marți , 26 septembrie 2017

Despre despărţiri

solitudinefoto

Aţi observat cum o despărţire dureroasă, care ia de fapt câteva minute, ori felii de secundă, pare mai lungă decât zilele, anii care au precedat-o? Amintirea unei despărţiri împăienjeneşte nemilos tot ce a fost viu, verde şi aparent nemuritor înainte. Înghite speranţa, sugrumă nostalgiile dulci, umbreşte fiecare clipă senină dinaintea definitivei plecări. Fie că ai plecat tu, fie că a plecat celălalt.

Azi mi-am amintit de toate despărţirile lungi, late şi adânci din viaţa mea. Aproape c-am trăit numai despărţiri, aşa simt. Între ele, mici halte fericite, insignifiante clipe de tihnă. Despărţirea, oricât ar fi de rapidă, acaparează un întreg univers. Glonţul cu “gata, s-a terminat” împroaşcă tot ce a fost şi ce ar fi putut să fie. Despărţirea e suverană, paşii care se îndepărtează întind o trenă a amărăciunii sub care mor, sufocate, regimente de iluzii.

Nu vreau şi nici nu trebuie să mă împac cu oamenii de care m-am despărţit. Vreau doar să nu-mi mai sufle arid în ceafă gândul că tot ce-am trăit după ei e doar o variantă nereuşită a viitorului pe care-l visam împreună. Vreau prezentul ca triumf, nu ca premiu de consolare. Vreau despărţirea redusă cinstit la ce a fost: o secundă în care mările s-au separat fără a înceta să mai fie mări.

În salturile mele între sufocante clipe de “la revedere” dilatate la dimensiuni de viaţă, mă rog mereu să cad într-un hău care să mă salveze. Am obosit retrăindu-mi cu voluptate despărţirile. Ele sunt, trebuie să fie, merit să fie cruci pe care mi-e dat să mor doar ca să pot învia. Să deschid încă o dată ochii, cu inocenţa unui nou-născut, departe de plaga unor iubiri ce se mai zbat şi după ce au murit.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus