sâmbătă , 25 noiembrie 2017

Cine are nevoie de un erou? „Zorro”, de Isabel Allende

zorro

Scris cu (mult) amuzament și cu imaginea lui Antonio Banderas în minte, Zorro al lui Isabel Allende pare că-și propune să demonstreze că vremea eroilor și a romanelor de capă și spadă nu a apus. Cine mai are nevoie de eroi? Toată lumea, se pare: năpăstuiții sorții, domnișoarele romantice, cititorii, scriitorul…

Scris când într-un ritm alert, când într-unul mai liniștit, ce lasă timp cititorului să se delecteze cu micile povestiri care înconjoară fiecare personaj, Zorro este construit ca un bildungsroman ce prezintă, cronologic și foarte detaliat, copilăria și lenta maturizare a eroului. De la nașterea sa (excepțională, așa cum îi stă bine unui erou), la ritualurile de inițiere (sacră, realizată de bunica sa indiană, și profană, în cadrul societății secrete „Dreptatea”), de la alegerea unui animal totemic și până la confruntarea cu diferitele chipuri ale răului (Moncada, eternul rival, justiția defectuoasă, sclavia, nedreptatea socială), romanul prezintă nașterea unui erou de legendă.

Talentul cel mai mare al lui Allende, ca de altfel al tuturor marilor povestitori, este cel de a ne face să credem că, în viața noastră modernă, organizată și birocratizată, mai există loc și pentru un lucru pe care îl țineam minte din romanele copilăriei: aventura. Pe tot parcursul romanului, naratorul jucăuș și autoironic invită cititorul să participe la acțiune printr-un fel de înțelegere tainică privitoare la simpla plăcerea de a povesti (pentru unul) și de a citi (pentru celălalt), o înțelegere bazată pe credința asumată despre literatură ca divertisment și ca mijloc de evadare: „În curând ne vom lua rămas-bun, dragi cititori, pentru că povestea se termină atunci când eroul se întoarce de unde a plecat, transformat de aventurile și obstacolele prin care a trecut și pe care le-a învins. Ăsta e tipicul narațiunilor clasice, de la Odiseea până la poveștile cu zâne, și n-o să mă apuc eu să fac inovații”.

Diego de la Vega, o combinație între Don Quijote și Don Juan

Pasiunea povestirii este vizibilă și în faptul că fiecare personaj, oricât de neînsemnat, are și o poveste în spate, iar aceste povești nu se opresc la timpul prezent al acțiunii, ci își extind ramificațiile în trecut și în viitor pentru a se uni cu alte povești și evenimente. Întregul roman e ca un mic univers, mereu în expansiune, în care personaje sau întâmplări strălucesc mai tare sau mai slab, în funcție de cât de aproape sunt de steaua călăuzitoare care este, mereu, Zorro. Indieni nord-americani, țigani spanioli, circari și acrobați, pirați fără naționalitate, pelerini din toată creștinătatea, negri africani aduși ca sclavi în America, regine senegaleze și preotese voodoo, un întreg alai de marginali și personaje insolite îl însoțesc pe erou în drumul său prin lume, din America în Europa revoluționară și înapoi.

La un nivel mai profund, romanul se revelează și ca un joc cu convențiile literare. În drumul său către formarea propriei legende, Diego de la Vega se dovedește a fi o combinație originală între Don Quijote (neîncetat în apărarea celor slabi și nedreptățiți, luptând pentru dreptate, cu succes, ce-i drept, de data aceasta) și Don Juan (un etern îndrăgostit, mereu în căutarea iubirii imposibile). Deși, grație șarmului personal, este adorat de reprezentantele sexului frumos, „Diego ține minte doar femeile care l-au chinuit cu indiferența lor” și „nu se îndrăgostește de ele, căci preferă idilele imposibile”. În același timp, Juliana, pentru Zorro totodată Dulcinee (pe care caută s-o salveze din ghiarele dușmanului său perpetuu, Rafael Moncada) și Doña Ana (este prima sa iubire imposibilă), se dovedește a fi înrudită literar mai degrabă cu Emma Bovary („Îl aștepta pe eroul din cărți, cutezător și tragic, care-ar fi salvat-o din plictisul cotidian, și nici nu-i trecea prin minte că acela ar fi putut fi Diego de la Vega.”). De fapt, întregul roman poate fi considerat un joc de-a literatura datorită naratorului care nu se poate abține să nu insereze în poveste mici ironii auctoriale („mi-am propus să scriu o cronică sau o biografie, dar nu reușesc să relatez povestea lui Zorro fără a cădea în depreciatul gen al romanului”; „în calitate de cronicar al acestei istorii, voi avea ceva probleme cu finalul clasic «s-au căsătorit și-au trăit fericiți»”; „nimic nu e mai enervant decât un final în coadă de pește, tendința asta modernă de a lăsa cărțile la jumătate”).

Zorro ne arată, de fapt, cum se naște o legendă. Dincolo de nașteri mistice, inițieri dure și spectaculoase, lupte pe viață și pe moarte, mai există un amănunt fără de care viața nu poate intra în legendă: povestitorul. De la început până la final naratorul jucăuș se joacă cu convențiile  și tiparele literare și-și construiește, încet și metodic, pânza pe care își imortalizează eroul. Încă de la început povestitorul ne mărturisește: „Trebuie să istorisesc aceste aventuri pentru că degeaba și-ar pune Diego viața în pericol pe altarul dreptății dacă n-ar afla nimeni”. Cu alte cuvinte, degeaba viața bate filmul (sau cartea, în cazul nostru), dacă nu e nimeni care să o povestească: „Necunoscutul a încălecat pe armăsar și, ca să-i distreze pe cei mici, l-a făcut să sară berbecește, apoi și-a scos spada, făcând-o să strălucească la lumina torțelor, și a cântat o povestioară în versuri, compusă la New Orleans, în care era vorba de un călăreț viteaz care apare în nopțile cu lună să apere dreptatea, să-i pedepsească pe ticăloși și să-i cresteze cu litera Z”.

Pont de lectură

Pont de lectură

LaRevista.ro vă recomandă să citiți această carte ușoară și amuzantă în zilele toride de vară, când putem lăsa imaginația să zburde pe ritmuri de flamenco și paso doble (involuntar le veți auzi pe tot parcursul romanului). Sau oriunde, oricând.
Semnat de

Un comentariu

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus