LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Trăiesc cel mai mult după propriul meu timp. E ca și cum aș avea un ceas al meu, cuibărit în mine dintotdeauna, care bate după voia lui, independent de secundarul lumii. Asta-i frumos tare, dar îmi aduce și multe neajunsuri. Întârzii mai mereu, pentru că sunt aproape total deconectată, cum vă spuneam, de noțiunea convențională de „timp”, de felul în care oamenii își măsoară zilele. Mi-e greu să mă țin de termene-limită și las obligațiile să mă ajungă din urmă presant, și-apoi să mă înghesuie fără milă. După timpul meu le fac pe toate, și să mă adaptez la ceasurile celor din jur mi s-a părut mereu un efort istovitor.
L-am făcut și-l fac, totuși, sau cel puțin încerc. Puține lucruri mă fac să mă simt mai prost decât acela de a întârzia – la o întâlnire, la o cină la care mă așteaptă prietenii, cu un text pe care cineva mi l-a cerut într-o anume zi, la o anumită oră. Și un singur lucru am observat că-mi corectează devierea asta de la normele temporale ale celorlalți: mă uit la ceas. Des, foarte des. Nu mai am de mult un ceas de mână, deși ar trebui să-mi cumpăr unul, de aici. Sau, pentru bărbați, găsiți aici. În schimb, colțișorul din dreapta-jos al ecranului e probabil locul în care mă uit cel mai des pe laptopul meu.
Am două „timpuri”: unul al României, pentru că scriu o revistă a cărei audiență vine, în majoritate, de acasă. Și altul al Statelor Unite, mai exact al Atlantei, pentru că aici trăiesc de doi ani. Din motive tehnice, care mă depășesc, laptopul îmi arată, la o primă privire, doar timpul de la București, iar dacă vreau să văd cât e ora în colțul geografic unde mă aflu, trebuie să așez cursorul pe ceas. Uit să fac asta și, bineînțeles, uit deseori și cât e ora la mine, dar am învățat să fac rapid calculul în minte. Sunt la șapte ore în minus față de România, ceea ce înseamnă că, atunci când e 12 noaptea la mine, voi începeți să trăiți (cei mai matinali dintre voi). Când eu ar trebui să mănânc prânzul, voi luați deja cina. Iar când eu mă uit la un film, la sfârșitul zilei, voi faceți baloane de săpun în somn și visați frumos, sper.
Trăiesc așa, răsucită în jurul acestor două fusuri orare, sau între ele, cred că undeva pe la mijloc. 🙃 Plus, să nu uităm, propriul meu timp! 😂 Cel mai frumos și mai blând, timpul în care fac tot ce mă bucură. Scriu pentru voi (și pentru mine), dorm, citesc, mă plimb, fac sport, gătesc și mănânc chestii delicioase, mă uit la filme, mă uit la frunze, ies la cafenea. Câte și mai câte! Tocmai pentru că ceasul lumii din jur m-a stresat dintotdeauna, mai ales în ultimii doi ani, am învățat să-mi prețuiesc foarte mult propriul timp. Știu mai bine, acum, ce să fac cu el și cred că reușesc să-l storc de tot ce-mi poate da. La fel vă doresc să faceți și voi, pentru că asta e tot ce ne (va) rămâne: ce facem cu timpul nostru, cât de vii suntem, cât de adevărat trăim în timpul care contează cel mai mult, al nostru. Celălalt, doar a spus și Einstein și s-a confirmat, e relativ!
***
„Niciunul dintre noi nu scapă de aici viu, așa că, vă rog, încetați să vă mai puneți mereu pe locul doi. Bucurați-vă de mâncarea aia delicioasă. Plimbați-vă prin soare. Săriți în ocean. Spuneți adevărul acela pe care-l purtați în inimă ca pe o comoară ascunsă. Fiți prostuți. Fiți buni. Fiți ciudați. Nu e timp pentru altceva.”
Christopher Walken
***
V-a plăcut acest articol? Abonați-vă LaRevista.ro!
Semnat de Corina Stoica
