vineri , 24 noiembrie 2017

Clara Nicollet: „Singurul lucru care face din tine un scriitor este să fii citit”

Clara Nicollet

Într-un peisaj literar exhibiţionist şi narcisic, Clara Nicollet e pasăre rară: o descoperi, dacă ai şansa, doar prin cărţile ei cu titluri atât de frumoase, încât e imposibil să nu-ţi atragă atenţia: „Arta alegerii“, „Prietenul meu, vântul“, „Sancta Simplicitas“. Pe mine titlul m-a atras la prima carte din această înşiruire, „Arta alegerii”, şi-apoi conţinutul ei m-a luat captivă prin scriitura limpede și curgătoare, prin acţiunea ce îmbină perfect emoţia cu suspansul, prin felul în care mi-am descoperit frământările, nostalgiile, aplecarea către introspecţie, în trăirile şi amintirile personajului principal. Şi pentru că nu pot s-o iau pe ocolite în această prezentare, o să o spun pe şleau: din punctul meu de vedere, scriitoarea Clara Nicollet are dreptul la celebritate sclipitoare, la edituri care se bat pe manuscrisele ei, la fani înfocaţi şi la sesiuni interminabile de autografe. Drept pe care ea şi-l refuză c-o modestie şi-o discreţie rupte parcă din alte lumi. A acceptat, totuşi, să-mi acorde un interviu pentru LaRevista.ro, şi-i mulţumesc o dată aşa, pentru sufletul meu, şi-ncă o dată pentru toţi cei care, în urma parcurgerii acestui material, îi vor deveni cititori.

Abia am terminat de citit „Arta alegerii“, sunt încă sub influenţa acestei cărţi, deci o să încep prin a vă descoase despre ea: e pură ficţiune sau v-a inspirat cineva în conturarea personajului principal, Elvira? Pentru că are o poveste de viaţă emoţionantă, pare ruptă din realitate…

„Arta alegerii“ este un roman pur ficţional. Personajele şi întâmplările au fost inventate, dar reperele istorice sunt reale. Prigoana împotriva burgheziei după instaurarea comunismului, tragediile umane provocate de acest regim, exodul românilor în perioada dictaturii… Toate acestea sunt realităţi istorice care m-au inspirat.

La început nu m-am gândit că Elvira va deveni personajul principal. Intenţia mea era să scriu un roman poliţist. Iar pe de altă parte mă preocupa mult tema destinului şi mă întrebam cum ar fi dacă am putea reveni în trecut pentru a alege un drum diferit. Cred că lucrurile acestea ne preocupă pe mulţi dintre noi. Eram în căutarea unui personaj pivot, capabil să lege totul în jurul său, într-un întreg coerent. Un personaj cu o existenţă ramificată, plină de opţiuni. Şi astfel am ajuns la Elvira. Am creat diverse scenarii de viaţă pentru ea, al căror deznodământ depindea de arta ei de a alege. Fără să-mi dau seama, a devenit un personaj din ce in ce mai complex, ocupând un loc tot mai important în roman. În final, am ajuns eu însămi să mă ataşez de Elvira, deşi nu am avut nici o simpatie deosebită faţă de ea când am început să scriu.

Povestea poliţistă din carte este foarte elaborată. Sunteţi pasionată de acest gen? E complicată documentarea pentru a descrie şi analiza un caz de omucidere, aţi făcut ceva special pentru a căpăta astfel de informaţii?

Aşa cum spuneam, intenţia mea a fost să scriu un roman poliţist, cu un detectiv atipic drept personaj principal. Dar nu pentru că aş fi pasionată de literatura poliţistă, pentru că nu sunt. Totul a pornit, de fapt, de la un fel de pariu. În primii ani trăiţi în Franţa, obişnuiam să privesc filme poliţiste seara la televizor, împreună cu soţul meu. Eu, însă, nu ajungeam aproape niciodată la sfârşit, pentru că descopeream vinovatul cu mult înainte şi filmul nu mă mai interesa. Nu pentru că intuiţia mea ar fi fost ieşită din comun, ci pentru că dibuisem schema după care erau realizate acele filme, o schemă cât se poate de banală. Mai precis, dacă un actor cunoscut era distribuit într-un rol care părea minor, eram aproape sigură că el e vinovatul şi că adevărata lui prestaţie va fi la sfârşit, când urma să fie demascat. Cert este că filmele poliţiste care se succedau la televiziunea franceză mi se păreau foarte previzibile şi într-o zi am renunţat să mă mai uit la ele, spunându-i soţului meu : „Pun pariu că până şi eu aş putea scrie un scenariu poliţist mai bun”. Şi a cam trebuit să mă ţin de cuvânt.

Dar trebuie să recunosc: nu mi s-a mai părut atât de simplu când am început să scriu. Nu aveam unde mă documenta. Google încă nu exista. Ar fi cu mult mai uşor acum. Tot ce ştiu este că am făcut în mintea mea un fel de sinteză a cărţilor si filmelor poliţiste pe care mi le aminteam, încercând să-mi imaginez ce şi cum aş putea aplica în situaţiile pe care le abordam în cartea mea. Mă tem că intriga poliţistă care a rezultat este presărată cu clişee.

Şi da, am făcut şi unele lucruri mai „speciale“ pentru a mă documenta. Îmi amintesc, de pildă, că am pândit săptămâni de-a rândul maşina poştei la noi pe stradă, pentru că aveam nevoie de o serie de detalii pe care nu ştiam cum altfel să le obţin. Şi aşa am ajuns să-i creez în carte Elvirei o obsesie faţă de poştaş.

N-am apucat să citesc şi celelalte două cărţi semnate de dumneavoastră, „Prietenul meu, vântul“ şi „Sancta simplicitas“. Cu care dintre ele m-aţi sfătui să încep şi de ce? Voi găsi şi în ele poveşti de dragoste şi aventuri poliţiste sau sunt cu totul alt gen?

Dragostea ocupă un loc important în ambele cărţi. Ce ordine aş sugera pentru lectură? Aceasta ar putea veni din însăşi cronologia celor două poveşti de dragoste: una care începe, cealaltă care se termină. Sunt însă cărţi pentru vârste diferite şi de facturi diferite, deci în abordarea lecturii ar trebui poate ţinut cont de acest lucru.

„Prietenul meu, vântul“ se adresează celor foarte tineri, însă cei care rămân până mai târziu romantici pot vibra de asemenea alături de eroii ei. Nu este totuşi un roman de factură pur sentimentală – cel puţin aşa sper – ci mai mult unul de auto-devenire, de afirmaţie de sine, un roman feminist. Mă refer la feminismul clasic, purtând feminitatea în centrul său, pledând pentru ca femeile să fie iubite şi admirate pentru diferenţele lor, şi în acelaşi timp recunoscute şi respectate pentru competenţele lor. Doctrina feministă actuală – care refuză diferenţele între sexe şi încearcă să impună femeia ca un egal absolut al bărbatului – nu este pe gustul meu.

„Sancta simplicitas“ se adresează unui public mult mai matur. Aş zice că este un roman care încearcă să provoace gândirea. Este lucrarea pe care o prefer, cea pe care am reuşit-o cel mai bine din punct de vedere strict literar, dar admit că poate fi ceva mai dificil de citit. Incursiunea în psihologia profundă a personajelor este cea care reţine atenţia în primul rând, acţiunea trecând oarecum pe un plan secundar.Există şi o mică intrigă poliţistă, la care am apelat doar pentru că aveam nevoie să elimin un personaj devenit prea deranjant. Un personaj vinovat pentru felul său de a gândi. Mi s-a părut singura soluţie pentru a nu răni sensibilitatea anumitor cititori.

Spre deosebire de „Arta alegerii“, aceste două romane sunt inspirate din realitate, cuprind chiar şi unele elemente autobiografice – nu multe, atât cât să fiu capabilă să mă pun în pielea personajelor pe care le-am creat. „Prietenul meu, vântul“, de exemplu, conţine fragmente reale din jurnale şi scrisori de demult, pe care le-am scris eu însămi sau la care am avut acces. Acestea oferă romanului un fel de parfum vintage, care sper să fie atrăgător. Iar „Sancta simplicitas“ face referinţă la munca de cercetare în laborator, care era domeniul meu de activitate pe vremea când am început s-o scriu. Cei mai mulţi scriitori atribuie personajelor din opera lor meserii pe care ei înşişi le-au practicat. Este foarte greu să scrii despre meserii pe care nu le cunoşti.

Cărţile dumneavoastră se pot găsi relativ uşor, pe internet, în variantă electronică. Există cumva şi în variantă print şi nu le-am găsit eu? Dacă nu, de ce? A fost alegerea dumneavoastră să nu fie tipărite sau altul a fost motivul?

Iată un vast subiect! Am răspunsul clar în minte, dar este greu să-l formulez, pentru că este diferit de gândirea mainstream.

Fiecare om caută legitimitatea în ceea ce întreprinde. Cei care scriu ajung să se întrebe mai devreme sau mai târziu dacă este legitim sau nu să se considere scriitori. Dacă nu obţin nicio confirmare din exterior, sfârşesc prin a spune că scriu pentru ei însişi, că răspund unei chemări care vine din suflet şi pe care simt nevoia să o exprime. Dar, când ajung să afirme astfel de lucruri, înseamnă că au renunţat să se considere cu adevărat scriitori.

Am căutat la rândul meu această legitimitate la început. Am parcursul drumul care trebuia parcurs în acest sens. Am contactat edituri, mi-am tipărit cărţile – trei dintre ele, pentru că au mai rămas şi altele, neterminate, în sertar – am luat legătura cu critici literari şi m-am zbătut să obţin din partea lor un feedback, am devenit membru al Uniunii Scriitorilor. Toate acestea în căutarea unei legitimităţi pe care poate am obţinut-o, dar nu am reuşit să o asum. La capătul acestui parcurs nu m-am simţit în mai mare măsură un scriitor.

M-am întrebat în anii care au urmat ce înseamnă, totuşi, să fii un scriitor? Când descoperi că eşti? Cum ştii că acest titlu este meritat? Am realizat că a fi scriitor nu este o meserie, este o stare de fapt. Nu e suficient să ai metodă şi talent, să cunoşti secretele artei de a scrie, să frecventezi cercuri şi saloane literare, să ai relaţii profesionale cu scriitori, critici sau editori. Subvenţiile obţinute, sponsorii atraşi, cursurile sau conferinţele pe care le dai, lansările de carte, sesiunile de autografe, premiile atribuite de confreri sau de experţi – de multe ori aranjate, de multe ori răspunzând unor imperative politice sau societale – toate aceste lucruri îţi conferă poate legitimitate, dar nu fac din tine un scriitor.

A fi scriitor este o stare de fapt. Faptul de a fi citit. Cred că acesta este singurul lucru care contează, care face din tine un scriitor. Să fii citit, însă nu de familie sau de prieteni, care se simt obligaţi. Nu de colegii de breaslă, care îţi fac un serviciu, sperând că îl vei întoarce într-o bună zi. Nu de cei pentru care lectura este o sarcină profesională. Nu de elevi, ca temă şcolară. Nici de cititorul dezorientat în faţa unei pletore de cărţi, care se lasă manipulat de cele mai agresive publicităţi şi abandonează apoi acasă cartea cumpărată într-un raft după ce a parcurs doar câteva pagini, care l-au dezamăgit. A fi citit în aceste condiţii nu face din tine cu adevărat un scriitor. Cel mult face din cei care au ştiut să te vândă nişte profesionişti buni în domeniul lor. Ceea ce contează este să fii citit de oameni care nu te cunosc, pe care nu-i invită şi nu-i obligă nimeni şi care îţi parcurg cărţile din scoarţă în scoarţă pentru că îi interesează ce ai scris. Poate că aceşti cititori nu vor fi niciodată prea mulţi, dar oricât de puţini ar fi, ei sunt cei care fac din tine un adevărat scriitor.

Când am ajuns la această concluzie – pe care ştiu că nu mi-o împărtăşeşte multă lume – am decis să nu mă opun circulaţiei libere a cărţilor mele pe Internet. Cu timpul s-au răspândit peste tot. In unele locuri – cum ar fi pe Scribd – pot chiar vedea câte exemplare au fost citite şi câte likes au obţinut. Unele persoane propun cărţile mele în pachete, alături de autori renumiţi. Mă simt flatată de aceste asocieri. Unii au scanat cărţile tipărite de origine, în timp ce alţii au făcut pdf-uri noi. Mă simt în mod egal flatată de acest efort. Sunt recunoscătoare faţă de toţi cei care m-au citit. Uneori întâlnesc prin bloguri sau pe Facebook persoane care mă numără printre autorii lor preferaţi. Cum aş putea să nu mă bucur?

Cartea electronică liberă de acces reprezintă o formidabilă oportunitate pentru un scriitor a cărui principală ambiţie este să fie citit. Ceea ce este cazul meu. Este adevărat, însă, că tot mai multă lume mă întreabă dacă una sau alta din cărţile mele va mai fi re-editată în viitor. Nu am nimic împotriva cărţii tipărite şi poate că a sosit momentul să recontactez editurile în acest sens.

Mie „Arta alegerii” mi se pare un roman extraordinar de bun, tulburător, demn de vândut în tiraje uriaşe şi de lansări cu pompă, cu sesiuni interminabile de autografe. Meritaţi să fiţi celebră, ce mai tura-vura! Totuşi, dumneavoastră aţi ales calea discreţiei, într-o lume literară avidă de expunere, de reflectoare ? Credeţi totuşi că a fost o alegere bună?

Am răspuns în mare parte acestor întrebări ceva mai sus. Tot acest fast nu face din nimeni un veritabil scriitor. Mondenităţile lumii literare, vanităţile ei, le accept la alţii, pe care îi admir – dar pe mine mă obosesc. Pentru a răspunde acestor exigenţe trebuie să munceşti foarte mult şi să pierzi un timp preţios. Trebuie să iubeşti enorm acest stil de viaţă ca să-i sacrifici atâta energie şi timp. Am decis cu multă vreme în urmă că viaţa e mult prea scurtă pentru a afla tot ce vreau să aflu şi a gândi toate lucrurile pe care vreau să le gândesc. Nu cred că mă pot dedica altor sfere de interes.

Evident, doresc să fiu cunoscută şi recunoscută pentru cărţile mele şi sunt fericită dacă munca mea este apreciată. Dar celebritatea în sine nu este un scop pe care îl urmăresc. În afară de efort şi de un eventual talent, există multe alte criterii care contribuie la celebritatea cuiva. Sunt absolut conştientă că nu întrunesc astfel de criterii, care nu au decât o mică legătură cu simplul act de a scrie. În viaţa reală nu sunt nici discretă, nici retrasă. Sunt un om normal. Dar, categoric, nu îmi place să atrag reflectoarele asupra mea. A fi scriitor nu este o meserie, dar a fi celebru poate că este. Mai mult decât o meserie, este chiar o artă într-un fel. Nu sunt pregătită pentru această meserie şi nu-mi doresc să o practic vreodată. Nu cred că merit celebritatea şi nu visez la ea, dar dacă prin cine ştie ce căi misterioase aş avea parte de ea, nici nu ştiu cum m-aş putea descurca.

Aş vrea să vorbim un pic şi despre începuturi. Când aţi început să scrieţi şi cine v-a încurajat să o faceţi, cine v-a spus prima oară că aveţi talent la scris? Nu v-aţi gândit niciodată să faceţi din literatură o meserie?

Am început să citesc foarte devreme, şi foarte curând mi-am dorit să scriu şi eu. Încercam să inventez povestioare cu personaje de vârsta mea. Am regăsit unele texte mai târziu. Aveam pasiune, dar nu aveam talent. Pe bună dreptate nimeni nu m-a încurajat. Dar am perseverat. La şcoală profesorii nu erau mulţumiţi. Îmi cereau să fac compuneri după textele din manuale, iar eu scriam poveşti din mintea mea.

Cred că nimeni nu poate scrie frumos până nu începe să simtă ceea ce scrie. Ca orice artă, scrisul este ecoul unei sensibilităţi. Am început să simt ceea ce scriam în momentul în care am decis să ţin un jurnal, la vârsta de doisprezece ani. Tot scriind şi tot simţind, m-am ameliorat. Profesoara de română din clasa a opta a fost prima care a remarcat o schimbare în stilul meu şi mi-a spus că am talent. Dar în afară de ea, nimeni nu m-a încurajat, probabil pentru că paginile pe care le scriam erau mult prea personale şi nu le arătam nimănui.

Ce pot să spun este că am avut întotdeauna o pasiune devorantă pentru scris, dar nu m-am gândit niciodată să fac din literatură o meserie. Poate şi pentru că mai aveam şi alte pasiuni, care au prevalat.

Aveţi vreun idol printre autorii celebri, e vreunul al cărui stil va inspiră? Care e scriitorul dumneavoastră preferat şi de ce?

Nu pot spune că am un idol printre scriitori. Ar însemna să nu am niciun discernământ faţă de opera acestuia, să-mi placă tot ce scrie, necondiţionat. De asemenea, nu pot spune că mă inspiră stilul unui anumit autor. Ar însemna să fiu capabilă să-l imit. Admir mult pictorii, muzicienii, scriitorii care reuşesc să imite stilul altor artişti. Ei au capacitatea de a decela acel „ceva” special în stilul cuiva şi de a-l reproduce cu suficientă fidelitate pentru ca alţii să-l recunoască uşor. Eu nu dispun de acest talent.

Pot spune cine mi-aş fi dorit să fiu. Mi-ar fi plăcut să fiu Mark Twain, Jerome K. Jerome, O.Henry, Jaroslav Hašek, să pot face oamenii să râdă scriind proză scurtă. Mi-ar fi plăcut să fi scris eu „Cireşarii”. Aş fi dat orice să am imaginaţia lui Stephen King, talentul său de narator, capacitatea de a crea personaje puternice şi profunde.

Nu am unul singur, am o mulţime de scriitori preferaţi şi nu aş putea stabili o ierarhie. Hemingway pentru capacitatea sa de a descrie lumea şi de a atinge sufletele cu cuvinte atât de simple. Oscar Wilde – pentru profunzimea sa, Edgar Allan Poe – pentru inteligenţa sa zbuciumată. Erich Maria Remarque, pentru că nimeni n-a descris ca el absurditatea războiului şi nu m-a făcut să doresc pacea pe pământ atât de dureros. José Saramago, pentru genialul său roman „Blindness”. Şi câţiva scriitori clasici englezi, extrem de importanţi în ochii mei, pentru că sunt cei care mi-au forjat caracterul.

Voi întârzia câteva momente asupra acestora din urmă. Ca cititor cred mult în coincidenţă, în şansa de a citi autorul potrivit la momentul potrivit, pentru că aceea este lectura care te construieşte, prin care devii cel care eşti. Am avut neşansa să citesc clasicii ruşi prea devreme, când încă nu-i puteam înţelege şi din această cauză nu m-au marcat. Alţi scriitori i-am descoperit prea târziu, ca de pildă J. D. Salinger. La vârsta când am ajuns să îl citesc, celebrul său roman pentru adolescenţi nu mi-a spus nimic ce nu ştiam deja şi mi s-a părut oarecum pueril. Ceea ce am citit la momentul potrivit a fost mitologia greacă, în prima copilărie, şi literatura clasică engleză în adolescenţă. Acestea două m-au construit ca persoană. Mitologia greacă m-a învăţat să am o atitudine critică şi analitică faţă de religie şi societate. Cât despre literatura clasică engleză, cei care cunosc bine opera unor scriitori precum Emily şi Charlotte Brontë, Jane Austen şi mai ales Thomas Hardy, care ocupă un loc cu totul special în inima mea, mă vor cunoaşte pe mine. Raţională, realistă, devotată, profundă şi în acelaşi timp romantică, iubitoare de frumos şi de natură.

Ce îmi puteţi dezvălui despre viaţa, familia, pasiunile dumneavoastră? Locuiţi în Franţa, a fost o alegere dificilă să plecaţi din România?

Sunt căsătorită şi am doi băieţi mari, de care sunt foarte mândră. În afară de scris, mă pasionează muzica. Nu ştiu să cânt, dar am o bună cultură muzicală şi îmi plac aproape toate genurile, de la muzica preclasică, până la curentele cele mai moderne. Ascult în permanenţă muzică, chiar şi atunci când dorm.

Nu sunt deloc sigură că am talent la scris, dar ştiu cu ceritudine că am chemare pentru ştiinţe. Am făcut studii ştiinţifice – chimie, biologie, genetică. Am lucrat multă vreme în cercetare. Continui pe cont propriu, nu am întrerupt niciodata studiul. Sunt o adeptă a interdisciplinarităţii, consider că nu se poate afla mare lucru dacă nu ai acces la o imagine cât mai largă a tabloului. Cercetarea actuală se axează prea mult pe domenii înguste. Este o eroare. Din cauza copacilor nu mai vezi pădurea.

Se împlinesc 25 de ani de când trăiesc în Franţa. Ca spirit şi cultură nu mi se potriveşte, dar îmi plac mult locurile. Soţul meu şi cu mine nu ne-am considerat niciodată emigranţi şi cu atât mai puţin exilaţi. Nu am fugit de nimic, nu am alergat după nimic. Ne-am schimbat, pur şi simplu, locul de muncă şi domiciliul, aşa cum o fac în mod normal atâţia oameni, pretutindeni. Noi, românii, am fost un popor veşnic năpăstuit şi probabil din această cauză ne-am construit un întreg complex în legătură cu plecarea din ţară şi dorul de acasă. Cred că în realitate lucrurile sunt mult mai simple.

Lucraţi la ceva în prezent sau aveţi un titlu nou ca plan de viitor? Pe când încă roman semnat Clara Nicollet?

Am multe lucrări începute, dar nu suficient timp ca să le sfârşesc. Ideile îmi vin în permanenţă, dar un proiect mult mai amplu mă preocupă şi mă tem că nu voi reuşi să finalizez nimic până nu-l voi duce la capăt pe acesta. Vorbeam mai sus de interdisciplinaritate. În ultimii ani am observat îndelung lumea în care trăim, căutând o linie coerentă care să mă facă să nu mi se mai pară atât de absurdă. Cred că ar trebui pornit de la însăşi natura umană. Viaţa în societate, relaţiile interumane, etica, morala, religia, orientările politice, ecologia, cultura, istoria şi veşnica ei repetabilitate – totul poate fi înţeles pornind de la natura umană. Dar pentru asta este necesară o gândire interdisciplinară. Acesta este proiectul care mă preocupă în prezent, pe care încerc să-l abordez cu multă teamă şi cu toată modestia cuvenită, pentru că este atât de vast şi nu ştiu dacă voi avea timpul şi capacitatea de a-l purta pe umeri.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus