De ce alegem adevărul

Foto: gracebiblechapel.org

În general ducem o existență anostă. Formula vieții noastre pare a se repeta la infinit fără prea mari seisme.  Uneori ai termene de respectat, mai moare cineva, se mai petrece o catastrofă, dar de cele mai multe ori nu au loc lucruri extraordinare. Ne mai pauzăm banalul (și mediocritatea) cu o carte, cu o călătorie, cu o aventură. Un stres suportabil, decent. Chiar și alegerile noastre nu sunt cruciale, respectăm un dresaj social și încercăm să nu depășim linia de demarcație a unei  căi de mijloc ca să nu devenim disonanți și prea observabili.

În acest sens putem spune că ducem un trai liniștit, destul de ușor. Lucrurile se schimbă însă când trebuie să facem cu adevărat alegeri, când trebuie să avem opțiuni clare și ferme, când viața te pune în situații neobișnuite și trebuie să dai limpezime, să ieși din schemă. Atunci se vede cu adevărat cine ești și cât din ce ești e alegerea ta sau temeinic conformism ori bună orientare. Atunci se vede care este, cu adevărat, rațiunea ta de a fi, care-ți sunt reperele (exersate și înțelese!) și care e sistemul tău de referință.

Avem pentru astfel de situații mai multe nume/expresii: le spunem momente cruciale sau momente de cumpănă sau momente de răscruce sau de cotitură. Cert este că acestea sunt foarte importante pentru că, mai mult sau mai puțin, îți înfluențează evoluția, alegerile viitoare sau chiar viața în întregul ei. Uneori aceste situații sunt asemenea unor puncte de rupere, altminteri de ce s-ar asemăna ca sens și ar trimite persoanele într-o adevărată criză. Să nu uităm că românescul „criză” vine din grecescul „krísis” care înseamnă separare, rupere, judecată de discernămînt, punere la încercare, eveniment, punct de cotitură.

…În fine, cam atât cu introducerea. Mai zilele trecute s-a întâmplat să fiu pus într-o astfel de situație, s-a întâmplat să simt tot stresul aferent ei și chiar să mă gândesc că dacă aș fi putut lua de la mine acel pahar aș fi făcut-o. A erupt în mine un șuvoi de tensiune și m-am simțit cumva asemeni măgarului lui Buridan, doar că aceste situații cer o decizie, o hotarâre, o împărțire a apelor; cer să te descoperi întru totul. Nu o poți lungi! Cineva, un cunoscut, a făcut o mare greșeală, astfel că a intrat și din lăcomie și din prostie în vizorul legii. Mărturia mea ar fi putut să agraveze situația lui sau ar fi îndulcit-o puțin. M-am perpelit două zile dacă să o scald sau nu, dacă să spun adevărul pe care îl știu sau să tac. Pe de o parte aș fi vrut să nu-i fac rău, să îi ascund păcatul (cum apare în tradiția ortodoxă negraba asta a acuzării celuilalt și a descoperirii greșelii lui), să îl susțin, pe de altă parte, însă, asta m-ar fi făcut complice, tăinuitor, co-mincinos. Apoi am înțeles că o minciună nu se poate acoperi cu o altă minciună, că e cazul să pui cu curaj hotar! Și am făcut-o și m-am eliberat și am înțeles de ce alegem adevărul:

Alegem adevărul pentru că așa am fost învățați, pentru că altfel o pățim, pentru că suferă ai noștri, pentru că sunt momentele acestea în care trebuie să spui lucrurilor pe nume, când trebuie să separi grâul de neghină, când nu mai poți fi deoparte și neutru. Alegem adevărul pentru că e mai simplu, e spațios, limpede, geometric. Pentru că are orizont. Pentru că are picioarele lungi și îți permite să mergi și să fii liber. Pentru că e transparent și are culoarea zilei. Pentru că iubim liniștea. Pentru că nu îți trebuie memorie și nu e nevoie să iți faci scheme în cap ca să nu omiți ceva. Pentru că pe el poți construi și pentru că minciunile ne-ar transforma viața într-o mlaștină neprimitoare. Pentru că adevărul dă siguranță și nu te temi și nu bănui.  Pentru că neprevăzutul e insuportabil și pentru că în fiecare din noi se plimbă câte un Kafka. Pentru că, pus în fața unui astfel de examen al deciziei, nu poți decât să fii coerent cu tine, cu suma alegerilor tale anterioare. Pentru că, dacă nu faci așa, te arunci în disonanță cognitivă și neorganicitate, te faci fragmentar și își strici echilibrul și armonia. Pentru că vrei să îți păstrezi bunul renume și să fii tratat cu încredere. Pentru că, până la urmă, nu poți altfel!

Nu sunt un fanatic al adevărului, pentru că știu că nu întotdeauna adevărul a făcut bine. Nu laud intransigența și în general justițiarii îmi repugnă. Cred că de aceea există decalajul dintre gândire și zicere, pentru că și adevărul trebuie să fie gândit și trebuie spus și făcut cu tact, cu  diplomație. Un adevăr brut e asemeni unui iubit fără preludiu, iar “felul cum dai valorează mai mult decât ceea ce dai”! Apoi, ca poet, iubesc ceea ce nu se vede și sunt atașat de nuanțe. Cred că dragostea e superioară dreptății, dar uneori (mai ales când actul tău se poate proiecta macrosocial) se cere o logică bipolară, o tăiere fermă și cu mână sigură, o rezolvare ca de nod gordian. Asta e ca o intrare în front, ca o trecere a Rubiconului, ca un drum fără întoarcere, pentru că ieșirea din căldicel se vede și produce delimitări și consecințe. Celor mai mulți dintre noi nu ne dă mână să riscăm alegeri pentru că plasarea la mijloc de bine și rău nu deranjează și nu produce etichete. La ce bun sinceritatea lucie și vocală? Dar vin aceste situații când – vorba Ericăi Jong – “problema e că dacă nu riști nimic, riști chiar mai mult”. Da, sigur ne temem, sigur că nu avem un exercițiu al hotărârilor, cum au cei care trăiesc esențializat, în preajma morții, dar ar trebui să alegem și să ne alegem mai des, să încetăm să mai fim contextuali, dând putere asupra noastră întâmplărilor și justificându-ne mereu prin factorii situaționali. Altminteri cum vom fi aleși, cu vorbire aleasă, cu gînduri alese, cu purtare aleasă? Da, „la verita fa male” (it. „Adevărul face rău”), produce stres în plus, face dușmani, te perpelește, dar fără curaj nici o virtute nu se va manifesta (N. Steinhardt), nimic bun nu se va petrece.

Un post scriptum. Două maxime ajutătoare:  „Curajul este, aș zice, o frică în care s-a pus ordine” (O. Paler) și „Când ai dubii, spune adevărul” (Mark Twain).

Semnat de Laurențiu-Ciprian Tudor