duminică , 13 august 2017

Cum am aruncat pe vale eșarfa buclucașă, complexele și dinții strâmbi

corina stoica

Aveam vreo cinci ani când am luat-o pe mama de mână și i-am zis: „Hai cu mine, să arunc eșarfa pe vale! De azi nu mai vreau să sug degetul!”. În fața casei noastre din Vulcan curgea cu putere o apă neagră și urâtă, unde părinții noștri ne spuseseră că trăiește Baba Cloanța, speriați fiind că ne-am putea apropia periculos de mult de șuvoiul nemilos care înghițise deja câțiva copii și oameni mari. Așa că mi-era teamă să mă duc singură la vale, în ziua în care m-am hotărât să nu-mi mai sug degetul mare, așa cum făcusem dintotdeauna, înainte de culcare.

Ce căuta în contextul ăsta eșarfa menționată mai sus? Ei, bine, aflați o ciudățenie: când eram mică-mică, luasem din sertarul parfumat al maică-mii una din eșarfele ei de mătase, pe care o transformasem în obiectul ritualului meu de seară. Nu puteam adormi dacă nu aveam degetul în gură, în timp ce cu celelalte foșneam eșarfa la ureche. Adoram freamătul acela al mătăsii, iar zgomotul mă adormea cât aș fi clipit. Ani de zile am urmat tabietul ăsta, care mi-a distrus dantura. La fel ca în cazul altor copii care înlocuiseră suzeta cu degetul, vălul palatin, și implicit dinții de sus, mi s-au deformat și s-au aliniat în formă de V.
Mult timp nu mi-a păsat. Eram copil, ce știam eu despre frumusețe și despre sănătatea dentară? Pentru mine, să merg la dentist era o tortură, așa cum a rămas pentru mulți adulți pe care-i știu. Vă întrebați dacă părinții m-au dus la un ortodont să-mi îndrepte dinții? Nu, și nu-i pot condamna. Era începutul anilor ’90, nu exista în România nici preocuparea de azi pentru sănătate sau estetică, nici prea mulți specialiști ortodonți. Abia apăruseră Topitop-urile, abia se dăduse drumul la desene animate mai de Doamne-ajută! Mult timp după Revoluție, când aveam vreo 17 ani, mama m-a împins de la spate să merg la medic și să-mi pun aparat dentar. M-am dus, dar doctorița a fost neinspirată și mi-a confecționat un aparat mobil. Teribil era, ca o zăbală pentru cai cu care trebuia să dorm noaptea – ți-ai găsit! Îl descopeream rătăcit prin pat, a doua zi, era insuportabil, așa că în somn îl scoteam și-l aruncam cât colo. Normal că n-am avut niciun rezultat, am și renunțat să-l mai port și am rămas tot cu dinții strâmbi.

E mai rușine să umbli cu dinții strâmbi, decât cu sârme

Apoi, l-am cunoscut pe doctorul Anatolie Chișlari, stomatologul meu. Încă de la început m-a întrebat dacă m-am gândit vreodată să-mi îndrept dinții, dar eram așa dezamăgită de experiența din trecut, că nici n-am vrut să aud. Ani de zile mi-a tratat diverse probleme, iar din când în când mai aducea vorba despre aparat, așa, aproape în treacăt, fără să mă bată la cap. Lucram deja în presă, mă duceam pe la chermeze mondene și la interviuri și i-am spus: „Ah, acum și dacă aș vrea, n-aș mai putea să port, interacționez prea mult cu oameni, ies mult în lume, n-aș putea ieși cu sârme pe dinți”. Abia în noiembrie 2011, când mi-am dat seama că mi-e mai rușine să umblu cu dinții strâmbi decât cu sârme pe ei, atunci m-am dus eu singură la doctor și mi-am pus aparat dentar. Aveam 29 de ani.

corinaNu pot uita ziua asta: 4 noiembrie 2011, imediat după ce mi-am pus aparatul dentar

Consider și acum că, alături de faptul că m-am apucat de sport, a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru sănătatea mea. Sigur că mi-a fost jenă, la început, nu pot să vă mint. Îmi amintesc că, la doar două zile după ce doctorul mi-a montat aparatul pe arcada de sus, aveam programat un interviu față în față cu Dani Oțil. Câte probleme mi-am făcut! La începutul interviului mă gândeam numai la ce-o fi zicând Dani despre mine (de parcă fix asta era grija lui). 🙂

corina stoica dani otil

Toate gândurile astea erau cauzate de un ego dezechilibrat. Îmi acordam prea multă importanță și îmi facem constant griji în legătură cu ce credeau alții despre mine, de parcă aș fi fost buricul pământului. Noroc că mi-am dat repede seama că Dani era acolo să-mi dea un interviu, nu să se uite la dinții mei, și nici o clipă nu m-a făcut să mă simt inconfortabil, dimpotrivă. Îmi venea să-l îmbrățișez pentru cât de natural s-a purtat, de parcă n-aș fi fost o fată de 29 de ani cu fața uneia de 14. 🙂 La fel ca Dani, niciunul dintre oamenii cu care am interacționat nu a avut vreo reacție deplasată, toată lumea m-a felicitat, iar la sfârșit, după trei ani, când dinții mei s-au aliniat drept, am primit numai complimente. Primul a fost de la mine, imediat după ce m-am văzut în oglindă.

corina 2Îmi pare rău pentru calitatea ei slabă, dar asta e cea mai recentă poză în care zâmbesc așa larg

Dincolo de aspectul estetic, mult îmbunătățit, mă bucur acum, și o să mă bucur toată viața, de o dantură sănătoasă. Când dinții sunt strâmbi, nu sunt doar urâți, ci și felul în care „calcă” unii pe ceilalți e greșit, iar asta poate duce în timp la probleme serioase, cum ar fi parodontoza. E adevărat că nu e niciodată prea târziu să ne reparăm dantura, dar, dacă aveți copii și credeți că au nevoie de aparat, sau de orice alt tratament stomatologic, duceți-i din timp la medic. Și pe mine m-ar fi dus mama, dacă am fi trăit într-o altă țară sau în alte vremuri… Pentru cei curioși de prețuri, vedeți și ofertele de la Ivory.

Semnat de

6 comentarii

  1. Ai o poveste asemenatoare cu a mea..(cica am fi si „surori”:P ).Doar ca mie mi s-au deformat nu se stie de la ce…asa au iesit ei…:) In cls a saptea si eu si sora-mea purtam aparat, din’ala de care ai spus tu, era imposibil de stat cu el, nu puteam vorbi normal, radeau colegii de mine..Cu timpul am renuntat amandoua la el. Si am ramas asa…Nu repet ce ai descris tu, povestea cu complexele.. Doar ca si eu am intalnit o minunata doctorita, singura capabila sa se descurce cu dantura mea f ciudata, nu sunt numai probleme legate de estetica. S ea mi-a spus clar: orice ortodont mi-ar pune bucuros aparat dar nu mi-ar spune si consecintele pe termen lung asupra danturii mele, in special: vor cadea! Structura lor este foarte fragila…ma rog, mi-a explicat ea mai multe , iar a muta dintele cu vase de sange, radacina..tot ce inseamna el, il va dezechilibra cu timpul si voi avea o dantura perfecta dar…inexistenta! 🙂 Asa ca m-am resemnat, nu era oricum ca ma dadeau banii afara din casa si mi-as fi permis lejer un astfel de aparat…Mananc bine cu ei, incerc sa-i ingrijesc asa cum pot, desi problemele sunt multe…Dar, cum bine ai spus si tu la final, o sa am grija de dantura copiilor mei ca de ochii din cap!:)) Ma bucur pt tine, Cori, ca ti-ai „luat” si asta de pe suflet! Arata super acum, dintii tai!!:)

  2. Larisa, habar n-aveam ca si tu ai probleme din astea. Nu-mi amintesc sa fi observat ceva in neregula la dintii tai, ceea ce inseamna ca cel putin partea estetica nu e asa de grava.
    Sunt sigura ca fetita si baiatul tau o sa aiba o dantura frumoasa, n-am indoieli! Daca o sa am copii, asta e primul lucru de care o sa am si eu grija. 🙂

  3. Nu cred ca ai vazut pentru ca am zambetul format „inchis”…Nu ca asa vreau eu neaparat, cred ca fiecare corp se adapteaza in functie de ce are de scos in evidenta si ce nu. E o teorie a mea….formata prin atenta observatie. De exemplu, la americani, care au mare grija de dantura lor in general, zambetul lor clasic este unul de gen „comercial” iar dantura iese foarte mult in evidenta. La persoanele cu probleme de vedere, observ ca ochii sunt mai…ascunsi, mai inspre fundul capului, cumva nu ies in evidenta. Si tot asa. Asta am observat eu la mai toate persoanele cu cate „o problema”…:))

  4. Ai dreptate, Larisa. Si eu zambeam cam cu jumatate de gura pana sa-mi corectez defectul asta. Doar cand eram foarte fericita si nu ma mai controlam, atunci radeam cu gura pana la urechi. 😀

  5. Este bine ca ai trecut cu bine si prin asta si ai aruncat esarfa ce inca te tinea legata de trecutul neplacut 🙂

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus