luni , 16 iulie 2018

Corina Stoica: „Mi-a luat ani de zile până am avut îndrăzneala să spun că sunt ziaristă”

corina stoica

Pe 1 martie, site-ul pe care ai ajuns acum, LaRevista.ro, a împlinit doi ani. Nu merge deloc de-a buşilea, ci e un copil precoce, profund, atent la tot ce mişcă interesant în jurul lui, dar care vrea să crească păstrându-şi spiritul senin. Şi pentru că marca LaRevista.ro sunt interviurile, ce personaj ar fi fost mai potrivit pentru luat la întrebări la ceas de aniversare, dacă nu Corina Stoica? În ultimii doi ani, ea a fost cea care v-a adus mai aproape de personalități cunoscute în lumea întreagă, cum ar fi Ethan Hawke, Isabel Allende sau Joe Cocker, și de artiști români pe care-i admirați în egală măsură. Oameni pe care i-a invitat să vorbească pentru că sunt dintre cei care ne fac să privim lumea altfel. Azi ne spune, insuportabil de sincer, cum privește ea lumea.

Dacă ar trebui să te defineşti, cine eşti tu?

Adevărul e că nu prea ştiu. N-am încercat niciodată să mă definesc, la modul serios şi realist, şi nu cred că mi-ar ieşi prea bine. Câţi dintre oamenii pe care-i cunoşti se pot privi cu detaşare în oglindă? Mereu vor elimina sau vor adăuga ceva realităţii, în funcţie de firea lor şi de felul în care au fost crescuţi, iar asta-i va face să se simtă mai buni sau mai răi. Regret clişeul, dar bănuiesc că cel mai bine ne pot defini ceilalţi.

Dacă mă întrebi cine cred eu că sunt, am să-ţi spun că fac parte dintre cei care care-şi distorsionează mai mult decât alţii imaginea din oglindă. Elimin fără milă şi adaug cu zgârcenie. Asta m-a făcut deseori să cred, de exemplu, că nu sunt destul de bună, şi a fost în egală măsură un chin şi o sursă de enorme satisfacţii pe toate planurile. E o tortură să trăieşti cu senzaţia că, orice ai face, nu e destul de bine, dar, în acelaşi timp, lucrul ăsta te poate împinge mult dincolo de limite. Cred că aşa am făcut cele mai bune lucruri în viaţă – crezând că nu sunt destul de bună să le fac şi muncind de cinşpe ori mai mult pentru ele, până mi-au ieşit. Uite că ţi-am spus, probabil, cel mai important lucru care mă defineşte. Un altul este că sunt extrem, dureros, aproape insuportabil de sinceră. Ce gândesc îmi iese pe gură înainte să-mi pot pune vreo frână. Şi asta poate fi o calitate extraordinară şi un defect îngrozitor. Problema e că nu prea-mi dau seama când onestitatea mea e de mare ajutor cuiva şi când răneşte… Pot fi o mare scârbă, uneori, din cauza asta. Dar, sincer, nu ştiu cum să fiu altfel! Aşa că, dacă nu vă temeţi de adevăr, daţi-mi un telefon.

Cum şi de ce a început LaRevista.ro?

Sună cam dramatic, dar a fost o salvare. Am făcut revista asta pentru că nu-mi mai rămăsese nimic altceva. Lucrasem timp de vreo şapte-opt ani pentru diferite ziare şi reviste, traversasem tot felul de perioade, dar cea despre care vorbesc nu semăna cu nimic: părea fundătura definitivă. Cu câteva luni în urmă murise Padre, taică-meu, apoi m-am despărţit profesional – fără să-mi doresc – de un proiect şi de un om la care ţinusem foarte mult. Şi-n plus, ultimul ziar pentru care am scris, o publicaţie de anchete şi investigaţii, s-a închis în doar câteva luni, din motive politice, aşa cum se întâmplă de obicei cu astfel de ziare.

Ce s-a întâmplat, mai exact?

Vine altcineva la putere, sau, în cazul ziarului Pagina Întâi, rămân la putere aceiaşi corupţi, iar cei care te finanţează iniţial de parcă chiar ar crede în tine, sperând de fapt că le vei face un joc bun într-un moment-cheie, se retrag imediat ce constată că „produsul” n-a livrat rezultatele dorite. Nu-i interesează cine face „produsul” şi ce se întâmplă cu acei oameni după ce li se spune să plece acasă. Unora li se pot întâmpla chestii nasoale, iar colegii mei din presă care au trecut prin asta – la Pagina Întâi, la Gardianul și alte ziare – ştiu asta mai bine decât mi-aş dori… Se poate întâmpla să nu-ţi mai revii cu anii. Eu am căzut şi m-am lovit foarte rău, mă mai doare, uneori, dar mi-am revenit. Dacă am reuşit să pornesc o revistă online, aproape de una singură, în contextul de atunci, când nu aveam nimic altceva decât un vis… Eu zic că e foarte bine!

A fost cel mai bun lucru pe care-l puteam face şi mi-a schimbat viaţa numai în bine. Mi-a cerut toată dedicarea din lume, dar mi-a dat înapoi înmiit. Sunt foarte, foarte recunoscătoare.

Ce ți-a dat înapoi?

Convingerea că pot, pe care mi-o pierdusem. Sentimentul că sunt de folos cu ceva și că ceea ce fac e văzut și apreciat. Nu asta căutăm toți, în timp ce pretindem că ne suntem suficienți? Faptul că am pornit revista și mi-am concentrat toată energia aici a fost mai eficient decât cel mai bun medicament contra depresiei.

Deviza revistei este „Priveşte lumea altfel”. De ce e important lucrul ăsta?

Pentru că asta mi-am dorit să fie – un loc din care oamenii să se uite altfel la lumea din jur. Când eram mică, fratele meu a încercat la un moment dat să-mi explice ce înseamnă „viziune de ansamblu”; auzisem undeva sintagma şi nu o înţelegeam. A luat o cană şi mi-a spus: Uite, de acolo de unde eşti acum, tu vezi cana asta într-un fel. Observi că e albastră şi îi vezi o parte din toartă. Dar gândeşte-te cum ar fi să te muţi pentru o clipă vizavi, în locul meu, sau în locul din dreapta, şi să priveşti cana de acolo. Ai putea vedea că are un model desenat pe partea cealaltă, sau că e puţin ciobită. Dacă te-ai ridica în picioare şi ai privi-o de sus, ai putea descoperi că mai e apă în cană. Ai putea descoperi lucruri care ţi-ar schimba cu totul părerea despre cana asta. În orice caz, ai cunoaşte-o mai bine.

Asta mi-am dorit şi îmi doresc să fac: să-i invit pe oameni să vadă că lumea poate fi şi altfel decât încearcă să le-o arate majoritatea. Sigur că oamenii pot vedea şi singuri, dar, de regulă, tindem să ne uităm în direcţia în care ni se arată cu degetul. Şi spre ce ni se arată cu degetul…? Mare parte din presa din România e pur şi simplu toxică. Deschizi un ziar şi nu ştii cum să-l închizi mai repede, că te sperii. Porneşti televizorul şi nu nimereşti telecomanda să schimbi canalul; schimbi şi dai peste ceva şi mai odios! Şi sunt puţine, foarte puţine spaţii unde poţi scăpa de coşmarul ăsta. Mi-am dorit să creez un astfel de spaţiu: o oază de linişte, dar una în care simţul realităţii rămâne, totuşi, nealterat. Nu ştiu dacă am reuşit. Nu ştiu dacă sunt destul de bună! 🙂

Care este cel mai mare mit despre jurnalism?

Acela că îl poate practica aproape oricine. Iar mitul ăsta, din nefericire, e mai comun în rândul jurnaliştilor decât al publicului. Se reflectă, de fapt, asupra publicului, care sigur că ajunge la rândul lui să creadă că oricine poate face această meserie. Mie mi-a luat ani de zile până am avut îndrăzneala să spun că sunt ziaristă!

De ce?

Pentru că mi se părea un cuvânt prea mare, în primii ani. N-am studiat Jurnalismul, am început să scriu la invitaţia cuiva care tocmai lansa o publicaţie şi i s-a părut că m-aş pricepe să leg cuvintele între ele. La scurt timp după aceea, am ajuns în presă pentru că mi-am căutat-o cu lumânarea – adică am bătut la uşa unei redacţii şi le-am spus că vreau să lucrez pentru ei. Mai târziu, când eram la Gardianul, pentru că resimţeam lipsa de studii în domeniu ca pe un handicap, m-am înscris la un masterat în Jurnalism, crezând că asta mă va face ziaristă, că mă va legitima în această profesie. Dar am intrat în malaxorul ziarului cotidian şi n-am mai avut timp de şcoală, care, oricum, nu-mi plăcea. După vreun an, adevăratul meu profesor de jurnalism, Alecu Racoviceanu, fostul director de la Gardianul, s-a gândit să mă lase să conduc două departamente ale ziarului – Monden şi Cultură/Mass-Media. Cum ar veni, se putea spune că aveam un fel de funcţie importantă, dar nici atunci nu mă prezentam ca ziaristă! Mi-era jenă, aşa că dacă mă întreba cineva cu ce mă ocup, spuneam că „scriu la un ziar” sau că „lucrez la un ziar”. Însă în presă sunt atâţia oameni care n-au mai nimic în comun cu profesia asta – nu au nici măcar înzestrările de bun simţ, cum ar fi bunele cunoştinţe gramaticale – dar se autoproclamă „jurnalişti” cu toată lejeritatea! Fac lucruri de calitate îndoielnică, ca să nu spun că unele sunt de-a dreptul dubioase, nu le e jenă să-şi pună semnătura pe mizerii, deci deseori nu se respectă şi nu-şi respectă audienţa, dar se autointitulează jurnalişti. Se și împăunează cu asta și uită că nu ei sunt vioara întâi, ci oamenii pentru care scriu.

Cine te-a inspirat, dintre toţi oamenii care au apărut în paginile LaRevista.ro?

Public rareori articole care nu mă inspiră prin ceva, adică doar din obligaţia de a fi la zi cu noutăţile. Dar, dacă e să-i menţionez pe cei care m-au inspirat cel mai mult, sunt de regulă oamenii cu care am făcut interviuri. Larry Grobel, Isabel Allende, Stela Popescu, Ramona Voicu, Irina Păcurariu, Waris Dirie, Carmen Avram, Dana Dorian, Florin Chilian, Cristi Martin, Dorotheea Petre, Gabriel Stan, Irina Marinescu, Elliot Mintz, Tracy Chevalier, Valentin Uritescu, veterinarul Adam Zoltan… Toţi, toţi oamenii cu care am făcut vreodată un interviu m-au inspirat. Oscarul e al lor.

Dacă tot vorbim de inspiraţiile tale – una dintre ele, foarte importantă, pare să fie cafeaua. De ce?

E simplu de tot: o ador, şi toată revista asta e construită pe cafea. Ea ea muza, baza, sursa tuturor lucrurilor, zeiţa mea absolută, pe care o venerez şi în faţa căreia mă închin în fiecare dimineaţă! O licoare cu adevărat magică, fascinantă, care mă ţine sub vraja ei de ani, iar eu sunt onorată să mă supun. (Nu încerca să suni un doctor să mă consulte. Sunt cauza cea mai pierdută.)

Cum îţi place să-ţi bei cafeaua?

Dacă o beau în oraş, e de regulă latte sau cappuccino. Fără zahăr. Dacă o beau acasă, e întotdeauna cafea grecească făcută la ibric. Îmi place mult gustul ei aparte şi bănuiesc că e şi o formă subtilă de nostalgie faţă de fericirea pe care mi-a oferit-o Grecia de-a lungul anilor. E de ajuns să o adulmec şi sunt din nou pe plajă în Creta.

O beau doar cu un pic de lapte, fără zahăr. Şi, de cele mai multe ori, îi asortez un croissant cu unt sau altceva la fel de bun. Ah, şi o ţigară, două, trei…

Corina Stoica2

Ai intervievat alţi jurnalişti, precum Larry Grobel şi Elliot Mintz. De ce îţi place să stai de vorbă cu alţi realizatori de interviuri?

În primul rând, ca să învăţ de la ei, şi-apoi, pentru că îmi doresc ca oamenii să le afle poveştile şi să le acorde atenţie. Ca jurnalist, mai ales, nu e extraordinar să ai ocazia să stai la o şuetă la telefon cu Larry Grobel şi să-l poţi întreba absolut orice te frământă? Sau să vorbeşti pe Skype timp de trei ore cu Elliot Mintz şi să-l asculţi povestindu-ţi despre toate perioadele pe care le-a traversat la Hollywood? Amândoi sunt vârfuri, sunt oameni care fac parte din elita acestui domeniu. Am mare baftă să-i fi cunoscut şi sper că am reuşit să-i pun în lumina pe care o merită.

Cu cine ţi-ar plăcea cel mai mult să faci un interviu?

Haruki Murakami. Morgan Freeman. Kevin Spacey. Cred că mai mult de dragul de a-i întâlni şi mai puţin pentru că aş avea pentru ei nişte întrebări esenţiale, la care încă n-au răspuns. Mi-ar fi plăcut mult să stau de vorbă cu Oriana Fallaci, cu Julio Cortázar, cu Gabriel Garcia Márquez, cu Dian Fossey. Cu cei care se distrează și fac bani din suferința altora sau caută senzația de putere omorând oameni și animale. Dar nu am liste; aş face un interviu cu oricine vrea să împartă cu mine bucuria asta şi are ceva interesant de povestit, și cu oricine merită sau trebuie arătat publicului, pentru faptele lui bune sau rele.

Cum ţi s-a părut Luca Dotti, fiul lui Audrey Hepburn, când ai stat de vorbă cu el?

E unul dintre cei mai amabili, mai calzi şi mai fireşti oameni cu care am făcut vreodată un interviu. Evident, nu am cunoscut-o pe Audrey Hepburn, dar cred că Luca îi seamănă foarte mult, nu doar fizic. E un om care te tratează din start ca pe un prieten. Aşa trebuie să fi fost şi mama lui.

Cum ţi-ar plăcea să evolueze LaRevista.ro?

Sunt mai mult decât bucuroasă de felul în care a evoluat până acum, mai ales că e un proiect independent, deci nu are resursele unei publicaţii sprijinite de un trust de presă. Dar nici nefericirile care decurg din asta! Pe mine nu cred că o să mă aresteze nimeni prea curând. 🙂 Tot ce-mi doresc e ca viaţa să mă lase să o pot avea mereu şi să nu-mi dispară niciodată entuziasmul de a scrie pentru ea.

A, sigur că mi-ar plăcea să găsesc resurse financiare s-o dezvolt, adică să pot invita să scrie oameni care-mi plac – ziariști și cei care sunt ziariști sau scriitori și nu știu încă, pentru că nimeni nu i-a încurajat. Și să-i pot plăti bine, cât mai bine, așa cum cred că trebuie plătiți ziariștii buni! Asta ar aduce diversitate și forță revistei, care, în momentul de față, se simte că e scrisă de o singură persoană.

Care e cel mai bun lucru în faptul că ai revista?

Libertatea. Nu mă pot plânge, dimpotrivă: pentru că am scris aproape mereu despre subiecte mai puţin supuse cenzurii, am avut libertate peste tot. A fost o singură revistă cu reguli mai stricte, unde nu m-am potrivit de la bun început şi unde mi se editau interviurile la sânge, din raţiuni de spaţiu. Trebuia să intre multă reclamă. Astăzi nu e cazul să-mi fac probleme de felul ăsta: LaRevista.ro există doar online, unde spaţiul e nelimitat – tocmai de aia, vezi bine, îmi şi permit să vorbesc atât de mult în interviul ăsta. Şi-apoi, nu există nimeni care să-mi dea vreo direcţie editorială, să-mi verifice titlurile sau şapourile, să mă tragă de urechi. Dar, să ştii, uneori îmi lipseşte asta şi cred că mi-ar fi un lucru tare util! Mi-e dor de Val Vâlcu de la Gardianul, de Liliana Levinţa, de Alice Năstase de la Tango și mai ales de Alecu, mi-e dor să-mi spună cineva: Ce dracu ai scris aici?! E o tâmpenie sinistră! Schimbă urgent!  🙂

Ce înseamnă „the beautiful experience”?

Ah, te referi la menţiunea de aici, care încearcă să te introducă oarecum în atmosfera revistei. „The Beautiful Experience” e titlul unui album al lui Prince, de fapt, un EP care conţine mai multe variante ale piesei „The Most Beautiful Girl in the World”. În adolescenţă ascultam mult Prince, şi în special melodia asta, pe care o aveam pe casetă. Într-una dintre versiuni, o voce feminină foarte plăcută face o introducere de câteva fraze care începe chiar aşa: „Welcome to the beautiful experience”. Vocea aceea suna pentru mine, atunci, şi sună şi acum, atât de pozitiv şi de promiţător, de parcă cineva urma să mă ia de mână şi să mă ducă în cel mai frumos loc din lume, un loc în care totul e aşa cum ai visat. Ce e grozav e că nu e un miraj, ci e un loc pe care, în mintea mea, realmente l-am creat, acum doi ani, şi mă străduiesc să-l recreez în fiecare zi.

Ştiu că practici meditaţia şi mi-ai spus destul de multe despre efectele ei benefice. Crezi că există o conexiune între meditaţie şi felul în care un om realizează interviuri?

Există o conexiune între meditaţie şi absolut tot ce va face mai departe un om care o practică, începând cu felul în care merge pe stradă. Te modifică atât de profund, atât de în detaliu, încât lucruri atât de importante cum ar fi interacţiunea cu ceilalţi nu au cum să rămână aceleaşi. Aşa că atunci când faci un interviu, de exemplu, eşti mult mai prezent, iar asta e cheia în orice, mai ales în jurnalism. Mintea ta e mai trează, eşti mai concentrat şi mai alert, dar în cel mai relaxat mod posibil, care te ajută să vezi totul în jur. Starea asta e extrem de greu de obţinut în afara meditaţiei.

Dacă vă doriţi asta, căutaţi-l pe John Utah şi o să vă îndrume să ajungeţi acolo. Vorbesc serios, pentru că tot mai mulţi oameni mă întreabă – dacă vreţi să meditaţi şi habar nu aveţi cum să începeţi, nu eu sunt omul cel mai potrivit să vă învețe, eu doar am încercat să le spun și altora ce am aflat, atât cât m-am priceput, știind că asta le va face viața mai bună. Scrieţi-i lui Johnny un mesaj pe Facebook. El a început de mult şi a ajuns foarte departe, şi mi-a arătat mai multe căi decât am fost eu capabilă să aprofundez. Odată ce o să vorbiţi cu el, o să vă doriţi să-l aveţi prieten, iar el o să vă răspundă cu infinită generozitate, dar încercați să nu abuzaţi de energia lui. Are mulţi oameni asupra cărora veghează.

Ai călătorit în multe ţări din Europa şi în Statele Unite. Ce crezi că au în comun toţi oamenii, indiferent de locul din care provin?

Inima. E aceeaşi pretutindeni, chiar dacă bate în ritmuri diferite în fiecare dintre noi. Dar bate pentru aceleaşi lucruri – în mare spus, pentru dragoste şi pentru tot ce se naşte din ea.

Cum defineşti dragostea?

Nu ştiu. Iartă-mă, mă depăşeşte întrebarea. Sau, poate, într-un fel, ţi-am răspuns mai sus?

Cu ce animal crezi că ai o conexiune spirituală?

Cu toate! Chiar şi cu şobolanii şi cu şerpii am o astfel de conexiune, deşi nu e cea mai plăcută dintre ele. Şerpii îmi apar în vis să mă avertizeze de pericole şi să-mi dezvăluie de ce mă tem. Caii şi gâştele îmi prevestesc de fiecare dată un eveniment fericit. Visez gâşte mari, grase, cele mai frumoase gâște pe care le-ai văzut vreodată! Visez câini înainte de o situație tensionată din care mă salvează un prieten – fie unul dintre prietenii pe care-i am de ani, fie un om care-mi apare în cale pentru prima dată și care face un gest ce mie îmi schimbă cursul vieții.

Altfel, comunic telepatic cu arici, cu veveriţe, cu melcii din grădină, ca să nu mai vorbim de pisici şi de căței.

Care sunt calităţile unui om care ştie să comunice?

Un ego temperat, o minte trează şi dorinţa de a asculta și de a da mai departe.

Care e cuvântul tău preferat, în orice limbă?

„Amor”.

Cine crezi că sunt cei mai influenţi trei oameni de pe planetă acum?

Din păcate, nici unul dintre cei care ar trebui să fie. Probabil că persoane ca Lady Gaga sau Beyonce şi autoarea cărţilor Fifty Shades of Grey. Şi, desigur, oameni al căror nume nu-l prea citim în presă, vârfurile guvernului din umbră, păpuşarii Noii Ordini Mondiale. Ei au puterea directă, ceea ce înseamnă mai mult decât influenţă.

Ce înseamnă luxul pentru tine?

Să mă simt bine cu mine şi cu tot ce e în jur. Să fiu un om liber – un lux pe care mi l-am făcut accesibil. Într-un exemplu mai concret, să dorm acasă la Gina, prietena mea, să ies dimineaţa afară şi să-mi beau cafeaua în foişor, în semi-sălbăticie, pe malul lacului.

Ce înseamnă sărăcia?

Înseamnă să te pierzi pe tine însuţi, să nu te mai ai. Altfel, la nivel material, pentru mine înseamnă să nu am (bani de) ţigări şi să nu am nici un fruct în frigider.

Care e cea mai mare dovadă de dragoste pe care ai primit-o vreodată?

Când am văzut-o pe mama, fără să ştie, de pe partea cealaltă a drumului, ştergându-şi lacrimile într-un autobuz din Cluj care o ducea la gară. Mă lăsase acolo la facultate.

Apoi, anul trecut, cineva a zburat peste mări și țări ca să ajungă la mine. E ceva, nu?

Care e sunetul tău favorit?

Vântul. Sunetul vântului printre copaci.

Care dintre cele cinci simţuri ţi se pare cel mai plăcut şi mai important?

Văzul.

Dacă ar trebui să alegi un cuvânt care să te reprezinte, care ar fi acela?

„Kindchen”. Înseamnă „copilaș” în germană.

Care e eroina ta de film favorită?

Beatrix Kiddo, nume de cod Black Mamba – Uma Thurman în „Kill Bill”.

Cum crezi că o să fii la bătrâneţe?

Ha, ha, ce imagine! Dacă am să ajung până acolo, înseamnă că voi fi trecut cu bine prin toate. Pe alocuri trebuie să fi suferit, dar în multe zile trebuie să mă fi bucurat să fiu aici, iar asta e mare lucru. Dacă vrei o imagine mai plastică, probabil că în majoritatea timpului o să am în faţă o cafea, în mâna stângă o ţigară şi în dreapta o carte, pe care am s-o las jos din când în când doar ca să pot mângâia pisicile şi căţeii.  Sper să am sănătate, libertate, oameni buni alături şi joie de vivre. Ca să nu fiu nesuferită!

Dacă ai avea acces la o sumă nelimitată de bani, care ar fi un lux frivol pe care ţi l-ai oferi?

„Frivol” ai spus… Bine: haine de calitate extraordinară, genul despre care nici nu-ţi vine să crezi că există, atât de bune şi de frumoase sunt. Pantofi. Genţi. Brăţări. O zi la un spa.

Ce persoană publică merită mai multă apreciere decât primeşte?

Mi se pare că persoanele publice primesc suficientă apreciere şi prea multă atenţie, în general. Aş vedea benefică mai multă atenţie şi apreciere îndreptată către oameni care nu aleargă după asta, oameni care ne schimbă vieţile în bine, deseori fără ca noi s-o ştim.

Care e cântecul tău preferat şi de ce?

Nu am unul preferat, dar primul care-mi vine în minte, dintre toate cele care-mi plac cel mai mult, e „Fly Me To The Moon”, varianta lui Astrud Gilberto. Pentru că e atât de frumos!

La ce te gândeşti chiar acum?

La cafeaua de mâine dimineaţă. La ce-o să mai urmeze în viaţa mea. La cât de mult s-au schimbat toate pentru mine de acum doi ani, când am lansat revista, și până azi. La ce frumoasă poate fi viața, dacă-i îngădui…

***

V-a plăcut acest interviu? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!

Semnat de

6 comentarii

  1. Felicitari Corina! Iti doresc o primavara indragostita si senina!

  2. La fel iti doresc si eu, Jeni!

  3. A beautiful woman and editor

  4. Thanks, Honeybear!

  5. Splendid interviu, minunata om. Te-am descoperit azi si deja imi esti draga dupa scris. Felicitari pentru armonia care razbate dintre randuri, e mare lucru!

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus