Taică-meu nu suporta să audă pe cineva plescăind sau să vadă pe cineva muşcând din pâine cu poftă. Mi-a explicat, când eram copil, că la masă mesteci cu gura închisă, iar pâinea o ţii lângă farfurie, rupând bucăţică cu bucăţică. Aşa că, vrând-nevrând, am deprins devreme bunele maniere ale procesului de masticaţie.
Azi, dacă nu suport ceva la oameni, e atunci când plescăie la masă. Sau când sorb oribil cafeaua, ceaiul sau ciorba. Sau când îşi curăţă dinţii cu limba, făcând sunetele alea pe care le scot cocalarii după o masă îmbelșugată, bătându-se pe burtă.
Cu ani în urmă, am avut un iubit care, pare-se, nu dădea doi bani pe chestiile astea, deşi era medic chirurg, purta numai cămăşi de firmă şi se dădea cu Jaipur Boucheron. Nu mi-am permis de la bun început să-i atrag atenția, când l-am auzit plescăind cu poftă mâncarea făcută de mine, ci mi-am zis c-ar fi mai bine să mă bucur că-i place. Dar, după un timp, am început să-i explic ce deranjant e gestul ăsta, cât de mult îl coboară în ochii mei şi ce tare m-aș bucura să-l văd mâncând normal. Pur și simplu nu-i păsa. Până într-o zi, când nu l-am mai putut suporta – mânca nişte tocăniţă de pui şi plescăia de mama focului în urechea mea – şi am dat-o naibii de diplomaţie: „Se vede că nu te-a plesnit maică-ta peste gură când erai mic!”. Tâmpită şi absurdă remarca mea, bineînțeles, am scuipat-o la nervi și mi-a părut rău imediat. Nu, nu m-au plesnit ai mei când eram mică, să mănânc frumos, dar îmi venea mie să-l plesnesc pe el! Atât mi-a trebuit: iritat peste culme, a ras cu palma o cană de pe masă, iar cana s-a izbit de perete şi s-a făcut ţăndări, umplând zugrăveala albă cu şiroaie de cafea cu lapte… Ironic, pe cana mea scria „I am the boss”.
Ani mai târziu, am avut un alt iubit cu lipsuri majore la capitolul maniere, iar când m-a scos prima oară la restaurant a început să plescăie, mamă-mamă! Am crezut că mor – tipul era perfect, altfel, visul oricărei femei -, dar când am văzut una ca asta, m-am dezumflat de parcă aș fi aflat că e gay. Cu el, în schimb, m-am înțeles imediat: n-avea porniri violente, ci a înţeles pe loc când i-am spus într-o zi că-mi displace profund să-l aud plescăind. Iar la sfârşit, după ce ne-am despărţit, şi eu refuzam să-i mai răspund la telefoane şi la mailuri, mi-a scris că e păcat să rămânem supăraţi, că am trăit lucruri frumoase împreună, că am învăţat multe unul de la celălalt. „Eu ştiu că tu acum ai mai multă încredere în tine şi că îţi prinzi mai des părul cu agrafa aia frumoasă. Iar eu să ştii că şi azi mănânc cu gura închisă”.
Tot când eram mică, mama m-a învăţat să fiu curată. Să mă fac pe mine curată şi să fac curat în jurul meu. Azi, v-aţi prins, nu suport mizeria, mă îmbolnăvesc când văd o casă cu podele nematurate, covoare neaspirate şi mobila împânzită de praf. Nu pot lucra pe un birou murdar și nu mă pot relaxa la un film pe o canapea îmbâcsită. Inutil să vă mai spun cât de mult îmi repugnă oamenii care stau prost cu igiena, fug mâncând pământul când întâlnesc câte-un ipochimen nespălat. Şi nu mă refer la oameni ai străzii – cu ei sunt prietenă şi nu mi-e silă de ei, căci săracii nu prea au unde şi cu ce să se spele -, ci la cei care, deși au toate condițiile, omit duşul de dimineaţă şi de seară. Şi de oricâte ori e nevoie.
Tot copil fiind, am învăţat să nu fiu îngâmfată şi să respect pe toată lumea, să spun „Bună ziua” şi femeii de serviciu de la şcoală, şi doamnei directoare. La redacţie, la ziar, mi-aduc aminte că eram printre singurii care o salutau pe femeia de serviciu, alţii treceau pe lângă ea de parc-ar fi fost invizibilă.
Am mai învăţat să fiu sinceră, iar când sunt întrebată ce gândesc, să nu mă tem să spun exact ce gândesc. Nu pot fi altfel.
Am învăţat să nu fiu rea când cineva e rău cu mine, dar asta nu-mi iese, azi, întotdeauna.
Am învăţat să împart cu alţii. La grădiniţă, aveam colegi care nu ţi-ar fi dat o bucăţică de sandviş niciodată, dar, ţin minte bine, eu şi prietena mea Raluca dădeam tuturor sandvişuri (inclusiv câinilor de pe stradă), iar sticluţele noastre de apă circulau prin toată clasa, pentru că toţi ne cereau să bea – vă închipuiți bairam de bacterii ce era pe gura sticlei? 🙂 În fine, nici azi nu pot mânca alături de cineva fără să-l întreb dacă nu cumva i-e poftă.
Am mai învăţat să fiu curajoasă, dar asta nu se învață din lecții predate frumos, în familie, cu zâmbetul pe buze, în timp ce-ți mănânci cerealele cu lapte la micul-dejun. Asta înveți doar după ce ești pus în situații în care e nevoie să fii curajos și puternic. Azi, iubesc curajul la oamenii din jurul meu, mai ales când mie îmi lipsește, și disprețuiesc frica și slăbiciunea lor la fel de mult pe cât le detest pe ale mele. Pentru că, tot când eram mică, s-au agăţat de mine câteva frici și slăbiciuni de care am tot căutat să mă vindec, iar pe alocuri, chiar am reușit. Cu cât ne apropiem mai mult de noi înșine, de forma noastră primară, de cei dintâi care-am fost când am venit pe Pământ, cu atât vedem mai clar în oglindă prin ce părți ne-am deformat, și-atunci știm măcar ce-am putea corecta. Sunt lucruri învățate în ăia primii șapte ani de-acasă pe care e grozav să le cultivăm și să le păstrăm toată viața. Și să le dăm mai departe copiilor (și iubiților, și cățeilor) noștri. Și sunt altele care se aseamănă cu niște buruieni hidoase care se cațără cu ambiție peste o plantă perfectă, hotărâte s-o pună la pământ. Încerc tot mai mult, de câțiva ani, să fiu atentă la ele și să le plivesc din timp, cum m-a învățat maică-mea să fac în grădină, când eram mică. Dar cu grădinăritul nu le-am avut niciodată…
***
V-a plăcut acest articol? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!
Semnat de Corina Stoica