miercuri , 19 septembrie 2018

Camelia Cavadia: Să scriu o carte a fost pentru mine un salt cu parașuta, fără plasă de susținere

Camelia Cavadia

Camelia Cavadia e unul dintre cei mai buni oameni de PR pe care-i cunosc, unul dintre cei care își fac treaba ca la carte și pe care-i poți număra pe degete în România. Colaborăm de ani, dar abia recent, când a lansat prima ei carte, am descoperit-o și altfel, în postura de povestitor. Romanul ei, „Vina”, publicat la Editura TREI, a reușit ceea ce puține cărți de debut reușesc și ceea ce autoarea însăși și-a dorit foarte mult: să mă miște și să mă țină în poveste și după ce am citit-o pe de-a-ntregul. Motiv suficient s-o invit pe Camelia la un interviu în care s-o întreb cum a găsit asul câștigător.

Camelia Cavadia, în dialog cu LaRevista.ro

Ce-l face pe un cititor avid de cărți să scrie el însuși una? Când ți-ai dorit prima oară să scrii o carte și de ce?

Mi-am dat seama că-mi place să scriu povești, să încerc să redau cât mai fidel gândurile sau, dimpotrivă, să le îmbrac în imaginație, încă de când am scris primele compuneri. Apoi, am avut noroc cu diriginta din clasele V-VIII, care m-a încurajat să scriu și mi-a deschis ochii spre cărți și scriitori. Pot spune că întotdeauna mi-a plăcut să scriu, de aceea am și fugit cât am putut de mult de matematică și de științele exacte și m-am îndreptat spre filologie, însă mi-am făcut curaj greu să și îndrăznesc să scriu la modul serios. La un moment însă, mi-am dat seama că timpul trece și că dacă nu o să fac ceva concret pentru a-mi împlini visul, el va rămâne mereu ca un cocon ce nu se va deschide niciodată. Mi-am dorit să scriu pentru că am simțit că înlăuntrul meu clocotesc tot felul de povești și posibilități ce pot prinde viață și contur, dacă am curajul să le fac vânt spre realitate.

Care crezi că sunt primele trei elemente ale unui roman bun? Primele care-ți vin în minte.

Nu știu care sunt în general, dar îți pot spune care sunt pentru mine aceste elemente. Ca să-mi placă mult un roman trebuie să mă facă să rămân în poveste chiar și atunci când nu citesc din el sau după ce l-am terminat. Pentru că-mi doresc și mi se pare esențial ca ceea ce e scris acolo să mă miște într-un fel sau altul, în orice fel.

Apoi, apreciez foarte mult construcția romanului care, în opinia mea, trebuie să aibă niște baze solide. Ca să pot empatiza cu un personaj trebuie mai întâi să mă lași să-l cunosc, să mă faci să-mi pară rău sau bine pentru ceea ce i se întâmplă, iar pentru asta autorul trebuie ori să aibă răbdare să-l creioneze, ori să aibă atât de multă forță, încât să reușească să mă bage direct în poveste. Făcând aici o paranteză, poate și de aceea acțiunea din cartea „Vina” s-a urnit, în opinia unora, un pic mai greu. Pentru că aveam nevoie de timp, de spațiu să creez bazele a ceea ce urma să li se întâmple personajelor. Pentru mine, a fost un demers absolut necesar.

Un al treilea element care face dintr-o poveste un roman bun este scriitura, care poate fi de orice fel, amuzantă sau încrâncenată, nu-mi pasă, ci doar să reușească să-mi creeze imagini, scene, stări.

Unde ai scris „Vina” și în ce atmosferă?

Acasă. În apartamentul meu de două camere din Mihai Bravu. Fiind foarte ocupată în timpul săptămânii, cu un program extrem de încărcat, am fost un scriitor de weekend. Sâmbăta și duminica trăgeam tare să pun în cuvinte tot ceea ce creionam la nivel mental în timpul săptămânii. De zeci de ani lucrez și o mică parte din duminică, dar chiar și așa, am încercat să mă țin de acest program.

Câtă vreme ai lucrat la carte? Sau poate că nu-ți măsori munca în timpul pe care-l consumă, ci în alte unități – în numărul de cafele băute, de exemplu… 🙂 Deci, câte cafele ai băut până ai dat gata romanul?

Legat, am lucrat în jur de un an la carte, excluzând pauza de vreo cinci luni pe care am luat-o la un moment dat. Dar după acea pauză, m-am năpustit cu avânt din nou asupra cărții, iar când mi-am luat concediu am scris neîntrerupt pentru finalizarea ei. Iar cafele am băut nenumărate. Dacă ar fi să facem un calcul, într-un an sunt în jur de 104 sâmbete și duminici x două cafele pe zi ar însemna aproximativ 208. Ca să nu mai pun la socoteală perioada concediului, când mă delectez zilnic cu două-trei cafeluțe. Cum nu am stat bine niciodată la matematică…sper să fi nimerit aceste calcule. 🙂

Care e tabietul tău favorit atunci când scrii?

O zi de lucru la mine înseamnă așa: trezit în jur de 8 dimineața, un duș scurt, astfel încât la 8.20-8.30 să mă așez la scris. Scriu cuibărită în fotoliul în care și citesc, cu laptopul în brațe, iar pe măsuța alăturată am o stacană de cafea cu spumă de lapte, pregătită delicios de soțul meu. Scriu la o „laptopiță” mică, roz bombon pe care o cheamă Barbie (poți să râzi, îmi dau seama cam cum sună toate astea). Fac pauze scurte și oarecum dese, în care mănânc ceva sau ies pe balcon să mă uit la oameni, mai ud o orhidee, mai pun ceva în mașina de spălat, mai scot o rufă, o întind, dar nu fac pauze mai mari de 5-10 minute. Scriu până simt că încep să-mi vină în cap aceleași gânduri, aceleași cuvinte. Încerc să dorm un pic (de obicei nu reușesc) sau mă așez să citesc ceva, orice, o carte care să-mi placă. După ce m-am trezit (asta în cazul cel mai fericit în care am reușit să adorm) sau am simțit că m-am relaxat citind, mă reașez la scris și nu mă mai ridic de acolo pînă nu simt că am stors din mine tot ce s-a putut în acea zi. Îmi închei seara urmărind un serial sau delectându-mă gătind ceva. A doua zi o iau de la capăt. Dar pentru că tu mă întrebi care este tabietul meu favorit, pot spune că acesta este cafeaua, care are un alt gust atunci când o beau în timp ce scriu o carte, față de atunci când o beau citind, stând de vorbă cu prietenele sau față de atunci când o beau nefăcând nimic altceva între timp.

Când am auzit ca prima ta carte e un roman, m-am gândit nu doar la munca imensă pe care a presupus-o, ci și la cât curaj ai avut! De ce – sau cum de – ai ales forma asta de literatură, și nu proza scurtă?

Ai remarcat foarte bine, am avut nevoie de foarte mult curaj ca să fac pasul ăsta. Practic, ăsta a fost cel mai mare act de curaj pe care consider că l-am făcut în viața mea. Și nu exagerez. Îți spun cu toată sinceritatea că întotdeauna mi-am dorit să scriu, dar undeva, în sufletul meu, simțeam că lucrul ăsta va rămâne mereu un obiectiv de neatins. Era ceva ca un vis prea frumos de împlinit ca să cred că îl voi atinge vreodată cu adevărat. Scrierea acestei cărți a însemnat pentru mine un salt cu parașuta, fără plasă de susținere, doar cu încrederea oarbă că ceva mă va păzi și nu mă va lăsa să mă fac fărîme. Dacă vrei să știi cam care era procentul încrederii că o editură va dori să mă publice, îți spun fără exagerare că nu depășea 1%. Și cu toate acestea, acest unic procent simțeam că are puterea celorlalte 99 la un loc. Pentru că era din tot sufletul meu.

Am ales să scriu un roman și nu proză scurtă pentru că mie, la rândul meu, îmi place mult mai mult acest gen de literatură. În plus, eu nu știu să scriu concentrat, concis, eu am nevoie de spațiu ca să creez o poveste, am nevoie de timp să pregătesc locul de desfășurare.

Care a fost sâmburele poveștii tale? De unde a pornit ea în mintea ta, ce i-a dat naștere?

Povestea reunește multe fapte văzute, întâlnite, altele trăite. Nu spune povestea cuiva anume, dar spune  povestea multora.

Cine e Tomas H.? Ce om din viața reală te-a inspirat să-l creezi?

Tomas H. e o combinație între diverși bărbați pe care i-am întâlnit, unii fiind soții unor cunoștințe, altul prietenul unei adolescente, și, ca să știi, există acolo, în acest personaj masculin, și o parte din mine, o parte din complicațiile care uneori în viață m-au împiedicat și pe mine să fiu fericită. E puțin și din soțul meu, din multe alte cunoștințe.

Dar Stella? La cine te-ai gândit când ai creionat-o pe Stella?

Fără să luăm în calcul înfățișarea, Stella are mult din mine. Mai ales imposibilitatea ei de a se opri din judecat, din a cântări fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare stare.

De altfel, dce te-ai folosit cel mai mult când ai compus „Vina”, de propriile tale experiențe de viață sau de imaginație?

M-am folosit de propriul filtru prin care sunt obișnuită să trec toate trăirile, acțiunile mele. Sunt exact genul ăsta de om, căruia dacă-i spui ceva e foarte atent la tonul pe care l-ai folosit, la pauzele pe care le-ai făcut între cuvinte, la ezitări, la mimică, la felul în care m-ai privit, la puterea sau micimea glasului, la tot. Uneori e greu să fii ca mine și trebuie să recunosc, nu e deloc confortabil.

Îți reproșezi ceva în ce privește povestea sau scriitura, acum, după ce cartea a fost publicată? Ai vreun regret, ai fi scris ceva altfel…?

Dacă nu ar fi trebuit să predau manuscrisul la un moment dat, cred că m-ai fi găsit și acum meșterind la el. Recitind cartea după ce a apărut, am început să-i văd unele defecte, să-mi pară rău că am insistat poate un pic prea mult asupra unor detalii, că uneori fraza nu a fost suficient de îngrijită. Însă acum, după ce, în sfârșit, lucrurile s-au așezat, după ce am primit – fără să exagerez – zeci de mesaje de la oameni, în special doamne, care au citit cartea și mi-au mulțumit pentru ea, felicitându-mă că am scris ceva care le-a emoționat și le-a sensibilizat până la lacrimi, pot spune că „Vina” și-a făcut treaba. Sper ca următoarea să fie și mai bună, iar în scriitura mea să se simtă un progres.

În ce fel te ajută profesia ta de om de PR atunci când scrii? Cât de mult se întrepătrunde ea cu scrisul cărților? Sau sunt absolut diferite și paralele?

În primul rând, în ambele ipostaze, jonglez cu cuvintele. Însă, atunci când scrii un comunicat de presă trebuie să păstrezi anumite rigori din care nu poți ieși foarte mult nici măcar atunci când scrii despre un subiect mai lejer. Pe de altă parte, când scrii literatură poți să lași garda jos, poți să te folosești de toate fațetele tale. Eu, de exemplu, am avut la un moment dat surpriza să aud de la o ziaristă nou angajată la un ziar că i-am fost prezentată ca de un  PR de temut. „Ai grijă să fii corectă cu Cavadia, i s-a spus. Nu vrei să o superi!” Am fost foarte uimită să aud lucrul ăsta! Inițial nu am știut dacă e de bine sau de rău să se spună așa despre mine, dacă e conformă cu realitatea sau nu imaginea asta, iar când am cerut lămuriri persoanei respective, mi s-a spus că acolo, în redacție, sunt considerată un PR de fier care poate fi și foarte prietenos, dar și intransigent atunci când oamenii greșesc față de mine profesional. În ceea ce privește cealaltă postură, cea de scriitor, ea îmi permite să fiu în totalitate eu, autentică și fără nici un fel de scut. În ceea ce scriu pot pune toate adjectivele de care simt că am nevoie, îmi dă posibilitatea să nu mă îngrădesc, să creez cu adevărat.

După atâția ani în domeniul comunicării din zona showbiz, ce le-ai spune oamenilor despre vedetele pe care le văd la televizor și în ziare? Ce crezi că ar fi important să știe despre ele?

Că sunt oameni exact ca noi. Că și ei au exact aceleași probleme, temeri, sensibilități.

Care e cel mai mare păcat pe care mass-media îl comite față de public?

Faptul că nu alocă sufientă expunere oamenilor (din diverse domenii) îndreptățiti să primească atenție.

Dar celebritățile? Unde crezi că greșesc cel mai mult?

Cred că greșesc atunci când uneori dezvăluie despre ele niște lucruri pe care apoi regretă că le-au spus sau le-au lăsat la vedere.

Ce-ți place cel mai mult să faci atunci când nu trebuie să faci nimic?

Să citesc. Îmi mai place mult să mă plimb (mult, pe oriunde, să merg pe jos), să vorbesc cu prietenele mele până ni se usucă gâtul, să stau cu fiica mea, să plec în vacanțe doar eu cu soțul meu și să ne ținem de mână, bucurîndu-ne că timpul a lăsat în noi doar semne bune, să ne adunăm – eu, familia, prietenii, oamenii mei dragi –  în jurul unor mese îmbelșugate, să gătesc mult și divers, să împart mâncare în stânga și-n dreapta, să stau mult în natură.

Spune-mi trei cuvinte care-ți plac foarte mult.

Freamăt, dor, incertitudine, poveste.

Ultima carte pe care ai citit-o?

Am terminat „Ușa”, de Magda Szabo, iar acum citesc „O întâmplare ciudată cu un cîine la miezul nopții”, de Mark Haddon.

Ce-ți dorești cel mai mult acum?

Să păstrez ceea ce am și să continui să scriu.

Cum va fi următoarea ta carte?

Sper că un pic mai bună ca formă stilistică decât a fost „Vina”, dar la fel de emoționantă. Dacă-mi va ieși așa cum îmi doresc, va fi o carte puternică, cu personaje mai multe și complexe, cu multe implicații psihologice, cu situații greu de înțeles și digerat.

Vina Camelia Cavadiafoto

Camelia Cavadia a lucrat ca PR la ProTV, iar acum este PR Manager la Antena 1. De asemenea, este autoarea blogului Cărți cu Suflet. Cartea ei, „Vina”, poate fi găsită în librăriile din România și online, la librăria Libris.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus