LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Când eram mică, îmi plăcea la nebunie să rup câte-un fir de păpădie din iarbă și să-i suflu puful în vânt. Probabil că toți copiii adorau să facă asta. Grădina noastră era plină de copaci și de flori de toate felurile, dar păpădia era preferata mea, tocmai din motivul ăsta, că-mi oferea un prilej de joacă.
Nu știu cum s-a făcut că, timp de câțiva ani, n-am mai suflat în niciun puf de păpădie. Cu siguranță că m-am mai întâlnit cu planta, dar cred că n-am mai băgat-o în seamă. Până de curând, când am fost acasă, la Brașov, de Paște. Am mers în grădină, să văd un arici venit în vizită pe la noi, mă chemase Harry să mi-l arate (nu văzusem arici în viața mea, era un scump mic și speriat). Și atunci am văzut și păpădie, vorba aia, câtă frunză și iarbă. Am luat vreo două-trei fire și-am suflat în ele… Și m-am dus și eu, cu puful care își lua zborul, înapoi cu vreo 20 de ani în filmul ăsta bizar – când dramă, când comedie absurdă – pe care-l numim viață. Mi s-a făcut dor și mi-a râs inima, și-apoi mi s-a făcut amar și tristețe.
A trecut mult timp de atunci, de când eram mică și suflam în puf de păpădie. Au trecut câteva eternități de plumb, de care nu cred c-am să mă mai vindec vreodată.
Vor mai trece câteva. O să clipesc, într-o zi, și o să îmi dau seama că am 70 de ani (dacă…).
Ce voiam să vă reamintesc: ar trebui să avem mare, mare grijă ce facem cu eternitățile ce ni se dăruiesc. Le putem căra în spate ca pe niște saci plini cu bolovani, sau putem zbura odată cu ele, către final, cu sufletul ușor și luminos. Ca fulgii de păpădie.
***
P.S. Am scris textul acesta în 2010. Între timp, nu doar c-am mai primit câteva eternități minunate, dar am învățat și știu acum întocmai cum să le trăiesc!
Semnat de Corina Stoica
