sâmbătă , 25 noiembrie 2017

Despre a trăi: „In the Midst of Winter”, de Isabel Allende

foto Isabel Allende: The Guardian

Mi-a fost dor de Isabel Allende, nu mai citisem nimic scris de ea de mai bine de un an, iar noul ei roman, „In the Midst of Winter”, m-a făcut să spun că a meritat așteptarea.

Cu Isabel Allende, și poate doar cu Márquez și Murakami, pe care i-am citit masiv, am un sentiment de extraordinară familiaritate, de fiecare dată când îi regăsesc. Parcurg lent primul paragraf al unei cărți noi și respir calm, și dintr-o dată se face pace în mintea mea și nimic altceva nu mai are importanță. Mi se pare că am ajuns din nou acasă. Sau, cel puțin, într-un loc pe care-l știu bine și, mai mult, în mod straniu, am senzația că doar eu și ea îl știm. Cred că e un dar al lui Allende, și al altor scriitori buni, acesta de a crea sentimentul intimității între ea și cititor.

Senzația asta am avut-o și cu noul ei volum, „In the Midst of Winter”, apărut de curând în Statele Unite (și la noi sunt sigură că va fi tradus, în scurt timp, la Humanitas). De la primele rânduri am recunoscut vocea lui Allende, care, de data asta, a scris un roman mai puțin hollywoodian – spre deosebire de „Jocul Ripper” – și a mizat mai mult pe profunzimea unor teme precum violența și crima organizată, trauma și vindecarea de durere, statutul imigranților în SUA și, mai ales, compasiunea, nevoia de iubire și micile (majorele!) sincronizări ale vieții, care ne aduc laolaltă cu alți oameni fără să bănuim, inițial, ce ne leagă. Doar ca să descoperim, apoi, că destinul nostru nu s-ar fi putut întâmpla fără ei. Asta e una dintre temele care m-au impresionat cel mai mult în cartea lui Allende, în care trei persoane care, aparent, nu ar avea mare lucru în comun se întâlnesc „întâmplător” pentru că aveau nevoie, trebuia, era menit să-și influențeze reciproc viețile.

Richard Bowmaster, profesor universitar, văduv, la vreo 60 de ani, cu un trecut marcat de tragedie și patru pisici pe care le adoră. Lucia Maraz, asistenta lui la universitate, imigrantă din Chile, singură – cu excepția unui cățel care aduce sare și piper atmosferei. Și Evelyn Ortega, un personaj a cărui istorie o să vă rupă inima, îmi pare rău să v-o spun. O tânără imigrantă fugită din Guatemala, în condiții atroce, după niște experiențe de neimaginat în țara și-n familia ei. Evelyn m-a făcut să mă întreb cum de pot unii oameni să scape (cât de cât) întregi după ce trec prin iad. Cum de-și pot păstra, în adâncurile iernii, acea vară invincibilă. N-am găsit un răspuns.

În fața celor trei, un cadavru descoperit în portbagajul mașinii conduse de Evelyn. Aici intervine nota polițistă a romanului și, să zicem, alura lui cinematică, spre care Allende mi se pare că s-a îndreptat puternic, în cele mai recente romane. Povestea curge apoi cu mare fluiditate și farmec și „are de toate”, cum ar spune mama: emoție, suspans, dragoste, dramă, umor, sensibilitate… Dacă mi-ați cere să vă spun pe scurt despre ce e această carte, v-aș spune că e, mai ales, despre umanitate, în toate fațetele ei, și despre a trăi, cu tot ce înseamnă asta: culme și abis, deopotrivă.

Romanele lui Allende, cele mai bune lecții de istorie chiliană

M-am oprit mai atent la câteva referiri istorice și politice pe care Allende le face în roman. Nu știu dacă v-am mai spus, dar eu așa am învățat cele mai interesante și reale lucruri despre trecutul politic al țării ei, Chile, iar romanul acesta n-a făcut excepție de la a-mi preda o nouă lecție. Am recunoscut-o pe scriitoare în personajul Luciei Maraz, pe care a învestit-o cu unele date pur auto-biografice. Allende însăși a fost nevoită să fugă din Chile, după lovitura de stat din 1973, și să se refugieze în Venezuela, unde a trăit vreme de 13 ani. Mai târziu, după ce și-a cunoscut soțul, pe avocatul și scriitorul Willie Gordon, s-a mutat în California și a devenit cetățean american.

La finalul cărții, în secțiunea „Mulțumiri”, autoarea își arată recunoștința față de oamenii care au fost alături de ea, „în ultimii doi ani, care n-au fost ușori pentru mine”. Poate fac supoziții deplasate, dar gândul mi s-a dus imediat la despărțirea ei de Gordon, produsă în 2015, care trebuie să fi fost traumatizantă, având în vedere felul în care vorbea despre soțul ei, în interviul pe care mi l-a acordat acum patru ani. Pe de altă parte, la sfârșit, Isabel îi mulțumește în mod special – „pentru dragostea neașteptată” – partenerului ei actual de viață, Roger Cukras, un jurist newyorkez, în vârstă de 74 de ani, pe care l-a cunoscut online.

Un alt detaliu care mi-a atras atenția a fost numele personajului Ivan Danescu – apare așa, fără diacritica „ă”, dar mie îmi sună a nume perfect românesc. Nu știu dacă este, o să am ocazia s-o întreb pe Isabel Allende, joi, pe 16 noiembrie, când o să merg la conferința pe care o susține în Atlanta. Stați liniștiți, că am și întrebări mai inteligente, dar, printre altele, mă roade dacă acest personaj era român și de ce a ales ea să fie așa. 🙂

Privilegiul de a suferi de dor

Peste toate, însă, povestea m-a făcut să mă gândesc mult la propriul meu statut de imigrantă în Statele Unite și la privilegiul pe care l-am avut, de a veni în această țară din cel mai frumos motiv din lume și în „cel mai” legal cadru cu putință. Eu n-am trăit acasă traume oribile, nu m-a rănit nimeni atât de rău, încât să vreau să fug, n-am suferit de foame niciodată și n-a trebuit să trec Rio Grande înotând, ca să ajung în America și să mă salvez, și-apoi să visez la un Green Card ca la realizarea supremă. Probabil de asta mi-am permis luxul de a suferi de dor, de însingurare, de rupere, de tristețe și confuzie absolută. Sunt printre privilegiații care trăiesc din plin așa-numitul „șoc cultural”, în timp ce amicii mei din Mexic, Guatemala sau Venezuela se simt în America – la fel ca Evelyn Ortega – norocoși, mulțumiți și în siguranță. Pentru mine, acasă e un paradis, un loc ideal care-mi lipsește profund și-mi va lipsi mereu. Pentru ei, raiul acesta n-a existat niciodată sau, dacă a fost, e doar o amintire sau nici atât. „Nu mă gândesc la Venezuela”, mi-a zis, acum câteva luni, un băiat care mi-era coleg de muncă. „Venezuela, gata, nu mai e acasă. Nu mi-e dor. Nu mă mai gândesc la ea”. Studiase Stomatologia în țara lui, dar a ales să plece și să ceară aici azil politic. Trăise vreo doi ani în Miami, cu mari dificultăți legale și financiare, și se mutase acum în Atlanta, unde încerca să-și facă o viață nouă, cu soția lui.

Citiți cartea lui Allende. Eu am vorbit mai mult despre imigranți pentru că asta mă doare pe mine. Fiecare se identifică și vede mai întâi ce-l preocupă pe el, dar romanul este, cum vă spuneam, despre umanitatea noastră, despre nevoia de a fi unii cu alții, de a ne simți iubiți și în siguranță.

Titlul, după cum cred că v-ați dat seama, este inspirat de celebra meditație a lui Albert Camus asupra durerii și a stoicismului nostru adesea inexplicabil: „În adâncurile iernii, am învățat că există în mine o vară invincibilă”. Eu o tot pierd, o caut și (sper să) o regăsesc mereu.

Voi?

***

Cartea mi-a fost oferită spre recenzie de Editura Atria Books, parte a grupului Simon & Schuster. A apărut pe 31 octombrie și o puteți găsi pe Amazon.

V-a plăcut acest articol? Abonați-vă laRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!

Semnat de

5 comentarii

  1. Abia astept sa apara si in Romania aceasta carte. Pana atunci m-am delectat saptamana trecuta cu ”Insula de sub mare”. Scrierile ei ma linistesc si absorb cu totul, dupa ce intru in poveste stau pana la 2,3 dimineata sa termin cartea respectiva. A doua zi incep sa o citesc, din nou, pentru a savura inca o data toate informatiile si sentimentele. E geniala !
    Pe 16 noiembrie ma voi bucura pentru tine, pentru ca vei merge la o intalnire cu Allende si o vei cunoaste personal. ( si eu cred ca acel nume este romanesc sau .. moldovenesc, pentru ca si eroina din ”Amantul japonez” se numea Irina Basili si era din repiblcia Moldova ). Abia astept povestirile tale despre aceasta experienta.
    Iar maine , la intalnire, ” ia cu tine si inima mea” la conferinta Isabelei Allende , la Atlanta !

    • Scuze pentru gresala – Republica Moldova .

      • Exact, Mihaela, mi-am amintit si de Irina, un personaj situat, ca origini, tot aproape de Romania. Posibil ca Ivan Danescu sa fie o combinatie de roman cu rus sau ucrainean, doar Allende stie. 🙂
        O sa ma gandesc si la voi maine, sigur! Si o sa fac tot posibilul sa o pozez, sa o filmez, sa o inregistrez… Sper sa ma lase!

  2. tocmai cautam o carte de suflet pe care sa mi o fac cadou acum de BF si mi am amintit de Isabel Allende, asa ca am venit aici sa vad ce mai zici despre cartile ei si ce mai recomanzi :).
    acum,, cand citeeesc, deja ai fost la conferinta si ma grabesc sa vad ce ai scris despre :).

    • Vavaly, cred ca o sa-ti placa romanul asta, a fost asa o evadare faina!
      Cat de curand vine si articolul despre conferinta, am muncit mult zilele astea si nu am avut timp sa scriu…

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus