vineri , 15 decembrie 2017

Cristi Martin: „Îmi trăiesc timpul după propria minte”

Cristi Martin

Este actorul care aduce sarea și piperul în serialele „Serviciul Român de Comedie” și „Spitalul de demență”, de la ProTV. Și cu siguranță v-a făcut, măcar o dată, să râdeți prin rolul „nebunului cu halatul” dintr-o celebră reclamă românească. Dincolo de perdeaua scenei, Cristi Martin este un om la fel de amuzant precum este ca actor, și-n plus, veți descoperi, este tip romantic și pozitiv, un om cu care ți-e drag să stai de vorbă. Despre actorie, despre pasiunea sa pentru pictura pe sticlă, despre familie, despre plăcerile lui de zi cu zi.

La o căutare pe Internet, descoperim că ești implicat acum în multe proiecte, diferite și ca gen de act artistic, și ca echipă. Cu ce te ocupi și în ce fel diferă această perioadă din viața ta artistică de alte momente?

Proiectele principale și pe care le știe probabil cel mai bine publicul larg sunt în continuare cele de la ProTV. E adevărat însă că, recent, m-am apucat de improvizatie și joc cu o trupă tânără, dar puternică, numită Grupa Mică. Acum câtiva ani am revenit la teatru și am reușit, împreună cu câțiva colegi actori, să punem pe picioare câteva piese care au plăcut publicului. Cel mai recent proiect a fost realizat în colaborare cu un regizor – dramaturg și este o montare specială după Caragiale. Spectacolul acesta se numește „O noapte furtunoasă – Viceversa”, pentru că toate rolurile personajelor sunt inversate – cele feminine au devenit masculine și invers. Așa că acolo joc Vily – un personaj masculin bazat pe rolul Veta din piesa lui Caragiale – și pot să spun că e o comedie absolut nebună! Vom relua reprezentațiile din toamnă – vă puteți convinge.

Tot în zona de umor se înscrie și trupa Ricoșeu, pe care am fondat-o împreună cu actorul Ionuț Ciocia și în care se regăsesc câteva dintre cele mai cunoscute nume de actori de comedie.

Cea mai diferită pasiune a mea este pictura, mai ales pe sticlă și în special pe pahare negre, pe care o practic de aproximativ un an de zile, după o pauză extrem de lungă. E mândria mea că pictez și icoane, și tablouri pe sticlă, dar sunt cel mai dedicat paharelor negre pe care încerc să pictez povești, portrete, reproduceri sau, pur și simplu, emoții. Se pare că sunt singurul care realizează așa ceva (cel puțin așa rezultă din cercetările mele).

Da, e o perioadă mult mai activă si mai diversificată. Ca să zic așa, mi-am extins aria artistică la o dimensiune mai mare. Și, deși chiar n-aș vrea să par ăla care le face pe toate, am în pregătire alte câteva proiecte pentru toamna asta.

Ai ales să te implici în multe proiecte proprii sau independente – nu e aici un risc mai mare, o  nesiguranță care nu apare dacă ești angajatul unui teatru sau al unei televiziuni? Ce anume compensează?

Nu știu alții cum sunt, dar eu așa sunt de când am terminat facultatea de Actorie. Nu pot să spun dacă e mai bine angajat sau nu, eu așa am trăit până acum. Da, probabil că tensiunea, presiunea pentru mine e mai mare decât pentru cei care sunt angajați cu contract permanent, dar drumul pe care l-am ales eu are multe frumuseți. Tinerețea și dragul de aventură – zic, probabil, unii.

Compensează, în mod clar, bucuria de a-ți vedea ideea funcționând, fiind apreciată de public. Și libertatea. E mare pentru mine și e mare lucru. Mă implic în proiectele care-mi plac, îmi aleg singur partiturile și activitățile, îmi trăiesc timpul după propria minte. Sigur, nu exclud varianta de a accepta o eventuala propunere la vreun moment dat, dacă va fi cazul și dacă mi se va potrivi ideea.

Lucrând independent am avut ocazia să cunosc enorm de mulți oameni, cu enorm de multe calități, să schimb genul de partitură, de spectacol, de abordare – adică să evoluez, să învăț, să cresc. Și zic că mi-a prins bine!

Joci doar comedie? Așa ai ales tu? De ce nu joci și dramă?

Cred că mai degrabă comedia m-a ales pe mine – și, dupa cum se vede, fața mea de „Făt Frumos” mă și ajută în direcția asta! (râde) E viața și-așa destul de dramatică, așa că puțină comedie se potrivește. Mie îmi place enorm comedia, o iubesc, mi se pare un mod extrem de inteligent și de dificil de a spune lucruri, și sunt fericit atunci când oamenii râd, se simt bine și pleacă de la spectacol zâmbind, nu îngândurați. Drama pune multe întrebari și aduce multe probleme în fața fiecăruia – și comedia face asta, dar altfel, iar oamenii au oricum prea multe griji în viața reală, nu vreau să le mai aduc și eu altele.

Știi, comedia pare, la prima vedere, extrem de facil de adus pe scenă, dar, de fapt, e al naibii de grea! Si cred că mulți actori știu și spun asta. E ușor să-l faci pe spectator să urmărească o poveste, dar să-l faci să și râdă și să te și creadă, ei… asta-i altă poveste! (zâmbește)

Dramă am jucat în facultate – de exemplu, în proiectul „Danaidele”, atât de cunoscut și în țară, și în afara granițelor, al maestrului Silviu Purcărete. Am jucat într-o montare a piesei „Unchiul Vanea”, sau am jucat rolul Mircea Aldea, din „Gaițele” – rol dramatic, chiar dacă e vorba de o comedie. Și mi-a plăcut, desigur, ca act artistic, dar starea e alta! Mi-ar fi plăcut să joc, mai degrabă, Georges, Ianache sau, de ce nu, Aneta Duduleanu! (râde) Dar, până una-alta, sunt „căsătorit” cu comedia, facem casă bună.

Ce ți-e mai aproape, televiziunea sau scena?

Televiziunea pentru mine e ca o căsnicie frumoasă, de durată – o și practic de foarte mulți ani, e drept. Scena e ca o fostă prietenă pe care am redescoperit-o după mult timp și încercăm să reclădim o relație frumoasă. Iubesc și scena, cu toate provocările ei. Am fost poetic, nu? Dar chiar așa e.

Ce rol ți-ai dorit și a și venit și ce rol ți-ai dori să vină?

Un rol pe care mi l-am dorit foarte mult și pe care am avut bucuria să-l joc e Gogu din „Proștii sub clar de lună” a lui Teodor Mazilu. L-am jucat și imediat după terminarea facultății, la Suceava – la Teatrul Dramatic Bucovina, la a cărui fondare am și contribuit – și se pare că este chiar un rol care mă urmărește, pentru că l-am reluat doisprezece ani mai târziu, în 2011.

Mi-ar plăcea enorm să joc Albin din „La Cage aux Folles” („Colivia cu nebune”), Petrucchio din „Îmblânzirea scorpiei” și Nae Cațavencu din „O scrisoare pierdută”.

Ce anume ai tu, ce e acel ceva doar al tău care atrage publicul și prin care comunici cu publicul?

Nasul și sinceritatea! (râde) Habar n-am să-ți răspund, încerc doar să comunic cât mai bine publicului emoția fiecărui rol, să fiu cât mai real pot… Nu știu dacă te mulțumește răspunsul ăsta, dar altul n-am! (zâmbește)

Ce voiai să te faci când erai mic? De ce nu te-ai mai făcut?

Taximetrist, măcelar, bucătar (asta și sunt, oarecum, pentru prieteni și familie), milițian și cosmonaut! Nu toate în același timp! Dar astea erau, pe vremea „aia” și în percepția mea de copil, meseriile crème de la crème în România, de mare fală și cu avantaje. Dacă aveai unul din ăsta în familie, era ca și cum ai fi avut un ministru sau un profesor universitar! Dar a venit Revoluția – cu care am amintiri pe viu, că am fost și eu pe-acolo – și lucrurile s-au schimbat. În ’90 am vrut să mă fac buticar, dar mi-am revenit repede. Și-uite-așa, m-am făcut actor – deci câte puțin din toate!

Pentru tine, cum e cu maturitatea artistică – sau poate îi spui altfel? Ai ajuns acolo, e un deziderat pentru un actor?

Eu nu știu sigur nici dacă am ajuns la maturitatea vârstei pe care o am, darămite la cea artistică! La întrebarea asta poate o să pot să răspund peste vreo 15-20 de ani și multe roluri. Toata viața înveți, ca actor mai ales – de la ceilalți, din noile situații peste care dai, și ar fi culmea să nu vrei să evoluezi continuu. Aș zice că, probabil, încă sunt la gimnaziu, din punctul ăsta de vedere. Dar învăț și eu de la alții – mulți – mai buni și mai experimentați decât mine.

Ce înseamnă pentru tine munca de construcție a personajelor pe care le interpretezi, cum le găsești „cheia”?

Încerc să mă duc înspre personaj cât mai mult, să-l înțeleg, să-i creez biografia, viața de dinainte de momentul din rol, încerc să găsesc punctele comune cu personajul și, dacă e vorba de unul negativ, încerc să-i găsesc justificări și explicații pentru acțiunile sale, să fac în așa fel încât să nu-l caricaturizez eu, ca persoană cu idei proprii, pe acel personaj, ci să-l aprob, să pot trece de partea lui. Pe scurt, să devin și eu un „nenea rău și urat”, dacă așa e personajul. Și încerc, desigur, să-mi iubesc personajul.

Iar în televiziune trebuie să fac asta foarte repede, uneori extrem de repede!

Cum faci ca să te desprinzi de un personaj cu care publicul poate a ajuns să te identifice? Mă refer la „nebunul cu halatul” din celebra reclamă, sau la nea Mitică Dragomir, de la ProTV? Te afectează profesional aceste identificări?

Eu, unul, fac un duș și-am ieșit din personaj! (zâmbește) Problema e că trebuie să mă scoată din potențialele tipare și ceilalți, spectatorii, producătorii, regizorii – și încerc și eu să aduc în fața lor alte și alte personaje, ca să mă desprind de astfel de „interpretări”. Asta e, se pare că e un pericol potențial pentru orice actor, indiferent de talia lui, acela de-a fi „confundat”, identificat cu un personaj – uite că mi s-a întâmplat și mie, fiindcă și după atâția ani tot mi se mai strigă pe strada „cât e halatu’?”

Semnat de

Un comentariu

  1. Felicitari pentru articol, mi-a placut foarte mult. Il cunosc personal pe Cristi si eu om deosebit, pe cat de talentat, pe-atat de modest si generos.
    Sunt mandra ca se afla printre prietenii mei.
    Bravo, Cristi!!!

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus