vineri , 11 august 2017

Cafeaua din filme (și din viața mea americană)

foto

M-am uitat chiar de curând la „Căsătorie în stil italian”, cu Sophia Loren și Marcello Mastroianni. Îi fac educație cinematografică europeană soțului meu american, care a remarcat, spre jumătatea filmului, cel mai amuzant lucru. De fiecare dată când cineva era supărat, stresat sau se dădea de ceasu’ morții în film, imediat se propunea o cafea. Donna Filumena se simte rău? Subito, subito!, strigau italienii, facciamo un caffè! I s-a urcat sângele la cap lui Don Domenico sau face vreun infarct? Subito, nu mai stați, o cafeluță! Ceva mai italian de atât nici că se putea.

Am văzut apoi „Ieri, azi, mâine”, tot cu Loren și Mastroianni, și am dat și acolo peste o scenă în care se vorbea despre cafea – fie tocmai băuseră una, fie plănuiau să bea una, fie erau cu ceștile la gură. Filmele astea sunt făcute la începutul anilor ’60 și, deși espressorul era de mult inventat, nu mai rețin dacă foloseau un astfel de aparat, dacă beau cafea la filtru sau o fierbeau la ibric. În oricare dintre situații, m-aș adapta perfect: nu prea fac nazuri; dacă e bună, beau cafeaua oricum, oricând. Uneori, chiar și la 11:00 noaptea, când mi-e poftă și nu pot nu vreau să mă abțin. M-a prins sus-numitul soț într-una dintre seri când tocmai luam ibricul de pe foc.

– Îți faci o cafea?!
– Da… Ce să fac? Sunt într-o fază în care ador cafeaua!
– Și ești în faza asta de vreo 20 de ani…

Nu doar în Europa se bea cafeaua cu litrii. Și americanii se trezesc tot așa, cu un cănoi de cofeină diluată în apă fierbinte. De regulă, în casele lor găsești o cafetieră clasică, la fel cum întâlnești și la IHOP, Waffle House și majoritatea restaurantelor non-stop numite diner. Au free refills, adică îți umple cana de câte ori vrei, iar ca să nu se mai deranjeze, deseori îți lasă recipientul pe masă.

„Here you are, honey! You need any sugar?”

Am trăit aici, în State, mai multe momente care ar fi putut foarte bine să fie scene de film, cu personaj principal: cafeaua. Într-o noapte, ieșisem de la muncă și am intrat într-un Waffle House, să-mi omor timpul până când Paul venea să mă ia. M-am așezat la tejghea, pe un scaun din acela înalt, și am comandat o cafea fără cofeină. O chelneriță blondă și simpatică mi-a turnat-o în ceașcă spunându-mi: „Here you are, honey! You need any sugar?”. Acel Waffle House a devenit principalul meu punct de așteptare, seara târziu, și în timp m-am împrietenit cu blonda, care îmi turna cafeaua imediat ce intram pe ușă. Și-mi spunea când „honey”, când „sweetheart”. Nimic mai clasic într-un loc ca acela.

Într-o altă noapte, am mâncat și am băut o cafea cu Paul la un diner tipic american, deschis non-stop. Nu v-ar veni să credeți câți oameni pot fi într-un diner la 1:00 noaptea. Pereții sunt mai mereu decorați cu fotografii vintage, muzica e din anii ’50 și ’60 și se aude în surdină în boxe, chelnerițele sunt de regulă mai în vârstă și te alintă, invariabil, cu „honey” sau „sweetheart”. Doamna care ne-a servit – atât de obosită, dar atât de drăguță – avea părul făcut permanent și purta un șorț roșu, și felul în care și-a notat comanda, scriind cu pixul în carnețelul ei de tichete, felul în care vorbea, cu accent sudic puternic, împreună cu Dolly Parton care se auzea în fundal, cu lămpile colorate luminând discret restaurantul, cu mesele populate de alți oameni ca noi, cu ploaia caldă de afară și cu gândul că mă aflam – cum ajunsesem aici? – în Atlanta, Georgia, într-o secvență a vieții mele pe care nici gând să mi-o fi imaginat vreodată… Toate astea m-au făcut spectator al unor vremuri în care oamenii citeau LIFE și cumpărau conserve Campbell, în care Elvis și Johnny Cash isterizau publicul în concerte, în care Marilyn devenea icoană, iar oamenii cinau adesea în restaurante precum cel în care tocmai mă aflam. La distanță de câteva decenii, am avut senzația că sunt lăsată să gust puțin din această felie de istorie americană pe care am idealizat-o mereu, și că nostalgia acelor timpuri e vie, cât se poate de vie, și trăiește în jurul unei cești de cafea.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus