duminică , 18 noiembrie 2018

Cerbul de Aur, așa cum era atunci

cerbul de aurfoto

În seara asta, începe Festivalul „Cerbul de Aur”! Vă uitați sau sunteți dintre cei pe care nu-i interesează? Eu, dacă aș fi acum în România, aș fi la festival. Sau neclintită din fața televizorului.

Am remarcat tot felul de ironii prin social media, legate de ediția asta – că vizualurile nu sunt bune, că puteau face alte afișe și așa mai departe. Da, puteau angaja pe cineva pe Fiverr, cu 10 dolari, să facă niște prezentări mai moderne. Dar, probabil pentru că am amintiri atât de frumoase legate de festival, mie nu mi-a sărit în ochi designul învechit al afișelor. Doar m-am bucurat, foarte mult chiar, că se face din nou festivalul. Când nu se face, comentăm că nu se face. Când se face, tot avem ceva de criticat!

Eu iubesc Cerbul de Aur. În anii ’90, era o frenezie care ne cuprindea pe toți, vara, cu câteva săptămâni înainte să înceapă. Se anunțau vedetele care urmau să vină, se monta scena, iar în oraș era o vânzoleală de turiști și localnici dornici să vadă ce se mai întâmpla în Piața Sfatului. Eu eram mică și locuiam la Vulcan, o comună aflată la 15 minute cu mașina de Brașov, iar să merg în oraș în perioada festivalului era lucrul care mă entuziasma cel mai mult!

Vremea era superbă – doar în serile de festival se mai pornea să plouă, terasele erau decorate cu mușcate și pline de oameni care savurau viața. Comandau mâncare, sucuri, cafele, stăteau la discuții, părea că nimeni nu avea altceva de făcut decât să-și vadă de vacanță. Cu câteva zile înainte de festival, nu aveai loc să mergi pe Republicii. Plin, plin de lume adunată în jurul acestui eveniment, care transforma Brașovul în cel mai fierbinte loc al țării.

Deseori, vedeai pe stradă sau la terase oameni pe care, altfel, nu-i vedeai decât la televizor. Mi-aduc aminte că m-am ciocnit nas în nas cu Alina Sorescu, pe atunci o fetiță, încă. La o terasă, l-am văzut pe Temișan, purta o cămașă albastră și ochelari de soare și avea, într-adevăr, alura unui star. Am văzut-o pe Iuliana Marciuc intrând într-un magazin și nu puteam să-mi cred ochilor mei de copil. Mulți ani mai târziu, am stat de vorbă cu ei, am făcut nenumărate interviuri, dar n-am avut niciodată ocazia să le spun cât de spectaculos era, pentru noi, să-i vedem la Cerbul de Aur. Așa cum nu i-am spus niciodată Mădălinei Manole ce mult a însemnat pentru mine că m-a chemat pe scenă, alături de ea și de alți copii, într-o seară de vară de demult, la o grădină de spectacole de la mare…

„Mademoiselle chante le blues”, dar numai la televizor

Tocmai pentru că eram mică, n-am prea fost la festival… Nu avea cine să mă ducă. Fratele meu e cu 10 ani mai mare. Mergea la multe recitaluri, dar cred că mă considera prea puștoaică să mă ia cu el. Era o mare tristețe pentru mine că nu puteam fi acolo, dar mă uitam la televizor, seară de seară.

La televizor am văzut-o și pe Patricia Kaas. Eram emoționată doar să știu că se afla la 20 de kilometri de casa noastră. Am înregistrat recitalul ei pe casetă video, și-apoi l-am revăzut de nu știu câte ori, vă dați seama. Îi știam toate cântecele, aveam două fotografii cu ea, înrămate, la mine în cameră, o adoram. Mulți ani după aceea, am avut bafta fantastică de a face un interviu – față în față, doar eu și ea, probabil cel mai frumos cadou pe care mi l-a făcut meseria mea.

Mi-aș dori mult să fiu, zilele astea, acasă, la Brașov. Nu cred că aș vedea nici unul dintre minusurile organizării, n-aș remarca nimic în neregulă, aș fi acolo, seară de seară, ca să recuperez toți anii în care n-am fost.

Dacă vi se pare că idealizez Cerbul de Aur și că-l văd prin prisma unor amintiri extraordinare, probabil că așa și este.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus