luni , 21 mai 2018

Ce aș fi vrut să știu înainte să emigrez

„Nu mă laud
Credeți-mă, știu să mor
Și știu, mai ales, să înviu
Dar asta e, bineînțeles
Mult mai ușor.”

— fragment din „Încă un pas”, de Ana Blandiana —

Mi se pare că sunt alt om, azi, la doi ani și jumătate de când am plecat de tot din România. Mai plecasem eu și înainte, dar aproape, în Bavaria, și veneam acasă o dată la câteva luni. Mutarea în State a fost însă o mișcare majoră. De fapt, vă spun fără urmă de îndoială: a fost cea mai importantă decizie pe care am luat-o vreodată.

Să nu credeți că am fost conștientă de ea. Nici vorbă. Cine spune că știe bine ce face în momentul în care decide să se mute de partea cealaltă a globului, înseamnă că e ca mine, în vara lui 2015, când mi-am luat viața în două valize și-un rucsac și am venit aici. Sigur, știi despre unele lucruri care urmează să ți se întâmple, știi despre etapele prin care trebuie să treacă toți cei care își mută traiul în altă țară. Dar sunt infinit mai multe lucruri pe care nici nu le visezi când te urci în avion, liber, entuziast, emoționat, curios, dornic de experiențe noi. Despre acele lucruri vreau să vă spun azi, despre tot ce aș fi vrut să știu înainte să plec, ca să-mi fie mai ușoară adaptarea. Ca să fiu mai puternică, mai pregătită, mai greu de rănit.

♠ Aș fi vrut să fi înțeles mai bine dimensiunea distanței dintre România și Statele Unite. Cum adică, nu știai că America e departe? Nu, eu n-am priceput, decât atunci când m-am mutat aici, că sunt îngrozitor de departe de casă. Că nu-mi mai ia două ore și jumătate de zbor și 100 de euro ca să ajung la Henri Coandă. Că un drum în România necesită planificări din timp, mulți bani cheltuiți și vreo 24 de ore de stat prin mașini, avioane și aeroporturi.

♠ Aș fi vrut să știu mai bine ce înseamnă să fii nou-nouț într-o țară în care nu ai voie să muncești. În care nu exiști. În care trebuie să te naști din nou, practic. Mi-aș fi făcut un plan mai clar și m-aș fi încărcat din start cu mai multă răbdare.

♠ Aș fi vrut să fi citit mai multe despre ce presupune să îți iei un Green Card și să mă fi pregătit mai temeinic. Cei care veniți în State: puneți deoparte măcar 2.000 de dolari pentru acte, nu cheltuiți tot în primele luni, alea în care nu veți putea munci. Cei care plănuiți să vă mutați în alte țări: nu plecați fără să aveți deja un loc de muncă, o altă sursă de venit sau un culcuș sigur, până vă puneți pe picioare. Interesați-vă din timp de acte și pregătiți-vă, e cel mai important lucru pe care va trebui să-l rezolvați la început.

♠ Aș fi vrut să știu cât de superficiali și de grăbiți pot fi oamenii, în majoritate. Cât de înșelătoare poate fi senzația că cineva chiar e curios de tine, de ce știi și poți să faci. Cât de mult te pot amăgi, când, de fapt, cei mai mulți sunt doar politicoși și le e frică să nu-i consideri rasiști.

♠ Aș fi vrut să știu că, în State, e nevoie să iei bani cu împrumut – de la bănci, de la magazine – și să-i plătești înapoi la timp, ca să demonstrezi că ești „om serios”, să fii validat de societate și să-ți construiești ceea ce se cheamă credit score.

♠ Aș fi vrut să înțeleg mai bine cât de dureros urma să fie să-mi părăsesc profesia și să fac lucruri pe care n-aș fi intuit că le voi face vreodată, ca să supraviețuiesc.

♠ Aș fi vrut să știu că, uneori, poți să ai cele mai bune intenții și toată voința din lume, și încercările tale tot vor eșua. Iar asta nu e vina ta.

♠ Aș fi vrut să fiu mai atentă și să mă apăr mai bine în fața unor oameni jalnici, care sunt în stare să-ți fure ultimii bani din portofel, și-apoi să fugă. Oameni care-ți fac rău cu incredibilă ușurință, pentru că au exercițiul zilnic al ticăloșiei și pentru ei e un stil de viață. Nu m-am născut ieri, sigur că am mai întâlnit nemernici și înainte. Dar cu specia asta de care vă spun abia aici am făcut cunoștință.

♠ Aș fi vrut să am o înțelegere mai clară a valorii timpului. Timpul e tot ce avem. Iar eu, din tot timpul pe care-l am, mi-a rămas extrem de puțin de petrecut cu oamenii pe care-i iubesc.

♠ Aș fi vrut să știu ce frustrant și trist poate fi să-ți vezi mereu familia și prietenii doar în poze pe Facebook sau pe camera de la Skype.

***

Un singur lucru vă mai spun și vă las: azi, știu exact cât de mare e Oceanul Atlantic. Nu mă oprește nimic să-l trec înapoi, doar că simt să mai stau puțin. Ceea ce-i semn că, pe undeva, chiar dacă n-am știut eu toate cele de mai sus, m-am descurcat binișor și uitați, sunt vie. 🙂

Semnat de

6 comentarii

  1. Am plecat din RO definitiv in State, legal, acum 22 ani. Ce mult…Aveam 18 ani. Si enorm de multi fluturi in cap despre ce inseamna America. Adica nu stiam nimic, doar filme. Am avut niste peripetii demne de filmele de actiune inca de la sosirea pe teritoriul american: pe aeroport in NY. A fost o dezamagire cumplita aventura respectiva pentru iluziile mele de 18 ani. Am rezistat cateva luni. Iata-ma, in Ro, implinita si multumita.
    M-am gandit de cateva ori ce as fi ajuns, ce as fi fost astazi daca nu m-as fi intors. Pana la urma….habar nu am. Cert e ca stiu ca daca as fi ramas atunci, azi nu aveam sotul si copilul minunat pe care il am. Imi ajunge ca sa nu regret nimic.
    Iti doresc mult succes si o viata lina, indiferent de alegerile ce mai urmeaza!

    • Diana, multumesc ca mi-ai scris. Sa stii ca si eu am vrut sa ma intorc de o mie de ori! Acum, pentru ca sunt mult mai bine, ma bucur, intr-un fel, ca n-am facut-o. Insa tot visez sa revin in Europa, peste cativa ani, si sa ma stabilesc intr-una din tarile in care m-am simtit cel mai bine – poate Germania, poate Grecia.
      Multumesc pentru urare, ma bucur ca esti bine si iti doresc si eu la fel!

      • In California, unde am fost eu, nu erau foarte multi romani si care erau stateau la distante foarte mari unii de altii. Insa toti pe care i-am intalnit mi-au spus acelasi lucru: ca cel putin primul an, daca nu mai mult, au plans in fiecare seara ca nu vor sa stea acolo. Insa ei plecati fiind pe vremea lui Ceausescu nu mai aveau unde sa se intoarca. Si au ramas ca nu aveau alternativa. Desigur, dupa 20, 25 ani unii acolo deja nu mai simteau nimic altceva decat ca sunt acasa. insa pentru unii dezradacinarea e cumplita si nu se estompeaza niciodata. Traiesti mereu cu o lipsa in suflet.
        Eu m-am simtit mereu in vizita acolo. Ca trebuie sa ma intorc acasa. Si, pana la urma, asta am facut. Iar acum, la 40 ani, nici nu cred ca ar mai putea fi alt loc pentru mine acasa.

  2. Fiecare are drumul lui, pe care si-l construieste si pe care il urmeaza dupa cum crede ca ii va fi mai bine. Am plecat din Ro in Canada acum 15 ani. Aveam ceva mai multi ani decat avea Diana (autoarea comentariului de mai sus) si, probabil, am cautat sa ma informez mai mult, incercand sa am cat mai multe informatii despre ceea ce inseamna emigrarea in general si in Canada, in special. Am mult mai putine chestii care m-au surprins si, cu siguranta, cu totul altele, nu cele din articol. Personal, multe dintre cele din articol, mi se par de baza… logice. Normal ca zborul din USA in Ro dureraza mult mai mult decat din Germania in Ro. Normal ca e mai scump. Normal ca e ca si cum te nasti a doua oara … ca trebuie sa o iei de la zero…. Toate acestea nu ar fi trebuit sa fie surprize…
    E un subiect pe marginea caruia se pot purta multe discutii interesante … dar lista ar fi trebuit sa fie total alta.

    @Diana – felicitari pentru familie si pentru faptul ca decizia luata te-a facut fericita. Imi permit, totusi, sa pun un pariu…. retoric: asa, mizerabil, cum te simteai in momentul emigrarii, cine spune ca, daca ai fi ramas in state, nu ai fi gasit un sot iubitor, pe care l-ai fi adorat si cu care ai fi avut unul sau mai multi copii minunati … si acum ai fi scris ca, macar pentru acea familie minunata, nu regreti faptul ca ai ramas, in ciuda greutatilor? 🙂

    Totul e sa fii fericit cu decizia luata si sa nu te gandest cum ar fi fost daca …..

    • @Alex – multumesc pentru impresiile impartasite si „problema” ridicata in ce ma priveste 🙂 As vrea sa-ti spun ca mereu m-am gandit la variantele amintite de tine. As fi avut o familie pana la 40 ani? Ar fi fost una frumoasa? As fi trecut prin mai putine decat am facut-o in RO? – caci nu am avut o carare chiar liniara nici aici, desigur, m-am gandit in diverse moduri. Poate as fi fost o femeie de succes, implinita profesional si cu o familie frumoasa. Dar nici nu pot sa nu ma gandesc ca as fi putut sa nu trec de faza chelner la mcdonalds sau ceva asemanator si sa ma zbat si azi ca sa supravietuiesc… Cert e ca nu am cum sa stiu vreodata.
      Desigur, la 18 ani nu stii prea multe despre ce presupun astfel de decizii. Eu nu stiam nimic. Insa 2 lucruri au fost definitorii atunci pentru intoarcerea mea:
      – povestea din NY, care, pe scurt, presupunea ca o firma platita de tatal meu sa se ocupe de mine – minora fiind inca in State – sa ajung la avionul care trebuie acolo unde schimbam, respectiv Frankfurt si NY, iata ca in NY nu le-a mai iesit. Adica m-au preluat si dus la un oarecare gate spunandu-mi ca acolo trebuie sa astept. Am intrebat personalul de pe acolo de nenumarate ori la ce ora pleaca avionul si daca sunt siguri ca trebuie sa stau atat. Mi-au spus mereu ca e totul ok si ei stiu exact ce fac, eu sa astept. Am asteptat. La ora 17 au venit la mine cu biletele intr-un plic pe care scria cu pixul ora 15,25. :))) „You missed the plane!’ mi-au spus si, cam atat. Fireste ca l-am pierdut, ca nici macar la 18 ani nu puteam intelege cum cineva poate citi ora 15 si sa inteleaga ca e ora 17 (5)….da, am fost profund dezamagita. Am schimbat inca un avion, am plecat prin Dallas si am ajuns in San Francisco la 4 dimineata in loc de 7 seara…
      – si al doilea, cat timp am stat acolo, desi mergeam la tatal si fratele meu, m-am simtit mereu in vizita. Asteptam sa treaca timpul sa ma intorc acasa. Poate nu am avut destula rabdare? E posibil, insa se poate ca asta sa fie si firea mea…nu ma pot obisnui cu dezradacinarea. Ma chinuie cumplit.
      Peste toate, cred ca o fi bine ca, in final, am inteles unde imi e locul. 🙂
      Iti doresc sa ai tot ce ti-ai propus in viata, implinire si liniste in suflet! Numai bine, Alex!

      • @Diana – Iti inteleg dezamagirea vis a vis de ceea ce ti s-a intamplat in New York, dar nu cred, totusi, ca aceasta a fost motivul principal (sau unul dintre cele „doar” 2) care te-a facut sa te intorci. Poate a fost, mai repede, „scuza” pe care o cautai si pe care ti-ai oferit-o tie insati ca sa o faci. Unii oameni nu sunt facuti pur si simplu sa paraseasca locurile natale. Nu zic ca asta e rau … e doar o constatare.

        Am 15 ani de cand am plecat si tot ma apuca nostalgia cand privesc inapoi. Nu cred ca e ceva ce va trece vreodata. Si totusi, niciodata nu m-am gandit ca a fost o miscare gresita, dat fiind contextul social care exista la momentul respectiv in tara, plafonarea financiara si profesionala si evolutia Romaniei de pana atunci. Eram casatorit si aveam deja un copil. Nu o duceam rau in interiorul tarii comparativ cu multi altii, aveam salarii peste medie si eu si sotia, dar voiam un pic mai mult decat sa „nu o duc mai rau ca altii” si ne doream sa putem calatori mai departe de limita tarilor vecine, limita stabilita de posibilitatile pecuniare de atunci.

        Urmarind ulterior evolutia situatiei in tara si a noastra (a familiei mele) aici, nu am avut feelingul ca am luat decizia gresita, cu toate greutatile emotionale aferente. Poate noi am fost mai norocosi gasind de lucru in domeniile noastre destul de repede, odata vara trecuta (vara e o perioada moarta pentru angajari) …. astfel neavand timp sa ne gandim ca am putea fi blocati intr-o pozitie care nu ne-ar fi oferit mari perspective. Adevarul e ca nu avem cu sa stim cum ar fi fost daca … dar motto-ul meu a fost „mai bine sa imi para rau de ceea ce am facut decat sa imi para rau de ceea ce nu am facut, sau ca nu am incercat” :).

        Dorul nu dispare niciodata, desi in perioadele cand ma apuca filosofatul ma intrebam daca mi-e dor de locuri, de oameni sau de varsta pe care o aveam atunci :). Vin in fiecare an in tara, cu placere si cu nerabdare, dar ca turist, in vacanta, e altceva. Daca e sa fim cinici, sau, poate, doar practici, la urma urmei „Ubi bene, ibi patria” :). Ideea e sa te simti fericita unde esti, alaturi de persoanele pe care le iubesti. Din moment ce esti fericita, asta e tot ceea ce conteaza! Numai bine!

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus