sâmbătă , 25 noiembrie 2017

Corpul meu, cel mai bun prieten

victoriefoto

Motto: „Sportul nu-ţi construieşte caracterul. Ţi-l dezvăluie.”

John Wooden

Am o relaţie tot mai bună cu mine și cu corpul meu. Îmi răspunde din ce în ce mai vizibil, din ce în ce mai fructuos. Mă ascultă şi face tot ce-l rog, şi încă o face bucuros, ca şi când ce i-aş cere n-ar fi un mare efort.  Poate pentru că acum îl rog, nu-i mai ordon.

Când am început să fac sport constant, acum câțiva ani, nu ne înţelegeam prea bine. Asta pentru că, de multă vreme, nu-i mai cerusem nimic. Şi, dintr-o dată, aveam pretenţia să execute, fără să crâcnească, comenzi absurde, cum ar fi serii de câte 25 de genuflexiuni într-un picior, pe vârfuri, sau o jumătate de oră de cardio dance aerobic, fără oprire (!atenție! nu faceți ca mine!) M-am supărat cumplit pe el, pe mine. Nu-mi spusese nimeni că e o nebunie să ceri atât de mult din prima zi, iar mie nu-mi dăduse prin cap… Ca în toate celelalte aspecte ale vieții mele, voiam să fiu grozavă și mă simţeam neputincioasă că, la a cincea genuflexiune, îmi tremurau muşchii ca piftia de Crăciun. Câteodată plângeam de ciudă. De nervi. Dar niciodată n-am vrut să renunţ!

Habar nu am de unde atâta determinare. Cred că principala motivaţie am căpătat-o când, într-o zi, mi-am imaginat cum voi arăta la 40 de ani, dacă voi continua să mănânc în voie cam tot ce-mi doresc şi să stau, căci statul era ocupaţia mea de bază. Şi mi s-a arătat în faţa ochilor o imagine dezastruoasă: o femeie mare, cu mușchi acoperiți de straturi de grăsime, cu burta lăsată peste pantaloni şi cu nişte braţe „de gospodină”. Mi-am zis: „Doamne, nu vreau să fiu femeia aia!”. Mult timp, de fiecare dată când mi-era lene să fac sport, mi se arăta în minte această femeie. Ştiţi cu ce viteză mă ridicam de pe scaun? 🙂

Azi, după cinci ani în care corpul meu mi-a devenit prieten adevărat, ne tratăm reciproc ca atare. Primul principiu: prietenii nu se trădează. Eu nu trag chiulul, iar el mă răsplătește cu aceeași corectitudine. E o relație de încredere pe viață, știu sigur. Doar motivația de mai sus, aceea de a-mi menține o siluetă frumoasă, a căzut în plan secund. Azi, după ce am perfecționat (în limitele mele, desigur) diferite tipuri de mișcare, ce mă face să merg mai departe nu e gândul că o să arăt bine, ci bucuria de a vedea cât de puternic e corpul meu și ce minuni e capabil să facă! Mă îndrept deja către o altă discuție, dar trebuie să spun: sportul m-a făcut să-mi fie drag de mine, să încetez să-mi critic defectele și să înțeleg cât sunt de norocoasă că am sănătate și forță să alerg 10 kilometri sau să stau minute bune în cap, în cea mai râvnită asana de yoga.

corina

M-am chinuit mult în primul an, dar din cauza propriei mele prostii și din lipsă de îndrumare, nu pentru că sportul e chin. Nu, e cel mai bun cadou pe care vi l-ați putea face. Dar abia mai târziu am înțeles asta și am învățat să fiu bună cu mine în tot ce fac. Corpul meu îmi e cel mai fidel și generos prieten, dacă îl tratez cu respect şi îngăduinţă. Dacă îi cer atât cât poate să ducă şi puţin mai mult, doar cât să-l determin să treacă la nivelul următor. Răspunsul e pe măsură: toată truda îţi e răsplătită, primeşti înapoi exact cât ai dat şi puţin mai mult. E un fel al lui de a-ţi spune „mulţumesc”. Şi, într-o zi, te priveşti în oglindă şi rămâi uimit, aproape că nu mai semeni cu tine. Eşti tot tu, bineînţeles, dar într-o variantă mai bună. Tot mai bună. Și mai ușor de iubit.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus