sâmbătă , 18 noiembrie 2017

Corina Stoica: „Mi-a luat ani de zile până am avut îndrăzneala să spun că sunt ziaristă”

corina stoica

Pe 1 martie, site-ul pe care ai ajuns acum, LaRevista.ro, a împlinit doi ani. Nu merge deloc de-a buşilea, ci e un copil precoce, profund, atent la tot ce mişcă interesant în jurul lui, dar care vrea să crească păstrându-şi spiritul senin. Şi pentru că marca LaRevista.ro sunt interviurile, ce personaj ar fi fost mai potrivit pentru luat la întrebări la ceas de aniversare, dacă nu Corina Stoica? În ultimii doi ani, ea a fost cea care v-a adus mai aproape de personalități cunoscute în lumea întreagă, cum ar fi Ethan Hawke, Isabel Allende sau Joe Cocker, și de artiști români pe care-i admirați în egală măsură. Oameni pe care i-a invitat să vorbească pentru că sunt dintre cei care ne fac să privim lumea altfel. Azi ne spune, insuportabil de sincer, cum privește ea lumea.

Dacă ar trebui să te defineşti, cine eşti tu?

Adevărul e că nu prea ştiu. N-am încercat niciodată să mă definesc, la modul serios şi realist, şi nu cred că mi-ar ieşi prea bine. Câţi dintre oamenii pe care-i cunoşti se pot privi cu detaşare în oglindă? Mereu vor elimina sau vor adăuga ceva realităţii, în funcţie de firea lor şi de felul în care au fost crescuţi, iar asta-i va face să se simtă mai buni sau mai răi. Regret clişeul, dar bănuiesc că cel mai bine ne pot defini ceilalţi.

Dacă mă întrebi cine cred eu că sunt, am să-ţi spun că fac parte dintre cei care care-şi distorsionează mai mult decât alţii imaginea din oglindă. Elimin fără milă şi adaug cu zgârcenie. Asta m-a făcut deseori să cred, de exemplu, că nu sunt destul de bună, şi a fost în egală măsură un chin şi o sursă de enorme satisfacţii pe toate planurile. E o tortură să trăieşti cu senzaţia că, orice ai face, nu e destul de bine, dar, în acelaşi timp, lucrul ăsta te poate împinge mult dincolo de limite. Cred că aşa am făcut cele mai bune lucruri în viaţă – crezând că nu sunt destul de bună să le fac şi muncind de cinşpe ori mai mult pentru ele, până mi-au ieşit. Uite că ţi-am spus, probabil, cel mai important lucru care mă defineşte. Un altul este că sunt extrem, dureros, aproape insuportabil de sinceră. Ce gândesc îmi iese pe gură înainte să-mi pot pune vreo frână. Şi asta poate fi o calitate extraordinară şi un defect îngrozitor. Problema e că nu prea-mi dau seama când onestitatea mea e de mare ajutor cuiva şi când răneşte… Pot fi o mare scârbă, uneori, din cauza asta. Dar, sincer, nu ştiu cum să fiu altfel! Aşa că, dacă nu vă temeţi de adevăr, daţi-mi un telefon.

Cum şi de ce a început LaRevista.ro?

Sună cam dramatic, dar a fost o salvare. Am făcut revista asta pentru că nu-mi mai rămăsese nimic altceva. Lucrasem timp de vreo şapte-opt ani pentru diferite ziare şi reviste, traversasem tot felul de perioade, dar cea despre care vorbesc nu semăna cu nimic: părea fundătura definitivă. Cu câteva luni în urmă murise Padre, taică-meu, apoi m-am despărţit profesional – fără să-mi doresc – de un proiect şi de un om la care ţinusem foarte mult. Şi-n plus, ultimul ziar pentru care am scris, o publicaţie de anchete şi investigaţii, s-a închis în doar câteva luni, din motive politice, aşa cum se întâmplă de obicei cu astfel de ziare.

Ce s-a întâmplat, mai exact?

Vine altcineva la putere, sau, în cazul ziarului Pagina Întâi, rămân la putere aceiaşi corupţi, iar cei care te finanţează iniţial de parcă chiar ar crede în tine, sperând de fapt că le vei face un joc bun într-un moment-cheie, se retrag imediat ce constată că „produsul” n-a livrat rezultatele dorite. Nu-i interesează cine face „produsul” şi ce se întâmplă cu acei oameni după ce li se spune să plece acasă. Unora li se pot întâmpla chestii nasoale, iar colegii mei din presă care au trecut prin asta – la Pagina Întâi, la Gardianul și alte ziare – ştiu asta mai bine decât mi-aş dori… Se poate întâmpla să nu-ţi mai revii cu anii. Eu am căzut şi m-am lovit foarte rău, mă mai doare, uneori, dar mi-am revenit. Dacă am reuşit să pornesc o revistă online, aproape de una singură, în contextul de atunci, când nu aveam nimic altceva decât un vis… Eu zic că e foarte bine!

A fost cel mai bun lucru pe care-l puteam face şi mi-a schimbat viaţa numai în bine. Mi-a cerut toată dedicarea din lume, dar mi-a dat înapoi înmiit. Sunt foarte, foarte recunoscătoare.

Ce ți-a dat înapoi?

Convingerea că pot, pe care mi-o pierdusem. Sentimentul că sunt de folos cu ceva și că ceea ce fac e văzut și apreciat. Nu asta căutăm toți, în timp ce pretindem că ne suntem suficienți? Faptul că am pornit revista și mi-am concentrat toată energia aici a fost mai eficient decât cel mai bun medicament contra depresiei.

Deviza revistei este „Priveşte lumea altfel”. De ce e important lucrul ăsta?

Pentru că asta mi-am dorit să fie – un loc din care oamenii să se uite altfel la lumea din jur. Când eram mică, fratele meu a încercat la un moment dat să-mi explice ce înseamnă „viziune de ansamblu”; auzisem undeva sintagma şi nu o înţelegeam. A luat o cană şi mi-a spus: Uite, de acolo de unde eşti acum, tu vezi cana asta într-un fel. Observi că e albastră şi îi vezi o parte din toartă. Dar gândeşte-te cum ar fi să te muţi pentru o clipă vizavi, în locul meu, sau în locul din dreapta, şi să priveşti cana de acolo. Ai putea vedea că are un model desenat pe partea cealaltă, sau că e puţin ciobită. Dacă te-ai ridica în picioare şi ai privi-o de sus, ai putea descoperi că mai e apă în cană. Ai putea descoperi lucruri care ţi-ar schimba cu totul părerea despre cana asta. În orice caz, ai cunoaşte-o mai bine.

Asta mi-am dorit şi îmi doresc să fac: să-i invit pe oameni să vadă că lumea poate fi şi altfel decât încearcă să le-o arate majoritatea. Sigur că oamenii pot vedea şi singuri, dar, de regulă, tindem să ne uităm în direcţia în care ni se arată cu degetul. Şi spre ce ni se arată cu degetul…? Mare parte din presa din România e pur şi simplu toxică. Deschizi un ziar şi nu ştii cum să-l închizi mai repede, că te sperii. Porneşti televizorul şi nu nimereşti telecomanda să schimbi canalul; schimbi şi dai peste ceva şi mai odios! Şi sunt puţine, foarte puţine spaţii unde poţi scăpa de coşmarul ăsta. Mi-am dorit să creez un astfel de spaţiu: o oază de linişte, dar una în care simţul realităţii rămâne, totuşi, nealterat. Nu ştiu dacă am reuşit. Nu ştiu dacă sunt destul de bună! 🙂

Care este cel mai mare mit despre jurnalism?

Acela că îl poate practica aproape oricine. Iar mitul ăsta, din nefericire, e mai comun în rândul jurnaliştilor decât al publicului. Se reflectă, de fapt, asupra publicului, care sigur că ajunge la rândul lui să creadă că oricine poate face această meserie. Mie mi-a luat ani de zile până am avut îndrăzneala să spun că sunt ziaristă!

De ce?

Pentru că mi se părea un cuvânt prea mare, în primii ani. N-am studiat Jurnalismul, am început să scriu la invitaţia cuiva care tocmai lansa o publicaţie şi i s-a părut că m-aş pricepe să leg cuvintele între ele. La scurt timp după aceea, am ajuns în presă pentru că mi-am căutat-o cu lumânarea – adică am bătut la uşa unei redacţii şi le-am spus că vreau să lucrez pentru ei. Mai târziu, când eram la Gardianul, pentru că resimţeam lipsa de studii în domeniu ca pe un handicap, m-am înscris la un masterat în Jurnalism, crezând că asta mă va face ziaristă, că mă va legitima în această profesie. Dar am intrat în malaxorul ziarului cotidian şi n-am mai avut timp de şcoală, care, oricum, nu-mi plăcea. După vreun an, adevăratul meu profesor de jurnalism, Alecu Racoviceanu, fostul director de la Gardianul, s-a gândit să mă lase să conduc două departamente ale ziarului – Monden şi Cultură/Mass-Media. Cum ar veni, se putea spune că aveam un fel de funcţie importantă, dar nici atunci nu mă prezentam ca ziaristă! Mi-era jenă, aşa că dacă mă întreba cineva cu ce mă ocup, spuneam că „scriu la un ziar” sau că „lucrez la un ziar”. Însă în presă sunt atâţia oameni care n-au mai nimic în comun cu profesia asta – nu au nici măcar înzestrările de bun simţ, cum ar fi bunele cunoştinţe gramaticale – dar se autoproclamă „jurnalişti” cu toată lejeritatea! Fac lucruri de calitate îndoielnică, ca să nu spun că unele sunt de-a dreptul dubioase, nu le e jenă să-şi pună semnătura pe mizerii, deci deseori nu se respectă şi nu-şi respectă audienţa, dar se autointitulează jurnalişti. Se și împăunează cu asta și uită că nu ei sunt vioara întâi, ci oamenii pentru care scriu.

Cine te-a inspirat, dintre toţi oamenii care au apărut în paginile LaRevista.ro?

Cum să răspund la asta fără să sune ca un discurs de Oscar? Public rareori articole care nu mă inspiră prin ceva, adică doar din obligaţia de a fi la zi cu noutăţile. Dar, dacă e să-i menţionez pe cei care m-au inspirat cel mai mult, sunt de regulă oamenii cu care am făcut interviuri. Larry Grobel, Isabel Allende, Stela Popescu, Ramona Voicu, Irina Păcurariu, Waris Dirie, Carmen Avram, Dana Dorian, Florin Chilian, Cristi Martin, Dorotheea Petre, Gabriel Stan, Irina Marinescu, Elliot Mintz, Tracy Chevalier, Valentin Uritescu, veterinarul Adam Zoltan… Toţi, toţi oamenii cu care am făcut vreodată un interviu m-au inspirat. Oscarul e al lor.

Dacă tot vorbim de inspiraţiile tale – una dintre ele, foarte importantă, pare să fie cafeaua. De ce?

E simplu de tot: o ador, şi toată revista asta e construită pe cafea. Ea ea muza, baza, sursa tuturor lucrurilor, zeiţa mea absolută, pe care o venerez şi în faţa căreia mă închin în fiecare dimineaţă! O licoare cu adevărat magică, fascinantă, care mă ţine sub vraja ei de ani, iar eu sunt onorată să mă supun. (Nu încerca să suni un doctor să mă consulte. Sunt cauza cea mai pierdută.)

Cum îţi place să-ţi bei cafeaua?

Dacă o beau în oraş, e de regulă latte sau cappuccino. Fără zahăr. Dacă o beau acasă, e întotdeauna cafea grecească făcută la ibric. Îmi place mult gustul ei aparte şi bănuiesc că e şi o formă subtilă de nostalgie faţă de fericirea pe care mi-a oferit-o Grecia de-a lungul anilor. E de ajuns să o adulmec şi sunt din nou pe plajă în Creta.

O beau doar cu un pic de lapte, fără zahăr. Şi, de cele mai multe ori, îi asortez un croissant cu unt sau altceva la fel de bun. Ah, şi o ţigară, două, trei…

Citește mai departe

Semnat de

6 comentarii

  1. Felicitari Corina! Iti doresc o primavara indragostita si senina!

  2. La fel iti doresc si eu, Jeni!

  3. A beautiful woman and editor

  4. Thanks, Honeybear!

  5. Splendid interviu, minunata om. Te-am descoperit azi si deja imi esti draga dupa scris. Felicitari pentru armonia care razbate dintre randuri, e mare lucru!

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus