sâmbătă , 25 noiembrie 2017

Cinci lucruri pe care americanii le-ar putea învăța de la noi

O poză din Salzburg, pe care l-am vizitat numai pe bicicletă, în 2015. În Atlanta n-aș putea face același lucru.

Când spun „de la noi”, mă refer la europeni, pentru că eu asta mă simt, mai mult ca oricând, de când sunt în Statele Unite: europeană din cap până-n tălpi. M-am învățat din mers cu multe lucruri, le-am adoptat pe cele care-mi plac și (încerc să) le ignor pe celelalte, dar, altfel, n-o să mă dezic de cultura mea frumoasă, de rădăcinile mele, de tot ce știu că e benefic să păstrez în felul în care trăiesc. Sunt lucruri realmente utile, care cred că le-ar prinde bine și americanilor, dacă le-ar exersa.

Cultura mai echilibrată a nutriției

De exemplu, se plâng toată ziua că rata obezității, aici, e la nu știu cât la sută. Pe de altă parte, nici nu-i văd să ia vreo măsură concretă în privința asta. Supermarket-urile duduie de porcării congelate, gata de aruncat în microunde, de la deserturile lor (chiar și alea făcute în casă) ți se lipesc dinții de cât de dulci sunt, iar la restaurant, când comanzi o salată, chelnerul te întreabă automat ce fel de dressing vrei.

Una dintre cumnatele mele a venit în vizită, într-o zi, la masă. Pregătisem mai multe lucruri, dar punctul forte a fost o salată imensă, în stil mediteranean. N-am folosit nici un fel de dressing în afară de ce pun în toate salatele: ulei de măsline și zeamă de lămâie, proaspăt stoarsă. A vrut fata noastră două porții și mi-a spus că în viața ei n-a mâncat asemenea salată, și acum mă întreabă când o mai invit la masă. 🙂

Mâncarea nu e rea în America, vă mai spuneam într-un articol. Cultura nutriției, în general, e nocivă. Mâncarea în sine, dacă știi să o alegi, e superbă! Dar dacă tu așa ai văzut de mic că se mănâncă salata, și nici nu știi ce gust are ea fără dressing, dacă ai crescut într-o societate în care să cumperi un microwave dinner e un standard…

Așa că: fără dressing plin de zahăr și conservanți; fără microunde, semipreparate și găleți de zahăr în deserturi; fără pâine lângă paste (da, americanii mănâncă spaghete cu chifle albe și pizza cu bread sticks); fără sucuri acidulate încă de la vârsta de trei ani (aici și mulți europeni fac la fel, știu); nici o masă fără legume; sport consecvent. Și să vedeți cum se reduce rata obezității! Zic și eu.

Să reînvățăm mersul pe jos

Pentru că tot aminteam de sport: se face și-n America, bineînțeles. Sunt state, cum e California, unde există un cult pentru sport, menținerea sănătății și frumuseții. În Atlanta, însă, și-n alte locuri pe care le-am mai vizitat, nu văd aproape niciodată oameni mergând pe jos. Sunt anumite zone unde e plăcut să te plimbi la pas și mai văd lume, dar altfel, toți sunt în mașini. Eu lucrez aproape de casă și merg pe jos la muncă. Sunt singurul om de pe stradă care face asta, dacă vă vine să credeți. Sunt o ciudată care-și folosește picioarele ca să ajungă din punctul A în punctul B. Biciclete văd… trei pe an, maxim.

Din câte observ, oamenii au uitat să facă mișcare în mod natural, organic, firesc. Se deplasează exclusiv cu mașina, iar cei care fac sport se duc la sală. Adevărul e că nici nu sunt încurajați: distanțele sunt mari, piste pentru bicicliști nu prea vezi (ca în München sau în Amsterdam, unde sunt peste tot), și orașele sunt deseori seci vreme de kilometri întregi.

În Europa e viață în jur la tot pasul: ieși pe stradă și dai de o cafenea, lângă cafenea e o bancă, lângă bancă e o farmacie, apoi un restaurant, un aprozar și o altă cafenea… Aici, toate locurile astea sunt concentrate într-un strip mall, un fel de complex cu parcare, unde lași mașina și te duci unde ai treabă. Ca să ajungi la un alt complex de genul ăsta, e posibil să ai de mers câțiva kilometri, și-atunci normal că oamenii se urcă din nou în mașină. Între două strip mall-uri din astea, de multe ori nu e nimic. Șosea, atât.

Empatia

Capacitatea de a ieși din sine, de a întreba, de a asculta și de a te dărui mai mult celorlalți. Să vă spun ceva: americanii sunt oameni foarte drăguți, majoritatea sunt politicoși și prietenoși, abia așteaptă să intre în vorbă cu tine. Ca să vorbească despre ei! Eu n-am văzut nicăieri, la nici un popor, o nevoie mai mare de atenție și o nepăsare mai sofisticat mascată la eventualele probleme prin care trece celălalt. Spun că e sofisticată pentru că nu te prinzi de la început. Ai senzația că, vai, ce bine, ai întâlnit un om cu care poți avea un schimb real de păreri, de idei și de emoții. La sfârșitul conversației realizezi însă că tot ce ai făcut a fost să asculți și fie să te implici sufletește în problemele lui și să încerci să-l ajuți, fie să-i absorbi cuvintele de laudă, fie să faci un small talk de doi bani, din care nimeni n-a rămas cu nimic.

Sunt excepții, sigur. Eu am întâlnit, poate, vreo cinci…? În doi ani. Oameni cu care am avut o conexiune extraordinară, cu care m-am simțit bine, i-am ascultat și m-au ascultat, și conversațiile noastre cred că ne-au îmbogățit reciproc. În rest, m-am obișnuit așa, să fac pe terapeutul de ocazie, să ascult probleme, să mă străduiesc să dau un sfat, când mi se cere, sau să fiu receptorul câte unui puseu de grandoare al persoanei de fața mea, care n-are cui altcuiva să se laude în acel moment.

Ăsta cred că e cel mai important lucru pe care americanii l-ar putea învăța de la noi: empatia, generozitatea de a fi lângă celălalt cu adevărat. Europenii cred că o au și au avut-o mereu. Prietenii mei români, sau nemți – despre care se spune că sunt cea mai rece nație – se lasă pe ei înșiși deoparte, imediat, în momentul în care aud că ai o problemă. Chiar dacă au ei un necaz în clipa aia, vor să te ajute mai întâi pe tine. În Germania, unde, ca și aici, eram o străină (și româncă, pe deasupra), nici nu trebuia să deschid gura că am nevoie de ceva, și cinci oameni deodată săreau să mă ajute. Și mă și ajutau, la modul concret: uite, ți-am adus ce ai nevoie, am rezolvat cutare chestie pentru tine.

Nu am așteptat mare lucru, nu mă înțelegeți greșit. N-am stat pe aici cu mâna întinsă după atenție și după ajutor, deși am avut mare nevoie, mai multă ca niciodată! Dar continuă să mă uimească porțile de fier pe care oamenii le-au construit în jurul lor și dincolo de care nu mai pot privi în afară. Până la urmă, poate că există un motiv pentru care self-absorbed e un cuvânt atât de greu de tradus în alte limbi.
… ceea ce mă aduce la…

Obiceiul de a învăța limbi străine

În America auzi foarte multe limbi, dar asta pentru că aici trăiesc imigranți de pretutindeni. Populația latino e atât de numeroasă, încât se estimează că spaniola va întrece curând engleza, ca circulație. E foarte frumos și interesant să trăiești printre oameni veniți de prin toate locurile, să-i asculți vorbind și să încerci să le deslușești graiul. Am făcut progrese: acum reușesc să diferențiez chineza de indoneziană, e ceva, nu? 🙂

În schimb, americanii născuți aici nu prea învață limbi străine. Argumentul pe care l-ar putea înainta oricine ar fi că nu au nevoie, pentru că engleza e regină, se vorbește peste tot. Dar asta ar fi cea mai păguboasă mentalitate. Toți avem nevoie să învățăm limbi străine. Nu doar că s-a demonstrat cât de mult ne ajută în dezvoltarea intelectuală, încă din copilărie, dar văd mereu efectele benefice, pe care nu le mai înșir aici. Le văd la adolescenții mexicani, de exemplu, care au mers la școală americană, dar acasă au vorbit spaniola cu părinții, iar acum sunt perfect fluenți în ambele limbi. Spuneți și voi dacă nu e ăsta un avantaj!

Mă opresc aici cu poveștile mele, pe care americanii și-așa nu le vor citi. Și-apoi, n-am venit aici să-i învăț eu cum să trăiască în stil european.

Citiți și:

Trei lucruri pe care le-am putea învăța de la americani

Ce știu americanii despre România

Ce am învățat căutându-mi un job în America

Ce-mi place în America

V-a plăcut acest articol? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus