sâmbătă , 25 noiembrie 2017

Câteva metode de omorât tristețea

foto

Hei,

mă bucur să vă scriu din nou, azi într-o stare mai bună. Dar am avut o săptămână foarte grea. Multă muncă (din păcate, nu pentru revistă), stres, somn puțin și haotic, și o stare de descurajare care îmi dă târcoale, din când în când, de ani.

E un efort imens să poți privi în sus și să vezi vreo lumină, când te simți așa. Dar îl fac, aproape inconștient, probabil din încăpățânarea cu care am făcut toate lucrurile bune de până acum. Nu sunt încă sigură dacă e o trăsătură de caracter sau un obicei care trebuie exersat până ni-l însușim. Probabil că amândouă? În orice caz, v-am promis (pe Facebook) că vă scriu despre momente ca astea, în care ai putea să zaci și să-ți plângi de milă, că-i comod și îți mai desfunzi și tu căile nazale, chiar dacă umpli de muci cinci batiste. Poți face și asta, ba chiar cred că e benefic, pe termen foarte scurt, dar eu nu pot trăi cu mine așa prea multă vreme. Așa că încep să mă mișc. Și următoarele chestii dau mereu rezultate:

♥ mă las condusă de orice lucru care-mi atrage atenția. Ultima oară a fost ideea de a ne duce la un magazin de animale, să vedem dacă găsim un iepure. Nu mai pot, am mare nevoie de un animăluț în casă. N-am găsit și nici nu știu pe nimeni care să doneze, iar iepuri vabagonzi nu am văzut pe străzi, ca să adopt. 🙂 În schimb, la magazin, am petrecut vreun sfert de oră cu Ginger, o pisică superbă, care trecuse prin multe și era dată spre adopție. N-am putut s-o luăm, din motive întemeiate, sper să-și găsească o casă bună…

Prima metodă este, deci, să nu-mi cobor complet antenele și să le las să capteze ceva, orice m-ar putea scoate dintre mormanele de batiste.

♥ încerc să nu mă izolez, cum am tendința. Am noroc că am pe cineva care nu mă lasă și a învățat să tragă de mine și să mă urnească. Toți avem pe cineva, oricât ne-am crede de singuri.

♥ mă forțez să fac un antrenament. Nu am chef, evident, dar mă schimb în echipament, îmi pun muzică și încep să mă mișc. După zece minute, deja mă simt mai bine, iar după o jumătate de oră, râd de una singură, și viața arată cu totul altfel. Orice fel de mișcare ajută, dar mai ales cardio: dans, aerobic, o alergare, o plimbare foarte lungă.

♥ ies la un restaurant care-mi place. E unul aproape de mine, se cheama Five Spice și are cea mai bună mâncare asiatică. Un curry tailandez cu orez îmi schimbă ziua complet.

♥ filme, filme și iar filme! M-au salvat de nu știu câte ori, întotdeauna funcționează. Am revăzut, de curând, „The Truman Show” și „Divine Secrets of the Ya-Ya Sisterhood” și au fost niște seri perfecte, în care am intrat cu totul în poveste și m-am deconectat de toate porcăriile care mă supărau.

♥ cărțile au același efect, mai ales când se întâmplă să nimerești o carte bună, la care salivai de mult. Acum citesc „In the Midst of Winter”, noul roman al lui Isabel Allende, care m-a prins de la primul paragraf. O s-o și văd pe Allende, la o conferință pe care o susține în Atlanta, în noiembrie, și numai gândul ăsta mă face să mă simt mai bine.

♥ dacă n-am un film sau o carte bună (vorba vine, cine n-are o carte bună?!), caut ceva pe YouTube. Mă uit la un documentar, la un vlog al Andreei Balaban, la filmulețe cu bebeluși care râd sau ursuleți panda care se dau pe tobogan. Citesc reviste, bloguri: consum conținut creat de alții, dacă eu nu sunt în formă să scriu și să public ceva.

♥ dar și când sunt! Scriu de parcă nimic n-ar fi mai important decât asta. Și, de fapt, chiar așa e: în ultimii 11 ani, indiferent de conjucturile în care m-a dus viața, n-am putut lăsa să treacă mai mult de două-trei zile fără să scriu un articol. Și după cele mai triste episoade, mă întorc la revistă aproape cerându-mi iertare că am neglijat-o, caut subiecte, scriu și public cât pentru toate zilele în care n-a apărut nimic nou pe site. Asta cred că e cea mai eficientă soluție pentru momentele în care ne simțim dislocați din viețile noastre: să ne întoarcem la ce iubim cel mai mult, la lucrurile pe care le-am face și dacă nu ne-ar plăti cineva să le facem, la lucrurile pe care nu ne putem imagina să nu le facem.

***

Acest articol a fost un newsletter trimis, pe 1 octombrie 2017, cititorilor abonați LaRevista.ro. L-am publicat și aici pentru că m-am gândit că ar putea prinde bine cuiva, însă nu toate scrisorile vor apărea pe site, pentru că în newsletter o să mă străduiesc să ofer conținut original. Vă trimit săptămânal câteva gânduri, precum cele de mai sus, vă povestesc despre articolele și interviurile noastre, vă trimit recomandări de cărți și alte lucruri interesante, și câte o piesă care să vă facă ziua mai bună. Dacă vreți să intrați în club, aici o puteți face. 🙂

Semnat de

2 comentarii

  1. Marie Sandra Stoenica

    Asa si eu, când simt ca ma cuprinde tritetea, stau un pic in pat, îmi pun ordine in gânduri si apoi citesc, de obicei cărți cumparate cu scopul clar al „creșterii ZEN-ului” sau ma apuc si caut despre tot felul de creme si loțiuni si demachiante si tot ce tine de domeniu. Îmi place.

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus