vineri , 14 decembrie 2018

De ce să citiți „Amantul japonez”, de Isabel Allende

amantul japonez allendefoto

Trebuie să recunosc din start: iubesc felul în care Isabel Allende își spune poveștile, așa încât orice opinie vizavi de cărțile ei „riscă” amprenta indulgenței, aproape indiferent de calitatea romanului citit. Cu alte cuvinte, chiar dacă detectez în proza ei mici – sau mari – clișee sau adaptări de stil făcute în scop comercial, nu cred că am s-o pot taxa vreodată (cu adevărat) pe scriitoarea chiliană. Mea culpa.

Să nu mă înțelegeți greșit, nu e ca și cum Allende ar fi scris vreodată o porcărie, iar eu, orbită de admirație, am continuat s-o laud cu patimă. Cărțile ei îmi plac la fel de mult, tocmai din pricina amintită mai sus: autoarea a rămas fidelă stilului ei fermecător, chiar dacă poveștile ei din ultimii ani și-au schimbat cadența și decorul.

Odată cu „Caietul Mayei”, Allende pare să fi dezvoltat un gust pentru scrisul cinematografic, acea manieră de a povesti care te face să vizualizezi o carte ca pe un film pe care-l urmărești pe un mare ecran de cinema. „Ripper”, care i-a urmat „Caietului Mayei”, cred că este volumul cel mai adaptabil pentru film pe care Allende l-a scris vreodată, deși cineaștii i-au transpus pe peliculă alte două cărți. În „Amantul japonez”, criticii spun că artista s-ar fi întors la atmosfera romanelor care au consacrat-o, „la povestea clasică, de largă respiraţie”. Aș zice că asta e doar pe jumătate adevărat, în mare parte pentru că locul unde se petrece acțiunea rămâne tot SUA, deci vibrația cărții e profund americană, iar realismul magic, atât de pregnant în romanele mai vechi ale lui Allende, lipsește aproape în totalitate din cel mai recent. Cu toate astea, scriitoarei i-a reușit pe deplin misiunea – aceea de a mă atrage în lumea noilor ei personaje și de a mă ține atentă și curioasă până la capăt.

„În 1939, când Polonia e amenințată de nazism, Alma Belasco e trimisă de părinți să trăiască la San Francisco, alături de mătușa și de unchiul ei, care locuiesc într-un conac opulent. Inițial timorată de noua ei familie și incapabilă să se integreze, Alma va avea în cele din urmă o legătură profundă, pentru toată viața, cu fiul grădinarului familiei, Ichimei. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor, cei doi sunt despărțiți cu cruzime, iar Ichimei ajunge într-un lagăr, împreună cu familia sa. Multe decenii mai târziu, Alma e una dintre bătrânele excentrice care populează azilul de lux Lark House din San Francisco. Cu răbdare și infinită tandrețe, Irina Bazili, o tânără îngrijitoare din Republica Moldova cu o istorie tristă în propria biografie, ajunge să descopere treptat povestea de dragoste dintre Alma și Ichimei și își găsește în ea izbăvirea.” (Humanitas Fiction)

Clișeul etnic și cel al binelui care învinge: fiica unei prostituate moldovence, salvată de un tânăr american bogat

Mi-a plăcut la nebunie personajul „Alma Belasco”, o femeie căreia i s-ar putea reproșa câteva imoralități clasice, dar care n-a făcut decât ceea ce încercăm cu toții să facem în viață: să fim fericiți. Cât despre faptul că Allende a ales Moldova ca țară de proveniență a Irinei Bazili, o femeie cu trauma abuzului sexual în copilărie și a unei mame prostituate, spun drept că, pe undeva, m-a întristat. Poate că sunt hiper-sensibilă de când mă identific cu statutul de imigrant în Statele Unite și poate că reacția mea e exacerbată din acest motiv, dar m-am întrebat de ce o fată din Moldova trebuie să apară într-un roman neapărat ca personaj asociat cu prostituția, sărăcia și abuzul sexual. Da, realitatea e cea pe care o știm, iar Allende nu e nicidecum incorectă politic – concept care, oricum, mă scoate din minți – dar m-a întristat, cred, faptul că, iată, fata asta din Moldova n-a putut fi mai mult în această carte, n-a putut fi femeie de afaceri, medic sau avocat, a trebuit să fie o săracă îngrijitoare într-un azil de bătrâni, cu o istorie personală tristă și greu de vindecat. Noroc cu tânărul bogat gata să-i ofere dragoste și o viață mai bună în America! Uitați că am reușit, în final, s-o taxez pe scriitoare, cu tot dragul, pentru aceste două clișee. Însă, oricum, miezul cărții nu e povestea Irinei, aceasta e doar „rama” ecranului în care-i urmărim pe Alma și Ichimei, iar forța poveștii lor pune în umbră orice șablon  și te câștigă prin candoare și tandrețe.

Ce-i lipsește cărții? Surpriza, care, dacă există, nu reușește să provoace bătăi aprigi de inimă, așa cum a reușit „Ripper”, în stilul lui hollywoodian. „Amantul japonez” nu e neapărat o poveste previzibilă, însă îi lipsește mult-căutata întorsătură de situație pe care bănuiesc că orice cititor și-o dorește, inconștient. De ce aș zice să citiți, totuși, cartea? Pentru că rămâi cu un sentiment tare plăcut la final, acela că ai mai trăit o viață, transpunându-te în destinele altora și luând din ele toate învățăturile prețioase demne de păstrat.

amantul japonez

„Amantul japonez” a apărut anul acesta, la Editura Humanitas Fiction și poate fi găsită și pe libris.ro.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus