Despre poezia dez-izgonitului din Rai. „Nervi”, de Laurențiu-Ciprian Tudor

„Nervi”, de Laurențiu-Ciprian Tudor (Editura Libris Editorial, Brașov, 2014) – chiar dacă nu este o carte confesională, în adevăratul sens al cuvântului, are elemente și raportări autobiografice mai puternice decât în cărțile sale anterioare.

„Apostolul verilor” (2009) și „Capul cu păsări” (2012) sunt un manifest spre întoarcerea omului într-o stare edenică. Și în „Nervi” se continuă acest laitmotiv al poeziei sale, însă aici avem o poezie cu preocupări mai concrete, o poezie ce coboară în viața de zi cu zi, în viața cu bunele și relele ei, cu mizeriile și liniștile ei, cu ritualurile și rolurile ei (nu aș spune măști, ci doar roluri). Este poezia dez-izgonitului din Rai, care se confruntă, în drumul de reîntoarcere acasă, cu asprimea cotidianului. Cred că aceasta este una din temele principale ale cărții – angoasele, dragostea, dar și retragerea în singuratate a dez-izgonitului. În aceeași măsură putem vorbi de însingurarea sa, căci: „viața mea nu se impiedică de mine/istoria, rudele, prietenii/continuă/lipsa mea ar pune doar o virgulă/în tăcere” (Poem despre margine).

Cu toate acestea: „Am scos o carte nouă/cum scoți un pumnal./În fața lumii/am făcut seppuku” (Onoarea poetului). Laurențiu-Ciprian Tudor este în antiteză cu motivul japonez, dezonorarea îndemna samuraiul să-și pună capăt zilelor. Poetul, atunci când își face seppuku, înfăptuiește un act de onoare, este un act de mărturisire, de descoperire a vulnerabilității sale interioare. Luați și citiți în mine! „Nervi” este o exorcizare-spectacol.

Sfârtecarea sa publică nu este consecința unui eșec, ci este un demers terapeutic. Poetul luptător, aidoma poetului soldat al lui Nichita, este cel care-l salvează din viața cotidiană, din necazurile ei, din nedreptatea și nonsensul care-l fac să se simtă pierdut, postum sau descumpănit, căci: „ce mai stiu eu despre fericire?!/ochii mei parcă nu mai sunt camere cu lumina aprinsă/” (Ziua mea).

„Cer ajutor de la toate locurile/pe care le-am iubit” (Liniște). S.O.S.-ul său primește răspuns de la metafore. Poezia care-i dă un crez, care-i oferă nuanțe optimiste, alerte și vii, nuanțe de supraviețuire. Poezia este un „rachiu fin”, este un „vin șampat și dulce”, „elixir licoros”.

Poezia îl face un luptător și, în final, un învingător. Poezia este cea care face posibilă „întâlnirea visată dintre mine și mine”, pentru că: „un poet nu depune armele/un poet nu-și uită cauza/el merge înainte/chiar în pofida vieții/el este de partea fericirii” (Poezia).

Simbolul Icar (omul pasăre) este întâlnit în toate cărțile lui Laurențiu-Ciprian Tudor. Aici avem un Icar care nu mai este visător, a cărui singuratate nu mai este creatoare sau aducătoare de puteri. Este un Icar însurat care și-a pierdut dreptul de a mai visa la zbor. Icarul liber devine vasal și prizonier chiar dacă i se pune la îndemână un manual de training pentru icari și sfinți. „Mariajul i-un front, prietene/Icarii mor sufocați/și biciuiți cu sunete stridente (…) Vasal e Icar sub poala nevestii/din pricină că din ea zidit îi e pruncul/înghite, mâzgâlind răzbunări și lave de furie/degeaba./Mariajul i-un front/război de uzură,/sub soare ca-n ocnă  țintuit e Icar./Singurătatea e-o cameră doar pentru unul/nici de asta Icar n-are parte.” (Icar însurat)

Un poem controversat, dar excelent construit, care amintește de Maiakovski, este „Odă femeii muncitoare”. Un poem ce poate părea dur și nedrept la adresa femeii care a „construit socialismul/zână a strungurilor/mamă victimă și mamă vampir/saltea de mitocan”. Această femeie abuzată, femeia victimă care se transformă în călău, reprezintă un contramodel existențial. Așadar, primește un rol formator important și marcant autobiografic. După ce femeia muncitoare „l-a avortat”, poetul a devenit: „fiul acestei lumi/m-a adoptat un violoncel și o melismă/am rătăcit cu cărțile ca cu căruțele cu coviltir/am risipit furia/de aceea:/Odă femeii muncitoare.”

Noutatea pe care o aduce „Nervi” este aspectul postmodern, mai apăsat, cu unele durități de limbaj. Scriitură ce se apropie de ceea ce astăzi se caută. Cred că autorul și-a propus asta, pentru că pasajele de care amintesc sunt mai tehnice, mai riguroase. Din fericire, nu i-a ieșit pe deplin. De ce spun asta? Pentru că poezia sa are metaforă, are curgere lirică, iar din poezia de azi, a luat o oarecare dezinhibiție ideatică, vână și nerv.

Poezia din „Nervi” este metodică, frumos structurată, măsurată. Nu avem parte de crize de afect, așa cum te aștepti când auzi cuvântul nervi. Nu este o carte nervoasă. Este departe de a fi o carte pesimistă, de a avea o gândire negativă. „Nervi” este un îndemn spre a căuta răspunsuri, chiar dacă absurdul vieții te năucește. Este un îndemn spre ați urma crezul. Trebuie să continui pe drumul de întoarcere spre acasă. Da, dez-izgonitul din Rai va ajunge cândva acasă. Nu știm când, dar va ajunge – nu este nicio îndoială în asta!

Despre Cătălin Stanciu

S-a născut în Hațeg, județul Hunedoara, la data de 31.03.1978. Este căsătorit și are doi copii. Licențiat în psihosociologie al Universitații din Petroșani, cu studii postuniversitate în consiliere familială și de cuplu la Universitatea de Vest Timișoara.

Este supervizor și psiholog principal clinician, consilier familial și de cuplu, formator. A susținut peste 100 de seminarii și conferințe, pe teme psihologice, în județele Brașov, Timiș, Arad, Maramureș, Constanța, Hunedoara și București/Ilfov. Lucrări publicate în cadrul unor sesiuni științifice din București, Cluj-Napoca, Bacău, Petroșani. Activează profesional în cadrul cabinetului psihologic propriu: „Oedip”

A publicat două volume de versuri: „Ceartă cu îngeri”, Editura Pastel, Brașov, 2007; „Viața e un drum pe jos”, Editura Arania, Brașov, 2014. Prezent în patru antologii de poezie. Din 2011 este membru al Grupului de litere-sunete-și-culori „Caii verzi de pe pereți” Brașov.

Semnat de Cătălin Stanciu