vineri , 23 iunie 2017

Cum am fost eu jurnalistă „de război”, încuiată în toaletă

tina-feyTina Fey, în filmul „Whiskey Tango Foxtrot”, pe care trebuie să-l vedeți! sursă

George Orwell a dat cea mai bună definiție jurnalismului, când a spus că înseamnă să publici despre o persoană tot ce n-ar vrea să vadă despre ea într-un ziar. „Restul e PR”, adăuga scriitorul. În ce mă privește, cred că am făcut mult PR în cei 10 ani de când mă ocup cu scrisul și interviurile, dar cel puțin am amintiri de care să râd la bătrânețe. Să vorbești cu Goran Bregovic, la 1.00 noaptea, într-un club? Cu Monica Anghel, în timp ce te ascunzi în cabina de probă a unui magazin? Cu Gheorghe Zamfir, în timp ce stai încuiat într-o toaletă?! Ce presă de investigații, care dă jos guverne, ce reportaj de război, practicat printre tancuri și ploaie de gloanțe, uitați aici jurnalism periculos!

În 2006, când am început să lucrez în presă, eram un copil care nu știa nici să scrie o știre ca la carte, darmite să facă un interviu. N-aveam nici cunoștințele, nici accesoriile necesare ca să mă ocup cum trebuie de jurnalism. Abia la ziarul Gardianul am învățat toate astea și tot acolo am văzut pentru prima oară-n viață un reportofon – era din ăla de modă veche, cu casetă, o frumusețe! Atunci mi-am dorit să am și eu unul, dar cum niciodată n-am pus căruța înaintea cailor, m-am gândit că ar fi bine să învăț mai întâi să scriu și-apoi să fac pe jurnalista.

Am mai văzut prin redacții tot felul de obiecte, cum sunt astea de aici, care aveau darul de a surprinde cele mai inedite (și compromițătoare) întâmplări. Aici am mai găsit microfoane ascunse, ochelari, scrumiere, prelungitoare și alte lucruri aparent inocente, bune pentru captat imagini sau sunete pe care alții le vor private. Eu nu le-am folosit niciodată, pentru că am practicat un alt tip de jurnalism, dar cred că fără ele lumea ar fi arătat cu totul altfel azi, deci au rolul lor, când sunt folosite cu cap și etică.

De vorbă cu Goran Bregovic, noaptea târziu

În 2007, mi-am cumpărat primul (și singurul) reportofon, un obiect mic și bleumarin, pe care-l am și azi și care mi-a fost martor la niște întâlniri extraordinare. Cu el l-am înregistrat pe Goran Bregovic, în toamna lui 2008, după ce agenta lui îmi confirmase un interviu față-n față. A fost prima mea conversație cu o vedetă internațională și a avut loc după miezul nopții, într-un club din București, unde Bregovic avea concert. Interviul, realizat într-o încăpere din spatele scenei, unde membrii orchestrei repetau, mâncau și se schimbau de haine, a apărut în revista Tango și rămâne pentru mine o amintire fantastică, unul dintre momentele mele preferate din ultimii zece ani.

Mai târziu, ajunsesem să am o colaborare de trei interviuri pe săptămână pentru site-ul revistei Tango, asta în timp ce eram angajată full-time pentru o altă revistă. O revistă unde am detestat să lucrez, pentru că nu puteam face ce-mi doream eu cel mai mult – interviuri – și nu puteam să le fac cu cine-mi doream și cum îmi doream eu, așa că trăgeam tare pentru Tango, unde aveam nu doar libertate mai multă, ci și aceeași viziune editorială cu Alice Năstase Buciuta, redactoarea șefă. Pentru că trebuia să dau trei interviuri săptămânal, unele le făceam față în față, seara, după ce ieșeam de la redacție, dar altele ajunsesem să le fac pe bandă, la telefon, oricând, oriunde. Dacă-mi spunea cineva „sună-mă joi, la 3.00”, trebuia să sun atunci, indiferent unde mă aflam, inclusiv la serviciul meu full-time, unde să public doar un interviu pe lună mi se părea o pedeapsă.

all-the-presidents-menfoto

Cum m-am încuiat în baie ca să vorbesc cu regele naiului

Prin 2012, voiam neapărat un interviu cu Gheorghe Zamfir și, de fiecare dată când îmi răspundea la telefon, era ori în străinătate, ori cu altă treabă, nu reușeam nicicum să-l prind. Într-o dimineață, tot așa, era ocupat, dar mi-a zis: „Sună-mă ceva mai încolo, pe la 4.00”. Eu eram la muncă în timpul ăla, dar ce era să fac, să ratez ocazia de a-l intervieva pe regele naiului doar pentru că cineva mă plătea să fac cu totul altceva? 😄 Acum, problema era că nu știam unde naiba să mă ascund, că doar nu puteam face interviul pentru o altă revistă sub nasul șefei mele de la cealaltă, chiar dacă ea știa de colaborarea mea. Afară se făceau lucrări de construcții și urlau bormașinile și traficul, în clădire nu aveai unde să te pitești, că riscai să-și bage careva nasul în treburile tale, iar mie-mi trebuia liniște și intimitate. Și unde poți găsi așa ceva mai mult decât… într-o toaletă? M-am ascuns într-una dintre băi, am sunat, Zamfir a răspuns și avea timp și chef de vorbă, așa că am pornit reportofonul și mi-am făcut interviul. Am stat încuiată-n baie vreo 25 de minute, iar dacă cineva a bănuit ceva, probabil a bănuit vreo indigestie, cel mult. 😜 Singura problemă a fost că în toaletă făcea zgomot puternic aerul condiționat, se auzea ca bombardamentele din Afganistan, de unde transmiteau live jurnaliștii ăilalți. Am crezut că s-a ales praful de înregistrare, dar am reușit să transcriu totul și să public interviul. Au urmat apoi altele cu Zamfir, făcute în condiții mai de Doamne-ajută, dar ăsta rămâne memorabil!

journalistfoto

Tot în perioada aia, pentru că pasiunea mea se suprapunea cu serviciul care-mi plătea facturile, am făcut interviuri în cele mai trăsnite locuri. Afară, ascunsă prin te miri ce ganguri, în plină iarnă, într-o ninsoare și un vânt arctic, ținând telefonul pe speaker într-o mână și reportofonul în cealaltă și încercând să le protejez de umezeală. Apoi, pentru că după ce ieșeam de la muncă aveam și eu viața mea, am sunat-o într-o seară pe Monica Anghel dintr-un hypermarket unde-mi făceam cumpărăturile. Acolo m-am nimerit să fiu la ora la care-mi spusese s-o caut, așa că m-am dus la raionul de haine, am luat la nimereală niște țoale cu mine și m-am băgat într-o cabină de probă, unde am vorbit mult și bine. Am mai dat telefoane din parc, din mașină, din cafenele, dintr-o bancă, sau la ore la care nu te-ai gândi s-o suni, de exemplu, pe doamna Stela Popescu, într-o vară când era la casa dumneai din 2 Mai și mi-a spus s-o caut pe la 11.00 (noaptea), „că prăjesc niște pește proaspăt și-apoi pot sta de vorbă liniștită”. Oricând, oriunde, dacă e vorba de interviuri, mă sacrific, ce să fac.

Citește și:

Corina Stoica: „Mi-a luat ani de zile până am avut îndrăzneala să spun că sunt ziaristă”

Ziaristul, psiholog întâmplător

Victor Ciutacu: cinci extravaganțe de ziarist

Nu-i nimic, iubito, o să-ți dăm noi ție (totul)

Anda Docea: cinci motive pentru care iubesc jurnalismul

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus