miercuri , 12 decembrie 2018

Ce am văzut și de ce m-aș muta la Washington

E trecut de 1:00 noaptea și sunt zdrobită de oboseală, dar vreau să vă scriu acum câteva rânduri despre Washington DC, cât e încă proaspăt în mintea mea. Acum câteva ore, încă mă plimbam pe străzile lui, uitându-mă la clădiri, oameni și căței – fiecare a treia persoană din Washington are un cățel, așa că mi-am făcut mulți prieteni zilele astea.

Am ajuns în „DC” – cum îi spun americanii, ca să nu-l confunde cu statul Washington – cu o treabă care mi-a mâncat mult timp, energie și bani în ultimele luni. Am rezolvat-o, însă, și-i mulțumesc și aici doamnei Camelia Șerban, de la Consulatul României, pentru cât de amabil m-a tratat și cât de ușor m-a trecut peste sarcina asta atât de stresantă. După cât m-a chinuit birocrația noastră, chiar și la 9.000 de kilometri distanță, nu credeam că o să plec de acolo cu zâmbetul pe buze!

Tot un zâmbet am fost și după aceea, că m-am hotărât să rămân în oraș încă trei zile și să fac o mică vacanță – prima pe anul ăsta. Cum a fost vă spun mai jos, în câteva rânduri pe care le las să curgă fără plan:

♥ Washington e foarte ușor de străbătut la pas. Nu-ți trebuie mașină, spre deosebire de Atlanta, unde mersul pe jos e sec în majoritatea zonelor (sunt șosele întregi cu mai nimic în jur), iar transportul în comun e practic inexistent.

♥  Tocmai pentru că e ușor de mers pe jos peste tot, am mers kilometri mulți, uneori fără țintă, doar din plăcerea de a privi orașul. Nu mi-aduc aminte ultima data când am suferit de dureri așa cumplite de picioare, de mi-a trebuit Bengay să mă repar.

♥  Rareori, și doar din lipsă de timp, am luat metroul. Cum locuiesc în Atlanta, unde rețeaua de metrou e o glumă, sunt mereu entuziasmată când ajung într-un oraș american cu un sistem de transport atât de civilizat. Ca și Boston, Washington are un metrou complex, care merge ceas și ajunge în toate zonele orașului. O plăcere! Pentru prima oară, însă, am plătit în funcție de locul unde voiam să ajung și de oră. În București, de exemplu, poți călători oriunde și oricând cu o cartelă. În DC, la orele de vârf, biletul e mai scump, iar dacă ai de străbătut tot orașul, plătești un pic mai mult.

♥  O surpriză foarte plăcută a fost să văd cât de verde e Washington – la fel ca Atlanta. Copaci unde vezi cu ochii, chiar și în centru, printre zgârie-nori.

♥  America e foarte diversă etnic, iar în capitală, asta se vede cel mai clar. Și se reflectă mai ales în gastronomie. Pe unele bulevarde, sunt cârciumi una lângă alta, cu patroni care vorbesc limbi diferite. Mâncare din Yemen, India, Vietnam, Tailanda, Etiopia, Jamaica – asta ca să vă spun doar despre cele mai exotice. Erau vreo cinci restaurante etiopiene doar în zona noastră. Ne-am oprit la Ababa și am încercat acolo cea mai neobișnuită mâncare. Picantă și bizară, mai ales pâinea lor, o chestie care nu seamănă cu nimic, un fel de lipie aerată cu gust un pic acrișor. O folosești în loc de tacâmuri: iei lipia între degete și te servești de ea ca să iei mâncarea de pe farfurie.

♥  Că tot vorbim de restaurante: sunt pline! Și la ore târzii din noapte, vezi oameni pe terase, mâncând și fumând o narghilea, bucurându-se de viață. În plus, îi vezi pe stradă, sunt oameni peste tot. M-am simțit atât de bine printre ei! În Atlanta sunt, deseori, cel puțin în zona în care stau eu, singurul om care merge pe jos… Nu înțeleg ce fel de viață trăiește lumea aici, toți sunt în mașini, fie merg la muncă, fie se întorc, se opresc la supermarket și se duc acasă. În mașină, în permanență.

♥  Din seria detaliilor pe care le-am remarcat: fiecare al doilea om avea în spate un rucsac. Bărbați îmbrăcați la costum sau, în orice caz, cu o ținută mai dichisită: rucsac. Femei de toate vârstele, îmbrăcate mai elegant sau mai lejer: rucsac. Probabil pentru că lumea merge atât de mult pe jos sau cu metroul, are nevoie să-și transporte ușor lucrurile personale. Adevărul e că și eu numai cu rucsacul în spate am umblat. O poșetuță ar fi dat mai bine, dar mi-ar fi terminat umerii.

♥  Hotelul nostru era amplasat într-o zonă ideală, de unde ajungeai ușor peste tot. Era chiar în zona ambasadelor (177 la număr), de aia l-am și luat așa, să ajung cât mai ușor la Ambasada României. Am făcut 10 minute până acolo. Apoi, până la Casa Albă erau 35 de minute de mers pe jos. Am ajuns și la ea, dar, ce să vă spun, nu m-a impresionat atât de mult. Probabil pentru că am văzut-o de la distanță, măsurile de securitate te împiedică să te apropii. Tipi musculoși de la Police și Secret Service, pretutindeni. Și turiștii, puhoiul de turiști făcându-și poze – poze de familie, poze unul câte unul, poze selfie, poze cât mai multe. Am făcut și eu una, să nu zic că n-am făcut.

♥  Mult mai frumos mi s-a părut Capitoliul, iar Capitol Hill era verde și liniștit, te puteai întinde pe iarbă, la picnic, dacă voiai. La 10 minute de mers pe jos, Washington Monument. Iar între ele, cele mai frumoase muzee pe care le-am văzut în America: Smithsonian (cu o suită de muzee) și National Gallery of Art.

♥  Citesc revista Smithsonian de mulți ani, iar multe dintre articolele de pe acest site au ca sursă această publicație fabuloasă. E o favorită a mea, la un loc cu The Paris Review. Dar să văd un muzeu Smithsonian – asta e ceva ce nu credeam că mi se va întâmpla vreodată! Am vizitat Muzeul de Istorie Naturală, care prezintă un itinerariu uluitor al evoluției noastre pe planetă. Am stat mult, de-aia n-am apucat să văd mai multe muzee Smithsonian, pentru că am căscat gura, la propriu, neștiind la ce să mă uit mai întâi.

♥  Cea mai interesantă secțiune, de departe, e cea numită „Human Origins”, pe care am vizitat-o tocmai acum, când citesc mult-promovata carte a lui Yuval Noah Harari, „Sapiens – O scurtă istorie a umanității”. N-am cuvinte destule să vă recomand această expoziție. E spectaculoasă în sine, dar două lucruri sunt de neuitat: reconstrucțiile realizate de John Gurche, care și-a imaginat, bazându-se pe date științifice, cum au arătat strămoșii noștri, primii oameni de pe Pământ. Și fosilele unui Neanderthal – Shanidar 3, găsit în Irak – pe care nu le-am fotografiat, pentru că erau păstrate într-un mediu special, sub lumină foarte difuză. Vă spun doar că e un lucru de văzut într-o viață!

Doar una dintre reconstrucții: un Neanderthal, văzut de artistul John Gurche (mai multe fotografii urmează pe Facebook)

♥  Pe harta care descria răspândirea lui Homo Sapiens prin lume, am văzut și România, iar în cadrul expoziției de cranii apare și o replică a celui găsit în Peștera cu Oase, din Caraș-Severin. Mi-a bătut inima mai tare văzându-mi țara pe hartă și-mi venea să le spun turiștilor din jur: Uitați, România! Vedeți aici, mai la dreapta de peșteră? Aici e satul meu.

Peștera cu Oase, pe harta de la Smithsonian

♥  În ziua următoare, am văzut National Gallery of Art, situată chiar în clădirea de lângă Smithsonian. Încă am emoții când mă gândesc la ce conțin acei pereți, câtă frumusețe, câtă nemurire. Am făcut câteva fotografii pentru voi, însă m-am oprit după ce am ajuns la Vincent van Gogh și am văzut cât de grosolan se comportau oamenii în jurul lui. Nu exista persoană să nu se fotografieze lângă autoportret, unii mai să se cațere pe el, deși urlau alarmele, iar paznicii veneau încontinuu să le atragă atenția. M-am simțit eu însămi vulgară, cu telefonul meu penibil, chiar dacă nu m-am apropiat prea mult de picturi și am respirat cu mare grijă în preajma lor. Mi s-a părut atât de nedrept și de ipocrit ce facem: pozăm ca niște tembeli opere de artă ale unui om care a murit de tristețe și sărăcie, iar, în rest, le vindem pe multe zeci de milioane de dolari, când el „ar fi dat orice pentru un metru pătrat de pânză”.

♥  Dar, ca să nu trenez în negativitate, Galeria din Washington e splendidă, splendidă… Unde întorci capul, e un Monet (atât de multe nu am văzut nicăieri), un Matisse sau un Pissarro. Gauguin, Vincent, Rembrandt, Renoir, Degas, Vermeer, Toulouse-Lautrec… și singura pictură din Americi de Leonardo da Vinci: „Ginevra de’ Benci”. Am plecat de acolo înțelegând, încă o dată, ce înseamnă adevărata bogăție. Ah, și să nu uit: toate aceste muzee se pot vizita GRATUIT!

Singura operă de pe continentul american a lui da Vinci

♥  A mai urmat o zi de umblat brambura prin oraș, de testat cafenele – cea mai bună cafea rămâne cea de la „Le Pain Quotidien” -, de privit la oameni, căței și clădiri și visat la o zi în care ne-am putea muta la Washington.

Probabil locul meu favorit: Le Pain Quotidien

♦  Totuși, sunt două mari probleme: e un oraș scump. Prețurile sunt aproape duble comparativ cu cele din Atlanta. A doua, foarte deranjantă, digrațioasă chiar: e un oraș plin de șobolani. Poate știți de New York, că e cunoscut, din păcate, și pentru asta, însă și Washington are rozătoare mai multe decât și-ar dori cineva să vadă într-o viață.

Prima oară am sărit în sus, uimită, dar am zis că se întâmplă, e o metropolă, iar șobolanul se cățăra pe un coș de gunoi. Apoi am văzut că erau în gașcă și m-am îngrozit. Seara, când am ieșit să fumez în fața hotelului, am văzut alt mamifer cu dinții din față prea mari. La hotelul (de patru stele) care, cum vă ziceam, era situat într-o zonă centrală (Dupont Circle), la doi pași de ambasade și Casa Albă. Am mai văzut, apoi, în fiecare zi, în diferite zone pe care le-am vizitat. Mai ales seara, trebuie să te uiți foarte bine pe unde mergi, nu știi niciodată cum îți sare unul în față. Ce păcat de asemenea loc, să-l lași pradă unei dizgrații ca asta… M-am gândit la București și la faptul că n-am văzut niciodată un șobolan acolo, deși e ditamai orașul. Avantajul de a avea multe pisici și câini vagabonzi?

Washington rămâne, totuși, un loc în care mi-aș dori mult să mă întorc, poate de tot, într-o zi în care o să câștig suficient de mult cât să-mi permit. Aș face abstracție și de rozătoare, dacă aș ști că pot merge oriunde cu metroul și că pot vedea oricând un van Gogh.

***

Mai multe fotografii voi pune, azi, pe Facebook și puteți vedea și pe Instagram.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus