miercuri , 22 noiembrie 2017

Costin Miu: Munții înalți mi-au dat cele mai prețioase lecții de viață

costin miu

Am stat de vorbă într-o cafenea cam aglomerată si cam plină de fum (scuze din nou, Costin!) cu un om pasionat de spații largi și de aer curat – chiar dacă mai puțin oxigenat, cum reiese, veți vedea, din discuția care urmează. Costin Miu, când ia pauză de la a fi specialist în PR și comunicare, pleacă pe munți înalți, ca alpinist și ghid alpin, în expediții fascinante, bogate-n aventuri, dar și-n învățăminte. A învățat cum să-și facă din munte un prieten bun și cum să capete încrederea oamenilor care-și pun pe umerii lui visul de-a ajunge pe culmi. Povestește cu patos despre călătoriile lui trecute și cu sclipiri de nerăbdare-n priviri, despre cele viitoare. Te face să-ți vină să stingi țigara, să împingi cât colo scaunul de birou, să-ți faci rucsacul și să-l urmezi către înălțimi cu aer rarefiat, neprimitor, unde fiecare respirație e prețioasă și unde și fiecare pas, uneori greoi, te apropie de omul care-ți dorești să devii.

Să începem cu sfârşitul – povesteşte-mi despre cea mai recentă aventură, cea din Nepal, de unde abia te-ai întors.

Păi, acum a fost – i-am spus eu – Annapurna Dreaming, parafrază la California Dreaming. Am mers ca ghid, pentru un grup de nouă prieteni. Deci am fost zece, cu mine. În Himalaya, am făcut Annapurna Circuit Trek. A fost, ca în orice trek, o „plimbare“ pe munte, până la 5.420 de metri, adică de două ori şi un pic înălţimea celui mai înalt vârf din România, Moldoveanu.

Trekul e o aventură pe munte care nu presupune „chestii“ tehnice, adică nu colţari, nu pioleţi, nu ham, nu cască sau asigurări în coardă…

Nici oxigen suplimentar?

Nu, nevoia de oxigen suplimentar apare de la 7.500 de metri în sus. De la 7.600 de metri începe aşa-zisa zonă a morţii. Asta nu înseamnă că mori, însă de la acea altitudine, conţinutul de oxigen din aer scade atât de mult, încât transformările care se produc în corp sunt ireversibile. Adică încep să-ţi moară celule, încep să-ţi moară neuroni… Dacă până acolo, modificările corpului sunt reversibile odată ce cobori, de la 7.600 de metri în sus, organismul nu-şi mai revine, chiar şi cu oxigen suplimentar. Gândeşte-te că la 8.000 de metri ai 30% din oxigenul de aici. La 5.000 de metri, ai 50%. Şi nu-ţi închipui că acel oxigen suplimentar pe care-l respiri la 8.000 de metri te face să te simţi ca aici, nu! Te simţi ca la 7.000 fără! Tot ce face oxigenul ăla suplimentar e să-ţi crească temperatura corpului cu 2-3 grade, ceea ce e vital.

Deci nu respiri normal nici cu el?

Nu, în niciun caz. La 7.000 de metri, fără oxigen suplimentar, te mişti în reluare, orice mişcare ai face. De la mers până la felul în care te suceşti în sacul de dormit, totul faci cu încetinitorul. Pentru că, dacă o faci normal, durează maxim trei-patru secunde şi rămâi fără aer, simţi că te sufoci.

Iar la 6.000 de metri, fără oxigen – căci n-ai nevoie – e ca şi cum ţi-ai astupa aici o nară şi ai trage aer doar pe cealaltă. Trăieşti, adică nu e nicio problemă, doar că faci lucrurile mai încet, apar  diverse tulburări comportamentale, adică, de exemplu, stai cu cană de ceai în mână şi o cauţi prin cort! Organismul are alt ritm: de la mişcare până la procesele metabolice – gândire, digestie etc – totul trece pe slow motion.

Pentru că am fost la Everest, şi ai fost invitat să vorbeşti despre film, voiam să te întreb ce părere ai despre acea poveste, a fost redată realist? Că am auzit diverse opinii, printre care şi pe aceea că nu s-a întâmplat chiar aşa în realitate, că protagoniştii îşi scoteau masca de oxigen la aprope 8.000 de metri şi vorbeau între ei, şi asta nu e posibil…

Dar poţi face asta! Orice alpinist o să-ţi spună că filmul acesta e cel mai realist film despre alpinismul de altitudine făcut vreodată. În proporţie de 70-75%, e ca în realitate. Filmul acesta e făcut după o întâmplare reală, iar dacă citeşti şi cartea – Into Thin Air, de Jon Krakauer -, o să înţelegi mai bine. Cartea e extraordinară!

Cât aţi stat acum, în Nepal?

Pe munte, efectiv, 11 zile. Am urcat de la 1.100 până la 5.420 de metri, pe cea mai înaltă trecătoare din Himalya. Thorung La se cheamă. E unul dintre cele mai mişto circuite de trekking din lume! Eu m-am întors în Nepal după doi ani – data trecută am fost cu un grup şi am făcut Everest Base Camp Trek, deci până în tabăra de bază de pe Everest.  Traseul acesta, Annapurna, e mult mai uşor. Din punct de vedere fizic, e mai accesibil, cazările sunt mai bune, mâncarea…

Cazările sunt la nişte pensiuni, unde ai condiţii minime de confort. Camere cu două paturi, dar neîncălzite, că nici nu au cu ce să le încălzească. Nici locuinţele lor, ale băştinaşilor, nu sunt încălzite, au o sobiţă la care îşi prepară mâncarea. Deci, ai pat, saltea, pernă, dar ai nevoie şi de sac de dormit, că noaptea e frig.

Ce pregătire fizică e necesară pentru o astfel de excursie?

Pentru genul ăsta de trek, cum e Annapurna, nu ai nevoie de vreo pregătire fizică dedicată. Deci nu tebuie să te pregăteşti juma’ de an ca să mergi într-un trek! Un om cu o condiţie fizică normală îl poate face.

Ce înseamnă „normală“, pentru tine?

Adică un om care merge la sală sau aleargă o dată, de două ori pe săptămână, care merge pe munte cam o dată pe lună… Nu sedentar, oricum.

Eu am mers şi cu oameni care-şi petrec zece ore pe zi la birou. Poţi să faci traseul şi aşa, dar e atât de frumos pe acolo, încât e păcat să nu poţi gusta frumuseţea peisajului. Aşa că da, o condiţie fizică decentă e recomandabilă, că altfel eşti mereu obosit şi concentrat asupra durerilor. Plus că, atunci când pleci pe munte, nu e important doar să ajungi în vârf – acolo eşti abia la jumătatea drumului. Coborârea e mai grea, pentru că la urcare te ajută musculatura, iar la coborâre toată tensiunea e în ligamente, încheieturi… Scade şi motivaţia, mental nu mai eşti în formă ca la urcare.

Cum se comportă femeile, în comparaţie cu bărbaţii, în astfel de circuite? Ai mereu şi fete în grup?

Un efort de genul depus pe circuitul Annapurna nu poţi spune că face diferenţa. Dar îţi pot povesti din perspectiva faptului că de trei ani merg vara pe Mont Blanc. Şi majoritatea celor din grupuri au fost femei. Femeile sunt mult mai dispuse să-şi depăşească limitele, iar la capitolul motivaţie stau mai bine decât bărbaţii.

Îmi amintesc de o scenă din filmul Everest, în care un bărbat, foarte motivat să ajungă în vârf, deşi nu mai avea puteri, a plătit cu viaţa aceasta încăpăţânare…

Da, a fost greşeala ghidului, a lui Rob Hall. În general, oamenii, clienţii – că până la urmă sunt nişte clienţi – tind să creadă că ei te plătesc să-i duci pe vârf. Ca ghid, trebuie să faci omul să înţeleagă că e mai importantă călătoria decât să ajungă neapărat în punctul cel mai de sus. Pe un munte înalt, probabilitatea de a ajunge în vârf e grevată de nişte lucruri care nu ţin de voinţa ta: de vreme şi felul în care te aclimatizezi – asta nu poţi antrena, poţi avea condiţie excelentă fizică şi mentală, dar nu ştii cum îţi reacţionează organismul la altitudine mare. Şi e foarte delicat să explici unui om că mai are câteva sute de metri până în vârf, dar nu va putea ajunge acolo, pentru că nu e ok să ajungi pe vârf cu ultimele puteri, rişti să rămâi acolo.

Şi totuşi, e foarte greu să determini un om să coboare, când ştii cât îşi doreşte să mai urce, cât a muncit pentru asta, cât s-a antrenat, cât a investit…

S-a întâmplat să se supere cineva din cauza asta? Să ceară banii înapoi?

Apropo de cerut banii înapoi, am o poveste funny, s-a întâmplat unui prieten care are o agenţie de turism şi a plecat cu un grup pe Mont Blanc.

Anul ăsta a fost o vreme foarte ciudată acolo, un val de caniculă din cauza căruia cădeau mai tot timpul avalanșe de stânci. Francezii au închis din această cauză un refugiu, pentru a descuraja oamenii să urce. Partea amuzantă a fost că, la întoarcerea în ţară, unul dintre participaţi a făcut reclamaţie la Protecţia Consumatorului, că n-a fost dus până în vârf! 🙂

Oamenii au tot felul de motivaţii să ajungă în vârf: plăcere, ego, dorinţa pură de se autodepăşi (asta e cea ai bună motivație), iar ca ghid e foarte bine să ştii lucrurile astea dinainte, să-ţi dai seama ce-l face pe om să pornească la drum. Ca să ştii cum să-l abordezi.

Aveţi discuţii înainte, întâlniri de pregătire a călătoriei?

Da, ne pregătim cu câteva luni înainte. Eu am lansat de curând un program care se cheamă Mont Blanc Challenge, căruia îmi place să-i spun „Primul program de dezvoltare personală bazat pe alpinism de altitudine“, aşa l-am poziţionat. Pentru că în astea şase luni în care oamenii se pregătesc cu mine şi cu echipa mea – pregătire fizică specifică, pregătire tehnică, pregătire psihologică – putem identifica motivaţia unui om, risc managementul pe care şi-l asumă, managementul aşteptărilor. La o clinică sportivă care ne este parteneră îi duc să le fie verificată capacitatea de efort, capacitatea pulmonară…

Pentru că anul trecut am avut o surpriză pe care nu mai vreau s-o repet: o tipă, când am ajuns la 4.500 de metri pe Mont Blanc, şi  avea probleme evidente de aclimatizare, m-a întrebat: „Faptul că am doar un plămân funcţional influenţează cu ceva?“ Era o tipă care mergea des pe munte, care alerga pe munte, dar una e să faci asta la 1.500 de metri şi alta la 5.000! Şi în momentul ăla a început lupta, s-o conving să coboare! I-am spus: eu te târăsc pe vârf, dar la intoacere ne ducem dracu’ amândoi! Până la urmă, eu luptam pentru viaţa ei. Iar ea lupta pentru un obiectiv, îmi spunea că e foarte hotărâtă să ajungă pe vârf. Și eu îi răspundeam cât de hotărât sunt să o aduc jos în viaţă! M-a boscorodit ea, dar până la urmă a înţeles.

Care e cea mai greşită motivaţie pe care o poţi avea atunci când urci pe munţi?

Să-ţi satisfaci egoul. Această motivaţie te poate împinge la decizii greşite. O motivaţie greşită e şi dorinţa de adrenalină. Pe munţi înalţi, nu mergi pentru asta. Dacă pe un munte ai ajuns să simţi adrenalina, înseamnă că eşti pe un drum nepotrivit, sigur ai făcut ceva ce nu trebuia să faci şi eşti în pericol. Pe munte nu trebuie să cauţi adrenalina, că s-ar putea s-o găseşti pentru ultima oară.

Deci nu trebuie să-ţi fie frică deloc pe munte?

Nu, nu, stai aşa! Trebuie să-ţi fie frică, să ştii în ce te bagi. Pentru mine, curajul nu înseamnă lipsa fricii, ci managementul fricii. Adică nu s-o cauţi cu orice preţ. Dacă vrei adrenalină, fă bungee jumping, dă-te în montagne rousse, sari cu paraşuta, dar n-o căuta pe munte.

Pentru tine, care e motivaţia principală?

Pur şi simplu, îmi place, e o plăcere pe care o am din clasa a şasea, când am fost prima dată într-o expediţie montană. Iar muntele înalt e locul unde m-am dezvoltat ca om, care mi-a dat cele mai preţioase lecții de viaţă: lecţia răbdării, lecţia respectului pentru tine şi pentru ceilalţi, lecţia responsabilităţii.

Pe munte, în momentul în care mergi în echipă, omul ăla cu care mergi formează cu tine o legătură extrem de puternică. Nu ştiu în ce alte condiţii se mai poate forma o astfel de comuniune. Îţi laşi viaţa în mâinile lui și ştii că şi el face la fel. Asta când mergi ca alpinist, alături de un partener. Când mergi ca ghid, simţi o responsabilitate imensă pentru oamenii din grup, mai ales când sunteţi toţi legaţi de aceeaşi coardă. De aceea, eu nu mai merg pe Mont Blanc cu grupuri, e mai simplu şi mai safe în doi: ghid şi client.

De câte ori pe an eşti plecat în „drumeţie“?

Cam de două-trei ori. Anul ăsta, în ianuarie, am fost în Aconcagua, în Argentina, în august am fost pe Mont Blanc, iar acum, în octombrie-noiembrie, în Nepal, Annapurna.

Dar aşa, pentru sufletul tău, în afara „jobului“ de ghid, plănuieşti vreo expediţie? Care e visul tău, ca alpinist?

Am grijă ca în fiecare an să fac şi traseele mele. De exemplu, acum, în Nepal, m-am întâlnit cu un prieten – nepalez – şi am hotărât că la anul urcăm împreună Ama Dablam, un munte din partea estică a Nepalului. Asta va fi aşa, doar pentru sufletul meu. Iar ca target, am un vârf de 8.000 de metri, asta mi-am propus de acum cinci ani, de când m-am apucat de mers pe munţi înalţi.

Pe Everest?

Nu neapărat. Deşi, da, Everestul pare visul oricărui alpinist, e cel mai înalt munte din lume, nu ai cum să-ţi doreşti să nu-l urci. Dar în ultima vreme, s-a întâmplat ceva ciudat: Everestul a devenit foate aglomerat, sunt foarte multe expediţii comerciale acolo. Practic, se formează câte un şir indian de 100 de oameni care urcă. Sunt din ce în ce ai puţini alpinişti şi din ce în ce mai mulţi oameni cu bani. Everestul ajunge, uşor, uşor, să se rezume la asta – la bani. Un loc într-o expediţie pe Everest începe de la 30 de mii de euro şi poate ajunge până la peste o sută de mii. Fără a lua în calcul echipamentul.

Dar o expediţie organizată de tine cam ce buget necesită?

Păi, Annapurna Circuit Trek sau Everest Base Camp Trek, pe care o să-l fac la anul, în mai (abia aştept!) ajunge la 2.300-2.500 de euro. Nu sunt sume enorme. Mai e şi echipamentul pe care trebuie să ţi-l iei şi care trebuie să fie unul de calitate, foarte uşor, pentru că la înălţimi mari, orice gram cari în plus contează. La trekking ai porterii, care-ţi cară partea grea a echipamentului, tu mergi doar cu un rucsac mic, dar la alpinismul pe înălţimi mari, cari mult mai mult.

Ce trebuie să cuprindă rucsacul unui trekker?

Câteva schimburi, apă, chestii de ronţăit şi loţiunea de protecţie solară, e foarte importantă când mergi pe munte! La altitudine mare, ultravioletele sunt foarte puternice.

Am şi eu o curiozitate: într-o expediţie precum cea din fimul Everest, la peste 5.000 de metri altitudine, cu gheaţă, zăpezi şi echipamentul acela ca de cosmonaut, cum faci pipi? Sau… no.2?

Nu prea faci! 🙂 Şi una, şi alta, faci destul de rar, pentru că deshidratarea e atât de puternică, încât corpul opreşte lichidul pe care-l bei. Pipi, dacă eşti norocos şi eşti bărbat, faci în sticlă, dacă eşti femeie, există diverse dispozitive ajutătoare, se rezolvă. E puţin probabil să te apuce când escaladezi un perete… Oricum, costumele de puf, acelea imense, au între picioare un fermoar, deci nu e necesar să le dai jos şi nici n-ai avea cum, pe frigul ăla! -20oC, la 6000 de metri, se simt, din cauza lipsei de oxigen, ca -40oC! Nici organismul nu mai funcţionează normal, procesul de digestie e ultimul asupra căruia se concentrează, creierul e preocupat să menţină temperatura corpului, să oxigeneze organele vitale şi să te menţină în viaţă. Nici senzaţia de foame n-o mai simţi, te chinui să mănânci ca să-ţi recapeţi puterile.

Familia ta ce părere are despre această pasiune a ta, uneori periculoasă şi care te ţine departe de cei dragi?

S-au obişnuit… Nu le e uşor, şi sunt îndeajuns de empatic să mă pot pune în locul lor. Dar, până la urmă, e vorba de puterea de a-i da voie celuilalt, unui om pe care-l iubeşti, să-şi ducă visul până la capăt, să-şi urmeze pasiunea. Pe de altă parte, e bine ca şi cel care-şi urmează visul să ia din când o pauză şi să se uite în jur, să vadă ce se mai întâmplă cu cei care-l sprijină şi care-l aşteaptă.

Fotografii: arhiva personală a lui Costin Miu

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus