LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Am încercat să scriu un articol, l-am început și-am tot scris la el, iar când l-am revăzut mi-am dat seama că nu e de publicat, nu acum, nu încă, e o temă bună, niște gânduri care știu că i-ar ajuta pe mulți, dar nu le-am scris bine și nu e păcat mai mare în scris decât să ai un subiect bun și să nu-i faci dreptate, adevărul e că nu mai pot scrie ca înainte, mi se plimbă prin minte multe lucruri pe care aș vrea să le las scrise undeva, dar nu-mi iese, așa că uitați, scriu la nimereală pe hârtia asta digitală tot ce-mi trece acum prin cap, pentru că mi-e dor de voi și mi-e dor să scriu și altceva decât miile de cuvinte pe care le scriu pentru munca mea de zi cu zi, poate din cauza asta, de fapt sigur din cauza asta nu mai scriu aici, pentru că mintea mea a fost într-un singur loc în lunile astea din urmă, și-mi pare rău că n-o pot împărți cum aș fi vrut, dar când am timp de scris aici, nu mai am energie, așa că mai bine scriu despre asta, decât să scriu despre altele, prefăcându-mă că nu s-a întâmplat nimic, când de fapt mi s-a întâmplat cel mai bun lucru din ultimii doi ani și jumătate și cred că unul dintre cele mai grozave lucruri din toată viața mea de până acum, și am simțit, să știți, am știut că mă aflam într-o clipă decisivă, știți cum am știut?
M-am speriat îngrozitor de tare, n-am putut dormi câteva nopți la rând, eu, care adorm liniștit și adânc în fiecare seară, am stat trează, frămândându-mă, într-o stare de nervozitate de nesuportat, neștiind ce să fac, dacă să spun da sau nu, dacă să mă arunc sau nu, că fiind atât de orbită de frică – frică de greu, de necunoscut, de slăbiciunile și lipsa mea de capacitate – am crezut că era o prăpastie cea în care mă aruncam, nu m-a ajutat nimic să ies din chingile alea în care intrasem singură, nici o tehnică de meditație, nici plimbările lungi pe care le-am făcut, nimic nu m-a ajutat până când n-am vorbit cu mama, singura voce care a ajuns la mine și pe care am putut s-o ascult, se făcuse liniște, în sfârșit, liniște și claritate, și am știut ce am de făcut, și cred că am înțeles acum exact teoria fricii în ecuația pasului făcut înainte, frica e acolo cu un rost, să ne împingă să trecem de ea, să trecem prin ea și să ieșim din ea, din starea aia de ceață nervoasă care ne ține ca într-o cămașă fără mâneci, și puține sunt momentele în care te simți mai liber ca atunci când treci prin perdeaua aia deasă de frică și ajungi pe partea cealaltă, l-am înțeles în sfârșit și pe Moehringer, pe care doar îl intuiam până de curând, știu acum exact ce a vrut să spună când ne-a explicat teama ca pe un ghid, ca pe un îndrumător, cheia e să ai puterea s-o urmezi, să nu te lași copleșit de necunoscut și să rămâi curios de ce se află dincolo.
La foarte scurt timp după ce-am ajuns pe partea cealaltă, mi-au apărut în cale cuvintele din fotografia de mai sus, scrise de cineva pe un perete din cine știe ce oraș, ca parte din cea mai frumoasă mișcare socială pe care am întâlnit-o de multă vreme, Acción Poética: să (ne) fie curiozitatea mai mare decât frica. Altfel, avem totul de pierdut.
Semnat de Corina Stoica
