Carmen Avram: Presa de azi mă întristează tot mai mult, dar jurnalismul rămâne cea mai frumoasă meserie din lume

Gândiți-vă bine: câți jurnaliști autentici mai cunoașteți? Câți dintre ei spun despre meseria lor că este „cea mai frumoasă din lume” și câți sunt cei care n-o trădează nicicând? Cu siguranță, printre cei pe care eu îi număr chiar acum pe degete se numără și Carmen Avram, realizatoarea emisiunii care ne aduce, „În premieră”, cele mai interesante și mai emoționante reportaje de televiziune. Jurnalista Antenei 3 vorbește despre presă, cu bune și rele, despre bucuriile sale cotidiene și despre familia sa.

Ai revenit de curând din America, şi nu oricum, ci cu un premiu foarte important. Cum a fost?

A fost perfect. În Las Vegas, din Antena 3, a fost un grup mare şi frumos şi mi-a plăcut asta pentru că, în astfel de situaţii, e bine să ai lângă tine prieteni. Când am plecat spre gală şi i-am văzut pe toţi, eleganţi şi emoţionaţi în holul hotelului, a început să se învârtă lumea cu mine. Abia atunci cred că am realizat unde suntem şi ce ar putea să ni se întâmple. Din fericire, s-a şi întâmplat.

La gală, m-a captivat într-atât ceea ce vedeam pe scenă, speech-urile şi oamenii aceia puternici, profesionişti, pasionaţi, încât nici n-am observat când au trecut cele două categorii la care nu am câştigat. Spre sfârşitul evenimentului abia, l-am întrebat pe Cristian Tamaș: Auzi, crezi că o să mai luăm ceva? Nici el nu mai avea putere să răspundă, pentru că rămăsese categoria Cea mai bună imagine şi el era direct vizat.

Ne-au chemat pe scenă câteva secunde mai târziu, aşa că am ajuns acolo un pic luaţi prin surprindere şi ne-am dezmeticit abia după fotografia oficială. Şi apoi am sărbătorit.

Și, în rest, cum v-aţi petrecut timpul acolo? Aţi avut timp să vizitaţi, să vă distraţi, să jucaţi la casino?

Una da, alţii nu. (zâmbește) Carmen Moise şi Cristian Tamaş, de exemplu, au filmat nişte materiale, deci distracţia la ei a constat mai mult în bucuria pe care au simţit-o întâlnind nişte personaje extrem de interesante, cu o viaţă foarte, foarte palpitantă. Zsolt Lenard şi Romana Puiuleţ au reuşit să vadă Marele Canion. Eu am văzut doar oraşul. Dar, în fiecare dimineaţă şi seară, ne adunăm cu toţii în holul hotelului, care, evident, era cazino, şi stăteam la o cafea sau un pahar de şampanie, după caz şi, în situaţiile astea, nu prea aveai cum să te abţii de la joc. Tot oraşul e construit pe jocuri de noroc, sunt şi în benzinării, şi în magazine, treci pe lângă ele oriunde te-ai duce. Arunci un dolar, că nu se poate altfel. Şi am jucat de câteva ori. Şi chiar am câştigat, o sumă frumuşică. Vorbim de nişte zeci de dolari, nu de mii. (zâmbește) Însă acolo, oricât ai câştiga, tot ai satisfacţia că ai învins un pic sistemul.

A existat, în viaţa ta profesională, vreun proiect care să nu aibă succes? Cât de important este pentru un ziarist că ceea ce face să se bucure de recunoaştere?

Din fericire, n-am avut proiecte care să eşueze, dar nu pot spune că a fost strict meritul meu. Am contribuit şi eu la ele, dar întotdeauna au fost şi alţii. Mulţi alţii. Am avut mereu noroc să lucrez în organizaţii de vârf, în care lumea ştia exact ce trebuie să facă, oameni pasionaţi care îşi sacrificau deseori timpul liber şi relaţiile cu prietenii, pentru a munci la un proiect pe care şi-l doreau perfect. Dar, de departe, „În premieră” este proiectul cel mai drag mie, pentru că noi l-am construit de la zero: începând cu genericul, gândit de noi, continuând cu muzica originală, compusă pentru noi de Marius Dragomir, cu promo-urile, grafică şi, evident, reportajele, totul este rodul acestei echipe care trăieşte pentru emisiune. Sper să ne ţină încă multă vreme. Entuziasmul n-a scăzut deloc, de doi ani şi jumătate încoace, şi aceste premii, acasă şi în străinătate, contribuie la asta. Eu n-am alergat niciodată după premii, nu mi s-au părut importante. Mi se părea mai important ce simt eu despre ce fac. Dar am înţeles că avem nevoie de ele. Exact pentru asta: ele ne arată cam pe unde suntem comparativ cu alţii şi la ce mai trebuie să lucrăm.

Ce mai contează în presa din România de azi? Ce e important, în opinia ta?

Urmăresc cu mare atenţie presa de azi şi mă întristează tot mai mult. Nu ne îndreptăm într-o direcţie bună. Au apărut tot felul de producţii în care nu se respectă nicio regulă. Şi derapajele astea sunt extem de periculoase. Pentru mesajul transmis publicului şi, mai ales, pentru generaţia de jurnalişti care vine. Nicăieri în lumea asta nu s-a construit vreodată ceva fără reguli. Fără o minimă decență, fără nişte limite rezonabile. Fără ele e haos. Şi nu construieşti, distrugi. Iar această involuţie se vede deja în percepţia publicului. Când am început eu să fac presă, scoteai un microfon şi erai privit imediat cu respect. Acum, nu. Şi e grav. Dacă noi ne pierdem rolul ăsta educativ, de informare, dacă oamenii vor ajunge să nu ne mai creadă, ci să ne ia în derâdere, să ne minimalizeze importanţa, va fi o pierdere enormă. Şi se va dărâma tot eşafodajul ridicat, de 23 de ani încoace, de nişte oameni de presă extrem de valoroşi. Şi nu vom lăsa nimic în urma noastră. Nimic. Şi vom fi muncit degeaba.

Cum vezi azi profesia de jurnalist, după atâţia ani şi atâtea experienţe? Dacă te distanţezi puţin şi priveşti lucrurile de deasupra, cum ţi se arăta ea?

Ea rămâne o meserie extraordinară, incitantă, interesantă, palpitantă. Cea mai frumoasă din lume. Ignorând partea financiară – pentru că nu cred că un jurnalist onest, de oriunde din lume, se poate retrage la pensie putred de bogat – cred că e una dintre meseriile care îţi oferă satisfacţii maxime. Vezi lucruri, schimbi lucruri, cunoşti oameni fabuloşi, faimoşi sau nu, participi la evenimente istorice şi, mai ales, eşti portavocea lor. Ai în mâna ta puterea de a construi sau, dimpotrivă, de a distruge, atunci când ai de-a face cu oameni sau sisteme dăunătoare, nocive, corupte. Dar, tocmai de aceea, avem nevoie de reguli şi de responsabilitate. Jurnalismul e o forţă pe care n-o poţi da oricui.

Ştiu că ai fost inginer, profesoară de matematică, apoi corector la ziar… Crezi în destin, crezi că ceea ce faci azi ţi-a fost hărăzit?

La mine, personal, a fost destin. Sunt sigură de asta. Când eram în şcoală şi apoi, după facultate, nu cred că mi-a trecut prin minte vreodată să mă fac jurnalist. Dar s-au aranjat lucrurile aşa. Îmi plăcea să scriu, însă mă gândeam să mă fac profesor de română sau critic literar. (zâmbește) Apoi, m-a luat cineva de mână şi mi-a deschis o uşă: Uite, asta trebuie să faci, ştiu eu mai bine. N-a fost o persoană, a fost destinul care a acţionat prin câteva persoane. În general, da, cred că eşti determinat de destin. E o dezbatere lungă şi veche, despre liberul arbitru, despre opţiunile infinite pe care le ai într-o viaţă de om. Dar cred că, oricâte alegeri ai face, le faci tocmai pentru că trebuie să ajungi pe un anumit drum. Şi, când spun asta, mă gândesc la toate alegerile pe care le-am făcut eu şi care m-au dus exact unde trebuia să fiu. Nu cred că a fost noroc sau fler. Cred, pur şi simplu, că n-aş fi putut ajunge în nicio altă meserie la nivelul la care aş putea ajunge în cea de jurnalist.

Pentru ce te critici cel mai mult, atunci când îţi vezi emisiunile? Ce nu-ţi place, ce-ţi spui că vei face mai bine data viitoare?

A, mă critic atât de mult şi de des, încât nici n-aş şti de unde să încep. De la subiectele pe care am decis să le facem, până la modul în care au ajuns ele în faza finală, la cum arăt, la cum vorbesc. Orice. Văd defecte cât un micron. Dacă în subtitrări e un spaţiu mai mare decât ar trebui între două cuvinte, şi asta ne-a scăpat la ultima verificare, mă supăr rău. Eu mă nemulţumesc uşor şi mă mulţumesc greu. Nu ştiu de ce e aşa şi de unde mi se trage, dar am mereu senzaţia că se poate şi mai bine. E destul de obositor să fii aşa, însă, până la urmă, fără migală şi fără să tinzi mai sus, nu se poate face nimic. Noi încă mai credem asta şi niciodată de când există „În premieră” n-a fost difuzat ceva la care să fi spus „las-o că merge aşa”. Urăsc experesia asta.

Ştim cu toţii cât de colorat este peisajul media de astăzi. Cum îţi explici faptul că, totuşi, oamenii iubesc emisiunea voastră şi o urmăresc într-un număr atât de mare, deşi nu se încadrează nicicum în trendul general, tabloid şi facil, care are atâta succes?

Cred că oamenii ne iubesc – şi ştiu sigur că ne iubesc, că am dovezi mereu – tocmai pentru că nu-i tratăm cu lipsa de respect a lui „las-o că merge aşa”. Oamenii simt când un lucru e bun şi făcut cu toată pasiunea şi dăruirea. E ca la orice produs: poţi să păcăleşti o vreme cu o reclamă simpatică sau făcută inteligent, dar, dacă nu găseşti ce te aştepţi, alegi altceva. Sau ajungi să te plictiseşti şi diversifici. Şi uite că la noi vin oameni care au atins acest stadiu. Sunt uimită câte categorii sociale ne urmăresc. Şi tineri cool, şi elite, şi oameni care au obosit să mai vadă facil.

Eu îi înţeleg pe cei care aleg facilul: trăim greu. Social, economic, politic, la noi e mereu complicat. E mai simplu să nu gândeşti. Problema cu facilul e că atrofiază creierul. Şi asta e foarte periculos pentru noi toţi, ca popor. Ar trebui să avem şi aici nişte limite.

La ce ţii cel mai mult atunci când pregăteşti o emisiune? Ce trebuie să aibă neapărat şi de ce anume te fereşti?

Emisiunile noastre trebuie să aibă informaţie curată, realizare impecabilă şi, mai ales, stare. Asta ne-am dorit de la început, asta încercăm în fiecare ediţie. Şi când nu ne iese ceva, învăţăm din asta. Există în această echipă oameni care inventează constant. Sau inovează. Ne uităm la documentare, studiem tendinţele, vorbim mult între noi şi încercăm să venim cât mai des cu ceva nou. Urăsc repetiţia. Dacă o să vă uitaţi în urmă, o să vedeţi că avem o gamă foarte, foarte mare de subiecte. E greu, dar ne străduim să nu avem în sezonul nou aceleaşi lucruri pe care le-am avut în precedentul. Echipa asta îşi respectă meseria, locul de muncă şi pe telespectatori.

Cum eşti la serviciu? Cum te-ar descrie echipa ta? Eşti tipicara, perfecţionista? Eşti nesuferită?

Visul meu este ca la serviciu să ne putem simţi ca acasă. De aceea, de multe ori, ne strângem toţi, comandăm mâncare, ne aşezăm pe jos, luăm masa împreună, vorbim şi râdem. Avem 18 zile de naştere, împărţite aproape egal, pe anotimpuri, aşa că mâncăm des prăjituri, facem cadouri, ne sărbătorim reciproc. Îmi place asta foarte mult. Eu am trăit în cămin, ca elev şi ca student, am stat şi câte 10 în cameră şi am spiritul ăsta de echipă. Şi, din fericire, toţi suntem în aceeaşi notă. Avem şi umor, suntem calzi. Acum, nu ştiu ce ar spune ei despre mine, sper că acelaşi lucru. Dar sunt tipicară şi, cu siguranţă, sunt şi nesuferită. Am zile în care până şi eu aş vrea să mă văd plecată puţin, până se mai liniştesc apele. În apărarea mea însă, ţin să spun că îmi trece repede şi că îmi pare rău, rău de tot, când mă port aşa.

Dar în plan personal, ce trăsături te definesc? Şi ce bizarerii ai?

Cred că singurele lucruri bune pe care le pot spune despre mine sunt că am căldură şi umor. Şi la negative, că sunt un pic aeriană şi cam dezorganizată, când vine vorba despre viaţa mea privată. Uit deseori onomasticile sau aniversările prietenilor şi apoi mi se face ruşine să-i mai sun. De fapt, mi-e ruşine chiar în timp ce mărturisesc asta. (zâmbește) Norocul meu e că am prieteni care înţeleg, s-au obişnuit şi unii au ajuns chiar să mă sune, să-mi spună: Vezi că mâine e ziua mea! (râde)

La capitolul bizarerii, cred că ar putea fi faptul că dimineaţa, după ce mă trezesc, am nevoie de o oră până să fiu capabilă să duc o conversaţie mai lungă de o fraza-două. Şi mai am un obicei, când zbor cu avionul, trebuie să stau pe primele locuri şi neapărat la geam. Deşi mi-e frică, mă simt mai sigură acolo.

Ce-ţi place cel mai mult să faci, atunci când nu lucrezi?

Pe vremuri, când aveam mai mult timp, îmi plăcea enorm vineri seara. Atât de mult, încât şi astăzi, deşi n-am terminat emisiunea, vineri pe la 7 seara mă relaxez brusc, fără să-mi propun. Când îmi permit, îmi place mult să mă uit la filme, deşi, de ceva vreme, mă uit la ele mai mult din curiozitate profesională, decât pentru relaxare. Iar acum, de când a venit primăvara, îmi place să ies dimineaţa, pe terasă, să beau o cafea, să stau puţin la soare şi să mă uit la flori. Dar cel mai mult pe lume, îmi place să călătoresc. Cred că dacă ar exista meseria de călător profesionist – fără altă obligație – aş fi în top 10 mondial. Mă pricep la asta foarte bine.

Ce te leagă cel mai puternic de soţul tău? Ce ţine doi oameni împreună, în aşa fel încât pot sta fericiţi unul lângă celălalt mulţi, mulţi ani, aşa, ca voi?

Acum, dacă stau să mă gândesc, chiar sunt mulţi, mulţi ani. Curând 20. Incredibil! Cred că asta e răspunsul: să nu-ţi dai seama când trece vremea. Atunci ştii că ai ales bine. În unele privinţe, Adi (n.r. realizatorul Antenei 3 Adrian Ursu) şi cu mine suntem aproape la fel. În altele, ne completăm. Deşi multă lume n-ar crede asta, el e chiar un om foarte cald, empatizează, se dăruieşte, se consumă pentru ceilalţi. Doar că, spre deosebire de mine, el e mai activ atunci când vine vorba despre prieteni, nu uită zile de naştere, să cumpere cadouri, să trimită un buchet de flori. Acum, din Las Vegas, s-a întors cu o jumătate de valiză cu daruri pentru colegi şi prieteni. În plus, are un umor nebun şi o ascuţime a minţii pe care o simţi şi la televizor, dar care se vede şi mai bine în viaţa lui privată. Şi mai are ceva: nişte părinţi incredibili, care sunt numai buni de iubit.

V-a fost vreodată greu să rămâneţi împreună? Aţi avut vreodată îndoieli în privinţa voastră, v-a trecut prin minte să renunţaţi la voi?

Au fost momente mai grele, dar cred că şi atunci am ştiut, şi el, şi eu, că fiecare dintre noi înseamnă pentru celălalt „acasă”. Adică, omul lângă care poţi să stai şi o săptămână fără să vorbeşti, ştiind că te înţelege perfect. Şi că te cunoaşte pe de rost. Relaţiile de genul ăsta sunt ca un fotoliu confortabil. L-ai ajustat până când te-ai instalat perfect şi, din acel moment încolo, ştii că acela e locul tău preferat din toată casa.

Care a fost cel mai de preţ lucru pe care l-aţi făcut împreună?

Unul ar fi că am construit această relaţie şi am adus-o în acest stadiu. Altul, că avem grijă de părinţii noştri şi că fiecare ştie că, dacă el e plecat, celălalt se va purta cu socrul, în cazul lui, cu socrii, în cazul meu, la fel ca şi cu propriul părinte. Şi mie, om cu state vechi în cămine şi pe drumuri, mi se pare extraordinar că am reuşit să ne aşezăm într-o casă pe care o iubim de aproape zece ani, la fel.

Când închizi ochii şi te gândeşti la viitor, ce vezi?

Televiziune. Şi apoi, când nu se va mai putea, scris. De câte ori mă gândesc la anii de după televiziune, asta e imaginea care îmi apare: Adi încă la dezbateri politice, la televizor, iar eu, la o masă, cu căţelul lângă mine, scriind literatură. Undeva, la ţară, dar nu prea departe de oraş, cu mult soare şi multă linişte. Şi mi-ar plăcea, din când în când, să primesc, în livada pe care o s-o am, grupuri de jurnalişti tineri, care să-mi spună că s-au uitat şi aseară la „În premieră” şi că le-a plăcut foarte tare. Iar eu să le dau o limonadă şi să încep a povesti: Pe vremea mea, reportajele…

Foto: Antena 3