duminică , 19 noiembrie 2017

„Cine l-a ucis pe Santiago Nasar?”. Cronica unei morți anunțate, de Gabriel García Márquez

Cronica unei morti anuntate

Publicat în 1981, cu un an înainte ca Gabriel García Márquez să primească Premiul Nobel pentru Literatură („pentru romanele și povestirile sale, în care fantasticul și realismul sunt combinate într-o bogată lume a imaginației, reflectând viața și conflictele unui continent”, fiind motivația juriului), romanul Cronica unei morți anunțate este pe cât de scurt (în funcție de formatul edițiilor publicate în română cartea are între 160 și 190 de pagini), pe atât de profund.

Construit ca un roman polițist în care cunoaștem încă din primele rânduri atât victima, cât și criminalul (aici, criminalii), micul roman al lui García Márquez prezintă, după mai bine de 20 de ani de la desfășurarea evenimentelor, ultima oră din viața tânărului Santiago Nasar. Umiliți de constatarea că, în noaptea nunții, sora lor s-a dovedit a nu mai fi virgină, gemenii Pedro și Pablo Vicario decid să-l ucidă pe cel care, conform mărturiei acesteia, ar fi fost vinovat pentru o asemenea rușine. Iar cei doi nu numai că nu încearcă să-și ascundă intențiile, ci fac tot posibilul pentru ca acestea să fie cât mai vizibile cu putință. După cum notează sec și cronicarul evenimentelor, „niciodată nu s-a pomenit o moarte mai anunțată”.

Trebuie spus că, pentru o carte care se deconspiră chiar din primul rând („În ziua în care avea să fie omorât…”), Cronica… reușește, în mod surprinzător, să mențină suspansul până la final. Ca în vechile tragedii grecești, faptul că știi de la început subiectul te eliberează de tirania deznodământului și îți lasă libertatea de a aprecia măiestria scriitorului și de a fi atent la micile detalii din spatele acțiunii principale care pot trece, foarte ușor, neobservate. Și, tot ca în tragediile antice, odată hotărât, destinul protagonistului trebuie să fie, deopotrivă, exemplar și implacabil. Pentru că, deși locuitorii orașului află cu mult înainte de plănuita crimă, toți se comportă ca niște spectatori, nimeni neîncercând cu adevărat să o împiedice. Era ca și cum toți simțeau că în chestiunile grave, cum ar fi onoarea, fatalitatea sau moartea, nu au dreptul să intervină: „Dar majoritatea celor care au putut să facă ceva pentru a împiedica săvârșirea crimei și totuși n-au făcut nimic, se consolară cu pretextul că problemele de onoare sunt monopol sacru la care au acces numai eroii dramei”. Astfel că, din motive diferite, fiecare locuitor este la fel de vinovat pentru moartea lui Santiago ca și cei care au dus sentința la împlinire și, totodată, fiecare este victima impacabilei instanțe după care se ghidau cu toții: sfânta prejudecata socială.

Dincolo însă de spectacolul la care toți erau nerăbdători să asiste („Lumea care se întorcea din port, alertată de strigăte, începu să năvălească în piață ca să asiste la crimă”), drama lui Santiago Nasar se transformă, pentru fiecare în parte, în spectacolul propriei morți. Pentru orice om, moartea este o prezență anunțată (pe principiul mors certa, hora incerta), este implacabilă („nu i se păru niciodată drept ca viața să se folosească de atâtea intervenții ale hazardului interzise literaturii, pentru a se înfăptui fără opreliști o moarte atât de anunțată”), de neînțeles („impresia mea personală este că a murit fără să-și înțeleagă moartea”) și nemeritată. Șocul pe care l-au avut locuitorii orașului fiind martori la această crimă a fost, până la urmă, acela al propriului caracter muritor. Dacă nimic nu a putut împiedica această moarte, înseamnă că nimic nu poate împiedica nici o moarte, nici măcar propria moarte. Oricât ar fi de conștient de condiția sa muritoare, orice om se simte iar și iar cutremurat în momentul în care își dă seama că nu are nici un mijloc la îndemână pentru a-și nega propria mortalitate: „Ne surprindeau cocoșii din zori încercând să punem în ordine nenumăratele coincidențe înlănțuite care făcuseră posibil absurdul și era limpede că n-o făceam pentru a desluși mistere, ci fiindcă nici unul din noi nu putea să mai trăiască fără să știe cu exactitate locul și menirea pe care i le hărăzise fatalitatea.”

Un fel de ilustrare, de la cap la coadă, a vechiului proverb „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, romanul lui Márquez pare a fi dominat în întregime de apăsarea fatalității. O puzderie de coincidențe care mai de care mai improbabile (după cum mărturisește și cronicarul: „nu voiam să admit că viața ajunge până la urmă să semene atât de mult cu literatura proastă”) se îngrămădesc în paginile acestui mic roman pentru a ajunge la un deznodământ pe cât de cunoscut, pe atât de greu de schimbat. Trebuie însă să ținem minte că memento mori nu înseamnă doar „amintește-ți că mori”, ci și „amintește-ți să trăiești”. Și aici găsim acel cuvânt ce pare că lipsește din întregul roman: libertate.

În această perioadă, pe site-ul librăriei online Libris puteți găsi Cronica unei morți anunțate la preț redus, de doar 31,99 lei.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus