duminică , 24 septembrie 2017

Cel mai mare defect al meu (nu e încrederea în oameni)

cu capul in norifoto

Știți răspunsurile alea grețoase, din interviuri cu vedete care, când sunt întrebate despre cel mai mare defect al lor răspund „încrederea în oameni”? Haha! De câte ori n-am râs iritată auzind această bazaconie piaristică folosită să-i scoată basma curată pe cei care nu-și pot recunoaște – public, cel puțin – măcar unul dintre defectele reale. Și știți ce? Mă îndoiesc că, dacă public n-o pot face, între patru ochi, în oglindă, se vor privi cu limpezime și-și vor face cu acuratețe portretul.

Asta e, vorba aia, fiecare și le știe pe-ale lui, dacă și le știe, n-am eu treabă acum cu defectele oamenilor, ci încerc să mi le văd mai întâi pe-ale mele. De câțiva ani încoace, sunt din ce în ce mai prietenă cu mine, în sensul că mă iubesc mai mult și-atunci îmi și îngădui mai multe, dar, chiar dacă mai închid ochii asupra lor din când în când, defectele mele tot acolo sunt, n-au plecat nicăieri.

Sunt încăpățânată până dincolo de orice închipuire. Ăsta poate fi un lucru bun, că e cumva frate cu ambiția și te împinge să faci lucruri „imposibil e”. De cele mai multe ori, însă, e un defect teribil.

Amân lucruri pe care le am de făcut, și ăsta unul dintre cele mai păguboase obiceiuri! Și textul ăsta l-am amânat vreo trei zile, că mereu m-am lăsat distrasă de câte ceva.

Alt defect: mă las distrasă extrem de ușor. E de ajuns să bipăie telefonul sau să mă întrebe cineva ceva și gata, mă iau cu altele și „uit” ce aveam de făcut. Și amân, bineînțeles…

Am obsesia ordinii și curățeniei, și enervez mulți oameni în jurul meu. Nu pot lucra și nu pot mânca pe o masă care are chiar și cea mai mică pată sau firmitură, nu suport vasele murdare adunate în chiuvetă, nu mă pot culca într-un pat care nu-i perfect curat, iar la restaurant, dacă masa mi se pare cam slinoasă, scot repede din geantă un șervețel umed și-o șterg pe furiș. Vorba vine pe furiș, că mă vede toată lumea: „Săraca de ea, lăsați-o, e nebună…”

Nu-i caut atât de des pe cât ar trebui pe oamenii pe care-i iubesc. Adică cum, îi iubești, dar nu le dai și tu un telefon, un mesaj, nu-i suni pe Skype?! Uite că nu… Din cauză că mă las distrasă și amân! Sau sunt ocupată să fac ordine și curățenie. Îi caut, dar atât de rar, încât primul lucru pe care-l fac când ajungem să vorbim e să-mi cer iertare pentru absență.

Sunt mult prea dură când mi se cere părerea. Nu știu să fiu diplomată, nu știu să împachetez în vorbe frumoase un adevăr urât, nu știu să-i menajez pe cei din jur și să nu-i rănesc cu brutalitatea mea. Aș putea spune că acesta este marele meu defect, dar cred că e ceva și mai grav de-atât.

Lipsa de punctualitate. Sunt o catastrofă când vine vorba de calculatul timpului. Am cele mai bune intenții, pe cuvânt, dar aproape întotdeauna se întâmplă ceva care mă face să întârzii la întâlniri, la autobuz, la mașini care mă așteaptă, chiar și la avion! Pot să încep să mă pregătesc cu două ceasuri înainte, că tot ajung mai târziu cu (cel puțin) cinci minute față de ora stabilită. Asta când mă pregătesc, că de multe ori las totul pe ultimele minute. Mi-e rușine să vă spun, dar și când am plecat în America, cu două minute înainte să ies pe ușă, eu încă-mi căutam nu știu ce tricou uitat pe sârmă, la uscat! Și MĂ MUTAM în America, deci ar fi trebuit să am bagajul gata cu cel puțin două zile înainte! Cu ani în urmă, era să pierd avionul spre Creta, din cauză că nu m-am trezit la timp, am ajuns cu 20 de minute înainte de decolare și mare minune a fost că m-au lăsat să intru! Anul trecut, mă uitase Dumnezeu într-un duty-free din München, la parfumerie, încercam să mă hotărăsc între Armani și Elie Saab, în timp ce pilotul trăgea deja de manșă, gata să zboare. M-am trezit din reveriile olfactive abia când m-am auzit strigată, ca la catalog, în stațiile din aeroport: „Passenger Stoica Andreea Corina…”. Să vă mai zic că am ratat și două examene, în facultate, tot din cauză că am întârziat…? Asta ca asta, faptul că-mi face mie rău e una, dar ce le transmit celorlalți când îi las să mă aștepte, asta mă face să-mi fie rușine tare. E o groaznică lipsă de respect și-mi fac mea culpa în fața tuturor celor care au stat după mine vreodată, pentru că-s aiurită și n-am onorat la timp întâlnirile noastre. Prietenea mea Anda, biata de ea, și-a mâncat timp prețios din viață așteptându-mă să ajung la cafea. Și niciodată nu m-a certat… Fratele meu Harry, în schimb, mi-a aruncat nenumărate priviri ucigătoare și apostrofări perfect meritate, pentru că-mi trebuia un an și cinci luni să mă îmbrac și să plecăm undeva. De soțul meu ce să vă mai zic? Îmi crapă obrazul de rușine… Nu trăim de mult timp în aceeași casă, dar deja știe că are lângă el o primadonă fără pereche, care zice că e gata într-o jumătate de oră, dar întotdeauna îi trebuie zece minute în plus. Dacă sunteți ca mine și-mi amintiți acum vorba aia de duh, cu sfertul de oră întârziere pe care orice lady cică trebuie s-o bifeze, ca să se lase așteptată, nu ține. 🙂 A fost lansată tot de una ca noi sau de un bărbat care o iubea atât de tare pe duduie, încât și-a inventat o consolare, că doar ce să facă și el…? Întârziați de pretutindeni, eu zic că mai bine ne luăm un ceas, să știm și noi pe ce lume suntem, că eu la telefon în veci nu mă uit, v-am zis că nu sun aproape niciodată pe nimeni… Uitați aici niște modele, pe cautceas.ro.

Semnat de

4 comentarii

  1. Exceptând punctele cu sunatul celor dragi şi întârziatul ( deşi mă pregătesc din timp, nu reuşesc să nu întârzii măcar 8 minute, acolo) , în rest parc-am fi surori.

  2. Multe dintre defectele din articolul tau le intalnesc si la mine, incerc sa scap de ele dar nu este foarte usor.

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus