sâmbătă , 25 noiembrie 2017

Despre cum ar fi putut să fie „Aferim!”, de Radu Jude

Aferim Radu JudeFoto: Silviu Ghetie, aarc.ro

Am avut parte anul acesta, deja, de două premiere din seria tot mai așteptatelor filme românești. La fel ca De ce eu?, cu care este comparabil ca succes de public (~ 20.000 spectatori în primul week-end de lansare), road movie-ul Aferim! câștigă interesul audienței cu o temă actuală, sensibilă pe plan extern și oarecum excesiv finanțată: problema rromilor. Precizez din start că locația vizionării filmului este hotărâtoare pentru modul de receptare. Cumva l-am văzut de pe rândul doi al cinematografului „Florin Piersic” din Cluj, altfel se va vedea (și auzi) de pe ultimul rând al unui cinematograf din Iași ori București, așa că pregătiți-vă pentru un comentariu subiectiv.

Dincolo de calitățile incontestabile ale regiei, un mare plus îl aduce alegerea peliculei. Deși spune că intenția sa este de a face cu ochiul spectatorului, sugerând astfel doar o posibilă recreere a unei epoci despre care ar imposibil să știm în amănunt cum a fost, eu cred că regizorul Radu Jude intuiește perfect că tot efortul depus cu reconstruirea costumelor și decorurilor s-ar fi dovedit în van, față cu stridența culorii. Așa, în alb și negru, rezultatul este o imagine limpede, picturală chiar.

În cronica de întâmpinare trebuie spus că filmul ăsta nu e de pierdut, dar au spus-o destui. Într-o discuție între cinefili s-ar preta o referire la șansele pierdute cu această ocazie, pentru că nu ne întâlnim prea des cu filme românești care-și propun atât de mult. Mai trebuie să menționez că toate comentariile care urmează vin din partea unui ardelean, zonă aflată sub dominație austro-ungară la 1835. Se pare că robi de acest gen existau prin secuime, folosiți ca porcari prin sec. XVI-XVII, dar în sec. XIX nu cred că se mai întâlneau, pentru că existau deja alte forme de semi-sclavie (ca legarea valahilor de glie). Acesta să fie singurul motiv pentru care accentul bucureștean (prea contemporan) al actorilor mi se pare fals (pentru acele vremi), singurii picuri firești în auz venind dinspre graiul moldovenesc?

O primă problemă este legată de scenariul lui Florin Lăzărescu, cu care Jude reia colaborarea de succes din 2006 concretizată în Lampa cu căciulă. O calitate/defect a regizorilor Noului Cinema Românesc este că au intuiția și mijloacele de a scrie direct în film. Ei știu lega foarte bine (așa cum demonstrează și aici Radu Jude) chiar scene eclectice, care nu și-ar avea locul în cursivitatea poveștii, reușind să acopere cumva aceste defecte la montaj, prin construcții artificiale sau mici trucuri în trecerea de la o scenă la alta. Mai păcătuiesc în colaborarea cu scenariștii: prin contribuția lor la scenariu (care nu prea reușește aici să depășească faza de treatment, arătând, cu oareșce indulgență, ca un prim draft), sunt privați de o privire critică asupra lui. Calofilia lui Jude vis-a-vis de imagine nu este dublată, din păcate, și de calofilia lui Lăzărescu pentru dialoguri – insuficient finisate.

Energiile scenaristului s-au risipit probabil pe adunarea textului, care păcătuiește prin extreme: limbajul actorilor este când exagerat de livresc, când (mult prea) grobian, chiar porcos. Un personaj real nu se poate comporta așa, senzația spectatorului fiind că asistă la un fake! Făcând abstracție de aglomerarea scenariului (în care sunt înghesuite prea multe scene, un alt defect local), exista măcar posibilitatea perierii textului cu ajutorul unor consultanți externi: nu doar lingvistici (cum precizează Lăzărescu că s-ar fi folosit), ci și literari, din moment ce avem tradiția unui Rădulescu dispus să „strângă șuruburi”. Din păcate, nici actorii nu sunt pe măsura regizorului, astfel că nu-și aduc contribuția la astuparea acestor mici defecte din scenariu. Jocul lor neconvins, și ca atare neconvingător, le scoate și mai mult în evidență. A recunoscut-o singurul cu oareșce har dintre cei principali – actorul Teodor Corban – la lansare, când a vorbit despre dificultatea textului: „Întrebam, înainte de replici, eu ce zic? Bine-bine, acum știu ce să zic, dar ce înseamnă?”, semn că ori ar fi trebuit trase mai multe duble, ori (mai degrabă) sculptate dialogurile pân-ar fi arătat firești.

Kusturica ar fi scos o scenă memorabilă din adăstarea la han…

Cât despre actorii secundari care să susțină prestația zapciului Costandin, prea puțini (bun Alexandru Dabija într-un rol scurt), exceptându-i pe cei mari, din păcate, cu rol episodic (cu toate că publicul îl identifică mai degrabă cu țăranul Moromete, l-aș fi văzut pe Rebengiuc în mai importantul rol al popii cu căruța-n drum) cei secundari, dacă s-au potrivit în film, a fost numai fiindcă n-au avut prea multe replici – și aici îl remarc pe micul Alberto Dinache. Nici Toma Cuzin n-ar fi fost rău în rolul lui Carfin, din care putea ieși chiar un personaj pitoresc, dacă nu era pus să-și declame majoritatea replicilor într-o poziție nefirească în care-ți este aproape imposibil să vorbești (îndoit de spate pe crupa calului, cu mâinile legate cu sfoară și picioarele prinse-n jugul de lemn). Ca dovadă, el se screme (după ore de mers?) să se îndrepte de abdomen pe cal, ca să poată vorbi. O să-ncerc să fac un comentariu constructiv, legându-mă de-o altă scenă, de asemenea nereușită: cheful de la crâșmă. Chiar nu se puteau filma două scene în care, de exemplu, Carfin să-i povestească lui Ionița stând pe fund, la masă, ce-a văzut el prin lume ca slugă de boieri mari, iar în fundal, zapciul să chefuiască? Kusturica ar fi scos o scenă memorabilă din adăstarea la han, pe când Jude și Lăzărescu au punctat două replici și-o înjurătură moldovenească reușită înainte de culcare.

Aferim! are un ritm (prea) alert, potrivit cu partea de căutare a fugarului. Din păcate, pauzele necesare (cea amintită și tânguiala cu luleaua, la foc) sunt ratate. Singurele scene bune sunt întâlnirea cu haita celuilalt zapciu, căruia-i încalcă teritoriul, astfel că are loc o memorabilă negociere, și poate discuția zapciului cu nevasta boierului. Un alt defect pe care l-am depistat fiindcă am mers cu fiică-mea la film (altfel mi-ar fi scăpat), este (ca să păstrăm politicalty correctness până la capăt) următorul: pe afiș, ca și în debutul trailerului, trebuia precizată audiența. Nu sunt deloc un pudibond, însă filmul nu este, în mod clar, pentru copii sub 12 ani. Se dovedește în cele din urmă (doar) un pamflet, iar intertextualitatea încercată eșuează în prețiozitate / vulgaritate.

O imagine a noastră așa cum o fi fost, modificată după cum se așteaptă alții să fi fost

Până la urmă reușim să reintrăm în circuitul festivalurilor cu același preț: livrând o imagine a noastră așa cum poate o fi fost, modificată după cum se-așteaptă alții să fi fost. Fără a fi deranjați de ce am văzut expus (mă refer la discurs, nu la excepțiile reperate mai sus), acest film nu reușește să-și atingă scopul declarat de scenarist: prezentând o realitate lăbărțată – nici cum știm noi că este, nici cum nu știm c-a fost – exagerând ca să prindem ideea, nu mai poate ridica întrebări. Este doar o altă mistificare a istoriei. Altfel, de ce tocmai într-un film care abordează egalitatea de șanse (ca să folosim noul limbaj de lemn, european) ajungem să observăm inegalitatea prestațiilor personajelor care au contribuit la el? Pe mine, unul (ardelean get-beget), după cum am înșirat, aceste prestații m-au împiedicat să savurez întregul, făcându-mă să intru, într-un fel (diferit de cel propus din start de cuplul regizor – scenarist), în filmul despre facerea Aferim-ului.

Lăudat de critică numai pentru ce-și propune, nu și pentru ce reușește să arate

Am insistat pe micile sale defecte tocmai pentru că m-a frapat că, în 2015, în mult invocata Românie a lucrului bine făcut, un film este lăudat de critică numai pentru ce-și propune, nu și pentru ce reușește să arate. Iar problema nu (mai) este (acum) că nu reușește, ci tocmai că se-mpiedică pe drum, sau își este oarecum autosuficient, neavând curaj (sau timp? sau buget?) să meargă până la capăt cu finisajele. Iar acesta este un alt defect al nației, pe care, iată, îl expune și subsemnatul, grăbindu-se cu acest comentariu imediat după vizionare. Nu văd însă cum ar putea un film în care nici măcar cei care lucrează la el (cu excepția poate a regizorului) nu sunt capabili a-și vedea limitele (darămite să-și propună a le depăși) și să reușească să clatine, măcar, sau chiar să schimbe mentalități.

Previziunea mea este că, așa cum eu, ca simplu spectator din Ardeal, am fost deranjat de micile sale inadvertențe, vor mai fi destui în public care să se-mpiedice de ele. De-aceea am pedalat poate prea insistent pe șansa ratată, pentru că nu se știe când ne vom mai întâlni c-un astfel de film. Aferim!

Pe Marius Iacob îl puteți citi și pe Cărți de referință și Ce filme văd

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus