apoi las imaginaţia să îşi spună cuvântul. Pentru problemele reale, e tardiv, fireşte. În viaţă nu merge aşa. Dar măcar iese o poveste bună.

Ce înseamnă, pentru tine, să fii scriitor?

Ernest Hemingway, un scriitor care ştiu că este şi pe sufletul tău, zicea aşa: “Să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi, suntem nevoiţi să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieşim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiţi de orice sprijin.” Eu cred că despre toate s-a scris deja, mult mai bine decât aş putea s-o fac eu vreodată. Inevitabil eşti influenţat de lecturile tale şi încerci cumva să le “imiţi”, dar tot ca formă de apreciere. De la Hemingway, aş lua încăpăţânarea de a reda dialogurile ca-n viaţă, fără artificii, fără teama că ar putea plictisi. De la Eliade, un pic de fantastic, de care zic eu că avem nevoie, din când în când, şi în viaţa reală. De la Barnes, incredibila precizie cu care îşi structurează naraţiunea. De la De Botton, plăcerea de a scrie despre lucruri simple. Revenind la întrebarea ta, eşti scriitor dacă reuşeşti, din cuvinte, să creezi o lume. Nu-ţi iese întotdeauna. Dar merită încercat.

Ai așa-zise ritualuri atunci când scrii? Cum îți place să fie în jur, care e ambianța ta favorită?

Nu pot să scriu în timpul zilei decât dacă nu am încotro. Abia după miezul nopţii, când la mine, încă din adolescenţă, începe o perioadă de hiperactivitate, reuşesc să îmi găsesc starea propice scrisului. Atunci mă deconectez de tot ce e în jur, închid televizorul, ies de pe facebook şi mă străduiesc să aştern cât pot de bine o poveste care mă urmăreşte de multă vreme şi care se cere spusă, în sfârşit. Nu mă întrerup niciodată (poate să fie şi cutremur!), pentru că orice oprire duce la o schimbare de ton sau de ritm care, ulterior, se simte. Editările le mai fac şi a doua zi, de regulă durează mult mai mult decât scrierea textului în sine. Unele poveşti pentru cartea mea le-am editat de multe ori şi parcă tot aş mai schimba ceva, dacă ar fi s-o iau de la capăt cu corectura.

Ce îți place cel mai mult să faci atunci când nu trebuie să faci nimic?

În primul şi-n primul rând îmi fac un ness cu lapte şi cu o părere de aromă de vanilie. Ascult Norah Jones sau Alanis Morissette în timp ce răsfoiesc reviste de modă. Mai citesc din cele câteva cărţi începute pe care le am pe birou. Văd un film din cele recomandate de prietenii în ale căror gusturi am încredere. Dacă sunt la ai mei în Aiud, ies să mă plimb cu bicicleta pe dealurile din jur, mirându-mă că am observat din ce loc minunat provin abia după ce l-am părăsit. Şi-mi mai place să stau sub o umbrelă în buza mării, în Vama Veche, după ce am mâncat o clătită uriaşă cu brânză dulce, stafide şi dulceaţă de afine, ascultând de la Stuf un album întreg Nirvana sau Red Hot Chili Peppers şi simţindu-mă, o vreme, într-un cu totul alt univers.

Care sunt trei dintre cuvintele tale preferate?

Pasiune. Albastru. Magie.

Care sunt marile tale capricii și cât de des ți le îngădui?

Capriciul meu cel mai mare sunt călătoriile, pentru care sunt gata să renunţ la multe bucurii mici. Pentru locurile în care pot ajunge şi care fuseseră admirate doar pe internet. Pentru oamenii pe care i-aş putea întâlni. Pentru încurcăturile care, ulterior, fac deliciul drumului. Pentru povestea în sine care ajunge să fie călătoria. Nu plec din ţară mai des de o dată pe an şi, în ultimul timp, constat că nu-mi mai aleg destinaţii solitare. Prefer să vizitez pe cineva din familie sau un prieten drag, cu care să pot împărţi măcar un pahar de vin la ceas de seară. Cred că încep să îmbătrânesc. J Alte capricii ţin strict de universul feminin. Niciodată n-o să am destule rochii şi o pereche nouă de sandale mă poate face oricând aproape fericită.

Când te gândești la viața ta de până acum, pentru ce ești cel mai recunoscătoare?

Sunt recunoscătoare pentru părinţii mei. Datorită lor, cum îmi place mie să spun, am dus deja 36 de ani de viaţă bună. De când m-am născut, niciun gând, nicio zi şi niciun ban nu a mai fost pentru ei înşişi. Mie, însă, nu mi-a lipsit niciodată nimic. Am încercat să nu le cer imposibilul şi să nu fac investiţii neinspirate. Poate, într-un fel, cu această „plasă de siguranţă” mereu sub picioare, n-am fost destul de bătăioasă în a câştiga un anumit loc de muncă sau un anumit bărbat. Ştiind că voi avea mereu la ce să mă întorc şi un mod de supravieţuire, prin ei, am cam făcut ce am vrut, în viaţă. Le sunt recunoscătoare că nu mi-au impus niciodată nimic şi că m-au lasat să învăţ din propriile greşeli, fără acel „ţi-am zis noi!” Că nu mi-au judecat alegerile şi au înţeles, cu multă vreme în urmă, că nu ne dorim, pentru viaţa mea, aceleaşi lucruri. Că încă încearcă să mă protejeze şi să nu mă deranjeze cu nimic, chiar dacă eu am devenit destul de puternică şi pot duce multe. Părinţii mei şi faptul că, din fericire, suntem cu toţii sănătoşi, sunt motive pentru care să fiu recunoscătoare în fiecare zi.

Cum o să fie următoarea ta carte?

Chiar dacă eu voi continua să scriu pe blog proză scurtă, a doua mea carte va fi un roman. Nu va mai fi la persoana întâia, dar sper să se apropie mai mult de ceea ce sunt şi simt eu acum. De câteva dintre textele incluse în „Camere de hotel”, scrise acum patru-cinci ani, mă simt tare departe. Cred că am crescut, mi-am mai pierdut din ingenuitate, am mai renunţat la nişte vise, am mai ajuns la nişte concluzii. Nu mai caut atât, nu mă mai întreb atât, iau lucrurile aşa cum sunt. Sper să reuşesc să o schiţez măcar până la toamnă. Ideea titlului mi-a venit într-un taxi cu care mă întorceam acasă într-o seară şi este un mesaj pe care l-am trimis în acel moment. Încerc să scriu o carte pe care ori s-o iubeşti, ori s-o urăşti, dar care să nu te lase indiferent. Cam asta am constatat că simt oamenii şi în raport cu mine.

Pe Anda o puteți citi pe blogul ei, andadocea.ro. Neapărat să vă abonați și la pagina ei de Facebook: nu vreți să pierdeți vreun text nou! 🙂 

Fotografie: arhiva personală a Andei Docea

Semnat de

2 comentarii

  1. Dragelor, sunteti adorabile! Cartea este superba, iar interviul pe masura! E o bucurie sa va citesc si sa va cunosc!

  2. Iti multumim, Jeni!

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus