marți , 25 iulie 2017

Distanţe, apropieri, performanţă: expoziție Claracarat, la KronArt

claracarat

Cu un aspect simpatic, între rockeriţă şi Edith Piaf, Claracarat pictează – lucrează, pentru că de multe ori adaugă concretismul – de multe ori ca o maestră. Definitorie pentru stilul ei cred că este sintagma pointilism abstract; nicio legătură cu Seurat, Signac, alta decât o dispunere minuţioasă a tuşelor, într-un cu totul alt scop estetic şi alt mod.

Expoziţia de la Kron-Art, dintre 12 şi 12 (dec. 2016 – ian. 2017), se încadrează ca gen proxim între Piet Mondrian şi Jackson Pollock: cu primul se aseamănă, cu expresionismul astral al celui de al doilea intră în contrast. Aceste apropieri – distanţări au rolul definirii în lipsa vizualizării, până când expoziţia va fi văzută. Ea stă sub genericul „Explozie”, – de inventivitate şi stimulativitate artistică, sigur.

O altă faţetă a lucrului (mod de producere, cum ar spune cineva), a jocului foarte serios cu stilul, este totemul: clar în OKOT, subiacent în Akteus Pyramid Paradox. Aceste titluri sunt doar embleme, capete de serie, paradigme. Picturile demonstrează o bună (foarte) cunoaştere a celorlalte arte, a poeziei şi muzicii în general: titlurile ca „Eye Tracker” şi „Color Tunel” sunt elocvente, dincolo de conţinut. Este firească simbioza (comunicarea şi reciproca influenţare) artelor de la Maurice Maeterlink încoace. Şi a trecut ceva timp…

Dincolo de inspiraţie stă raţiunea ordonatoare a unei expoziţii, până şi în înserierea culorilor dominante ale tablourilor, lucru întrutotul confirmat aici, în acest caz.

Sunset of Valencia”: fals peisaj sau chiar peisaj stilizat? Este aproape tantologic să vorbesc despre ezoterismul şi funcţia magică, taumaturgică a totemului ca gen artistic – vital.

Complexitatea lucrărilor este indeniabilă: „The Funny Fish”, „Phoenix Bird” au marcante trăsături decorative, altele sugerează apăsat cosmicitatea, ceea ce nu e de mirare într-o ţară care a generat (şi) o muzică „Tangerine dream”, „Kraft-Werk” ş.a.m.d.

Suprapunerea obiectuală (pa pară, o fâşie de material) picturilor le umanizează, asigură intimitatea receptorului cu ceea ce se vede, potenţează meditaţia şi creează un prag către dincolo.

Distopia apare nu o dată, însă în „Metal City” este cea mai pregnantă. Fragmentele cu aspect metalic împing imaginaţia spre a vizualiza o nesfârşire de cranii. Este o operă cu destinaţia muzeu; cine şi-ar ţine în sufragerie aşa ceva? Oricum, Claracarat reuşeşte culori magice fără a invoca prin formă magia. Albastrul este specialitatea artistei („The Blue Planet”). Dar alteori un roşu de diverse intensităţi savant gradate, ori jocul de culori întunecate din „Lava Field”, somptuos, care te lasă să imaginezi orice, oricând, ca igrasia inspirându-l pe da Vinci. Formele, culorile au imanenta lor nerăspicată, temătoare de înţelegerea noastră perfidă sau brutală.

Până la urmă este o pictură raţională care încearcă să exprime, reuşeşte să exprime iraţionalitatea imaginaţiei şi să o răstoarne înapoi. Încerc să decelez rădăcinile româneşti ale acestui tip de a gândi arta. De a configura. Le găsesc, fără ca ele să fie imitative, în praporii bisericeşti, în covoarele nu neapărat olteneşti şi mai ales în pictura lui Horia Bernea. Poate greşesc. Dacă greşesc, aş vrea ca greşeala să fie frumoasă, să ducă mai departe, o spun fără aroganţă, arta aceasta spre desăvârşirea tendinţei ei. Formatul brâncuşian, de Mademoiselle Pogany, din Ademondra, este cel mai eficient la modul semifigurativ pentru Claracarat. Pe cei certaţi cu arta, acest tip de expresie îi pot împăca definitiv cu ea.

În afara formei nu există nimeni şi nimic: doar o tânjire după ea.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus