vineri , 11 august 2017

Dr.Cristina Iordache: „Pacienții noștri au o dublă stigmă, a bolii și a societății, care-i marginalizează”

CIordache

Este medic primar psihiatru, doctor în științe medicale înzestrat cu talent recunoscut. Însă, dincolo de titulatura sa, Cristina Iordache este un om cu dragoste autentică pentru oameni. Într-un interviu profund și onest, doctorița ne vorbește despre marea ei pasiune, psihiatria, răspunzând la întrebări care ne frământă, probabil, pe fiecare dintre noi.  

De câţi ani practicaţi medicina? A fost întotdeauna calea pe care v-ați dorit s-o urmați?

Am terminat Facultatea de Medicină în 1982, deci mai am puţin şi împlinesc 31 de ani de când profesez. Psihiatru sunt din anul 1994.

Nu mi-am dorit să fiu medic. De fapt, nu am avut nicio preferinţă pentru o profesie. Nici nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată întrebată ce vreau să fiu. Deoarece în urma unui accident de maşină în care a decedat tatăl meu, mama mea a rămas văduvă de la 36 de ani, cu doi copii (eu, de 11ani, iar fratele meu, de opt luni), am înţeles cu mintea mea de copil că trebuie să învăţ, să am o meserie din care să mă pot întreţine pe mine şi pe cei care depind de mine, pentru că nu ştii ce-ţi aduce viaţa. Aşa că asta am şi făcut, am învăţat. De fapt, am fost un copil singuratic, timpul meu fiind împărţit între şcoală, lecţii şi citit. Citeam foarte mult, era modalitatea mea de evadare dintr-o realitate din care lipsea tatăl meu.

Decizia de a da la Medicină a fost a mamei mele şi cred că a fost dictată de raţiuni economice, pentru că nu avea posibilitatea de a mă întreţine într-un alt centru universitar. Pe de altă parte, se gândea că nu m-aş fi acomodat la viaţa de cămin. Aşa că, cea mai potrivită alegere a fost Medicina, care exista în Târgu Mureş, unde locuiam. Avea mama o vorbă, parcă prefigurând vremurile de astăzi: spunea că bolnavi vor fi mereu, ca medic nu vei rămâne pe drumuri. Şi a avut dreptate. Deci, nimic spectaculos, dar se pare că nici greşit, pentru că acum îmi dau seama că eram făcută pentru medicină.

Ştiu că şi soţul, şi fiica dvs. sunt medici. Pe fiica dvs. aţi încurajat-o să urmeze cariera aceasta? Toată lumea ştie cât de grea e medicina şi că profesia asta presupune multe sacrificii…

În ceea ce o priveşte pe fiica noastră, noi ne-am opus din răsputeri la dorinţa ei de face medicină. Este absolventă de Meșotă (n.r. Colegiul Național „Dr.Ioan Meșotă” din Brașov), mate -fizică – engleză, strălucită la materiile reale. Şi profesorii ei au fost surprinşi de alegerea ei, oarecum învinuindu-ne pe noi, deoarece credeau că noi vrem să ne urmeze în profesie. Dimpotrivă, noi îi explicam nu că e mult de învăţat, ci că e greu şi lung drumul până la a deveni medic, cu multe examene, unele chiar la vârste la care alţii intră într-o sfântă rutină. Însă ea are o personalitate puternică, a rămas neclintită în hotărârea ei, ne spunea mereu că faptul că are o minte extrem de logică o va ajuta, pentru că medicina este foarte logică. Nu trebuie tocită, trebuie înţeleasă, pentru că tot ce se întâmplă în corpul nostru, fie bine fie rău, are o cauză. Totul e să ştii logica acestei cauze.

Aceleaşi discuţii le-am avut şi la alegerea specialităţii. A vrut ortopedie şi a luat ortopedie, iar acum este în anul 5 de rezidenţiat (face 6 ani) şi este apreciată şi bună în specialitatea ei. Nu o spunem noi, ci pacienţii şi chiar şi mentorii ei. Este dedicată profesiei ei şi ne bucurăm că este împlinită, deşi medicina este extrem de posesivă, nu prea mai ai timp şi de altceva. Aşa încât, uităm că are 30 de ani şi încă nu are loc de muncă. Ne gândim să fim noi sănătoşi să o mai putem susţine. Aceasta este din păcate situaţia tuturor rezidenţilor în medicină, care se încăpăţânează să rămână în ţară. Vorba Ralucăi, trebuie să rămână şi în ţară medici buni (nu e modestă deloc!).

De ce aţi ales psihiatria?

Psihiatria a început să-mi placă atunci când am început să lucrez ca medic de întreprindere la Republica (acum parcă e Pantex). Erau foarte multe femei, majoritatea cu diverse forme de nevroze. Ca să le pot trata, am început să aprofundez studiul psihiatriei şi încet-încet, mi-am dat seama că ar putea fi viitoarea mea specialitate. Cu timpul, nici nu m-am gândit că aş putea face altceva, aşa încât atunci când am dat secundariatul (rezidenţiatul) am spus că aleg psihiatria, chiar dacă asta ar însemna să plec da lângă ai mei (o aveam deja pe fată). Dar am avut noroc, şi iată-mă aici.

Ce calităţi trebuie să aibă un medic pentru a deveni un foarte bun psihiatru? Credeţi că un psihiatru are nevoie de un talent aparte faţă de alţi medici? 

Ca să fii un bun psihiatru, trebuie să fii, în primul rând, un foarte bun medic de medicină generală, pentru că pacientul psihic nu are numai problemele specifice lui; de cele mai multe ori are afecţiuni somatice asociate, şi atunci trebuie să ştii măcar diagnosticul de sindrom, ca să-l poţi trimite direcţionat la colegul de specialitatea corespunzătoare. Pe de altă parte, deşi nu vor recunoaşte niciodată, colegii de altă specialitate se feresc de pacienţii noştri, şi atunci când putem şi situaţia nu e prea gravă, le tratăm noi şi celelalte boli, urmând să meargă la specialist după externare. Desigur, pacienţii noştri sunt imprevizibili, uneori sunt agitaţi, dar sunt oameni care au o dublă stigmă, cea a bolii şi cea a societăţii, care din ignoranţă, din indiferență sau răutate, îi marginalizează. Nu am să înţeleg niciodată cum oameni cu studii, cu afaceri, vin pe ascuns la cabinet, apelează la tot felul de subterfugii, numai ca să nu fie văzuţi că intră la Psihiatrie. Trist, dar adevărat.

Şi, nu în ultimul rând, un psihiatru bun trebuie să fie uman, pentru că pacienţii noştri, în marea majoritate, au venituri modeste, sunt pensionari de boală sau au ajutor de handicap. De multe ori nu-şi cunosc nici drepturile, noi le facem documentele pentru a beneficia de un ajutor bănesc, pentru că ei nu ştiu… De foarte multe ori trebuie să lamurin familia să nu-i abandoneze, să-i facem să înţeleagă că sub tratament, marea majoritate a afecţiunilor psihice se ameliorează, pacienţii pot funcţiona normal. De fapt, marea luptă o ducem pentru conştientizarea bolii şi a necesităţii tratamentuui, ca în orice boală cronică.

Psihiatria de azi merge pe resocializare, pe reinserţie în societate. Din păcate, fonduri nu prea sunt, pentru că probabil, cei de acolo de sus nu ştiu ce problemă reprezintă bolile psihice şi cât de mulţi bolnavi sunt. Suntem cam marginalizaţi. Şi despre psihiatri se spune că sunt cei care nu au putut face altceva. Nu este adevărat. Fără lipsă de modestie pot să spun că, pentru mulţi dintre colegii mei, psihiatria este o enigmă.

Cum reuşiţi să puneţi un diagnostic precis, când natura umană este atât de complexă şi de înşelătoare? Există vreo lege, vreo regulă, vreun secret personal după care vă ghidaţi?

Intuiţia este ceea ce se cheamă fler. Unii mai norocoşi o au din naştere, alţii o dobândesc prin experienţă, unii nu o au deloc, dar funcţionează, fără a excela.

Psihiatria nu este o poveste, nu este ceva flu, este foarte exactă. Ştiinţa a evoluat, se cunosc cauzele afecţiunilor psihice, există medicamente performante, care acţionează precis pe anumiţi receptori, diagnosticul se stabileşte pe criterii precise, prezentate în manualele noastre de căpătâi, care sunt aceleaşi în toată lumea. Desigur că, după ani de experienţă, ajungi să „simți” bolnavul, să-l vezi după privire, după atitudine, după aspect exterior, dar ar fi o greşeală să te bazezi numai pe aşa ceva. Tot studiul şi cartea rămân de bază, dar restul te ajută, mai ales când pacientul nu este foarte cooperant. Suntem obişnuiţi să înregistrăm în secunde şi să interpretăm gesturi, priviri, atitudini care altora nu le spun nimic. A devenit o a doua natură. Fiecare specialitate are asemenea „secrete”. Regula şi secretul unui diagnostic corect sunt ştiinţa învăţată din cărţi şi furată de la profesorii noştri şi experienţa.

Cât la sută vă folosiţi de cunoştinţele dobândite prin studiu şi cât de mult vă lăsaţi condusă de intuiţie atunci când stabiliţi un diagnostic?

100% ştiinţă. Intuiţia este ceva ajutător şi nu neapărat valabil. Uneori te înşeală, pe când studiul, niciodată.

Care a fost cel mai complicat caz cu care v-aţi confruntat vreodată?

Nu pot să-ţi spun care a fost cel mai complicat caz al meu. Toate sunt complicate, într-un fel sau altul, fie prin diagnostic, fie prin tratamentul pe care îl necesită; unii pacienţi au rezistență la tratament, şi atunci trebuie să încerci altceva. Unele cazuri au implicaţii sociale, sau medico-legale. Există însă cazuri, că în orice specialitate, care „bântuie” şi care şi la ani după ce le-am avut mă fac să mă întreb dacă am procedat bine sau nu. Sunt unele în care am pierdut pacientul, pentru că asta-i medicina, şi iar mă întreb dacă putem face ceva pentru a împiedica deznodământul nefericit.

Mă interesează în mod deosebit capitolul depresie. Pare să fie boala tuturor în zilele noastre… Aveţi mulţi pacienţi care se confruntă cu această afecţiune?

În ceea ce priveşte depresia, pot să-ţi spun că este extrem de frecventă. Nu am date statistice actuale, dar din practica de zi cu zi, am constatat înmulţirea cazurilor de boli psihice în general şi de depresii în special. Probabil datorită vremurilor pe care le trăim, pentru că orice boală psihică are şi un determinism socio-economic. Mai intervin pierderile afective (doliul), pierderea unui statut (al slujbei), dezrădăcinarea (în cazul emigraţilor).

Care e primul lucru pe care-l recomandaţi unui pacient aflat în depresie? Îi oferiţi o reţetă cu pastile, îl îndreptaţi spre alte soluţii?

Nu există tratament minune, fiecare caz este aparte şi trebuie abordat din punctul de vedere al cauzalităţii, al particularităţilor formei de depresie, precum şi al particularităţilor pacientului. Fiecare este unic, ştii doar că nu există boli, există bolnavi. De altfel, şi industria farmaceutică a creat în ultimul timp diverse feluri de antidepresive, cu diverse modalităţi de acţiune. Important este să îl alegi pe cel potrivit cazului tău. Eu prefer să merg pe monoterapie (un singur medicament); eventual, pentru o scurtă perioadă de timp, folosesc medicamente ajutătoare pentru a îndepărta simptomele neplăcute ale bolii (insomnia, depresia). Desigur că există cazuri mai complicate, când trebuie să adaptez medicaţia şi să adaug şi alte categorii de medicamente.

După atâţia ani de experienţă, care s-a dovedit a fi cel mai eficient tratament al depresiei? E obligatoriu cel medicamentos? E suficient? Ne putem lecui doar prin a schimba în viaţa noastră tot ce ne face nefericiţi?

În general, tratamentul este complex și are scopul de a recupera pacientul şi de a-l face apt de muncă în timpul cel mai scurt. Se lucrează în echipă, psihiatru-psiholog, de obicei. A-i spune unui depresiv să lupte, ca o să-i treacă, este o inepţie. Are nevoie de ajutorul nostru. A-i schimba condiţiile care au favorizat apariţia depresiei este, de cele mai multe ori, imposibil. Nu poţi să-i dai alt soţ în locul celui beţiv şi agresiv, nu poţi să-i schimbi locul de muncă stresant pentru că-l poate pierde, şi atunci apare altă cauză a depresiei, nu poţi nici să-i faci bine copilul sau părintele bolnav, sau pe el însuşi bolnav de o boală incurabilă, aşa cum nu poţi să-l faci să aibă mai mulţi bani şi să nu-l frământe grija zilei de mâine. Toate astea contează. Desigur că nu toţi suntem la fel, personalităţile fragile sunt foarte vulnerabile, alţii mai puternici rezistă mai mult şi fac depresie prin fenomenul de epuizare; de multe ori, când apare depresia, factorul psihotraumatizant a dispărut. De exemplu, dacă îngrijeşti mult timp o persoană bolnavă, poţi face depresie după ce aceasta s-a vindecat, pentru că în timpul bolii ei, toate resursele tale au fost mobilizate.

Ar fi bine să putem îndepărta tot ce ne face nefericiţi, dar mereu apare câte ceva, aşa încât răspunsul este că depresia trebuie tratată încă de la primele simptome, desigur, dacă sunt recunoscute. Deci, primul lucru este să dau tratament. Au existat pacienţi care nu au vrut, care au crezut că este doar o stare trecătoare, dar peste puţin timp, au revenit solicitând ajutor, pentru că starea lor se agravase.

Cum credeţi că ar trebui să procedeze cei din jurul unui om foarte deprimat? Ce trebuie să facem, dacă observăm că o persoană dragă nouă trece printr-un astfel de episod?

Pe cei care au astfel de cazuri îi sfătuiesc să vorbească cu pacientul, să-l conştientizeze că trebuie să meargă la psihiatru, că nu este o ruşine să ai sufletul bolnav. Nu este o anatemă. De asemenea, să vorbească şi ei cu psihiatrul, să fie instruiţi, să ştie cum să se comporte cu pacientul depresiv. În psihiatrie, nu se poate face mare lucru fără ajutorul familiei, care trebuie să devină mâna ta dreaptă, în sensul că îţi furnizează informaţii despre cum se comportă pacientul acasă, despre cum ia medicamentele etc. În timpul bolii percepţia pacientului în ceea ce priveşte simptomele poate să nu corespundă întru totul realităţii, şi atunci ai nevoie de o persoană neutră.

În ce măsură ne influenţează moştenirea genetică predispoziţia către depresie?

Poate exista o predispoziţie genetică, dar ea nu se manifestă întotdeauna. Depinde de condiţiile în care trăim, de viaţa pe care o ducem. Există factori predispozanţi şi factori favorizanţi.

Dvs. aţi suferit vreodată de depresie?

Mărturisesc că nu am avut niciodată depresie; psihiatria nu poate fi practicată decât dacă ai un psihic suficient de puternic. Depresia este cumplită, pacienţii au nişte trăiri negative îngrozitoare, pentru ei totul este doar durere şi nefericire, iar viitorul este sumbru. Nu văd nicio ieşire din situaţia în care se află, şi asta îi poate duce la suicid. Prezentul este negru, iar viitorul nu există.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă puneţi în pericol fizic, prin natura profesiei? Ştiu despre cazuri în care pacienţii pot deveni violenţi…

Contrar celor vehiculate, nu suntem mai mult în pericol decât în alte profesii. Au existat pacienţi care mi-au inspirat teamă, dar m-am stăpânit, am încercat să dau o aparenţă de calm şi de siguranţă, şi a fost bine. În spital, suntem întotdeauna în echipă, avem şi pacienţii restabiliţi care ne stau „gardă de corp” din proprie iniţiativă. La cabinet e mai dificil, pentru că sunt singură, dar în general acolo nu vin urgenţe. Am mai fost trasă de păr, îmbrâncită, dar niciodată agresată grav. Poate că am fost eu norocoasă.

Se spune că fiecare dintre noi are o „doză de nebunie”. Credeţi că e adevărat? Suntem cu toţii puţin nebuni, şi doar unii dintre noi reprezentăm cazuri considerate patologice?

Cred că în doza aceea de nebunie mă încadrez şi eu. Cred că este ceea ce ne defineşte ca personalitate, toţi avem o trăsătură mai accentuată: unii sunt foarte ordonaţi, la limita tipicăriei, alţii foarte economi, frizând zgârcenia, unii se plac foarte mult, alţii au complexe, unii sunt workaholici etc. Bolnavi devin doar cei vulnerabili şi expuşi unor condiţii favorizante, după cum am mai spus. Şi, spune tu, cum am putea suporta această viaţă fără un pic de nebunie? Dacă am lua toate lucrurile prea în serios, chiar ne-am îmbolnăvi!

Apropos de termenul „nebun”. Îl detest profund. Nu există nebuni, spital de nebuni, doctor de nebuni. E PSIHIATRIE! Consider o insultă să-i spui unui om suferind, torturat de nişte trăiri pe care puţini le înţeleg şi le acceptă, NEBUN. Este destul de lovit de soartă, nu mai trebuie să-l răneşti şi tu. Ar trebui să luptăm toţi pentru acceptarea pacienţilor noştri, pentru a-i reîncadra în societatea care, în loc să-i ajute, îi respinge. Pentru asta însă, ar trebui să fii uman, iar noi, din păcate, am uitat să fim umani. Arată la TV mizeria din unele spitale de psihiatrie cronici, dar se întreabă cineva de ce bani şi de ce personal dispun ele? Ai văzut tu vreun psihiatru care-şi doreşte să lucreze într-un asemenea spital?  Dacă nu au alt post, se duc, dar nu stau mai mult de câteva luni. Sună mult mai bine să fii psihiatru în oraş, în clinică. Dacă te duci, totuşi, lumea se întreabă ce interese ascunse ai, sau poate ai şi tu o problemă psihică.

Care credeţi că e cel mai grav lucru care afectează, în prezent, sufletul şi minţile oamenilor?

Ce ne afectează în prezent? Răutatea, invidia şi indiferența. Uitatul în grădina altuia a devenit sport naţional. Ne bârfim, ne invidiem, ne uităm ce şi-a mai cumpărat, cu ce bani, nu vedem că persoana în cauză lucrează 12 ore pe zi. Noi nu lucrăm, că ne e lene, sau ne place să dormim după-masa, dar asta nu ne împiedică să îl discredităm pe cel ce nu-şi mai vede capul de treabă.

Mediocrităţile sunt valorizate pentru că este mult mai comod şi sigur să ai în preajma ta pe cineva care ştie mai puţin ca tine. Cei care chiar sunt buni sunt marginalizaţi, pentru că nu dă bine să fii comparat cu ei. Este valabil pentru toate domeniile de activitate. Ţi s-a întâmplat vreodată să ajuţi, să sprijini pe cineva care, după ce ajunge unde vrea, datorită ţie, desigur, face totul ca să te termine psihic, de parcă ar vrea să distrugă martorul incompetenţei sale? Din păcate, cei care au disciplina muncii, care îşi văd de treaba fără să-i intereseze ce face altul, care lucrează cu drag de profesia lor, sunt tot mai puţini şi mai dezamăgiţi. Dacă reuşeşti să înţelegi aceste lucruri, dacă poţi merge neabătut pe drumul tău, dacă nu renunţi la valorile pe care ţi le-au transmis părinţii tăi, vei fi un om împăcat cu tine. Nu neapărat cu venituri extraordinare, dar vei fi liniştit şi nu-ţi va fi ruşine să te uiţi în oglindă. Şi dacă poţi transmite aceste valori şi copiilor tăi, ţi-ai împlinit menirea. Dar probabil că aceste gânduri ale mele sunt perimate, cu mulţi ani în urmă, când mai eram asistent universitar şi aveam iluzia că pot transmite şi altor generaţii dragostea mea pentru psihiatrie, o studentă mi-a spus că principiile mele o omoară…

Ce credeți că ar trebui să facem ca să fim sănătoşi şi fericiţi?

Nu cunosc leacul pentru fericire. De fapt, fericirea este o stare absolut trecătoare. Cred că important este să fim liniştiţi şi împăcaţi cu noi înşine. Pentru asta ar trebui să nu facem nimic de care ar putea să ne fie ruşine mai târziu, să nu rănim oamenii din jur, să nu ne răzbunăm pe cei ce ne fac rău şi multe altele. Nu sunt o persoană religioasă, dar cred că acele porunci nu au fost scrise degeaba. Sunt nişte percepte morale şi depinde de noi dacă le respectăm sau nu.

Ar mai trebui să avem un hobby care să ne ajute să ne destindem, să nu uităm să citim cărţi bune, să vedem filme sau piese de teatru, să ascultăm o muzică bună. Ştiu că timpul liber este scurt, dar cu puţină bunăvoinţă, putem să ne ocupăm şi de sufletul nostru. Şi să nu uităm să iubim natura şi animalele. Mă îngrozeşte cruzimea faţă de animale, îmi face rău fizic. De ce pentru rezolvarea unei situaţii găsim întotdeauna soluţiile cele mai crude? Dacă s-ar castra câinii comunitari prin bunăvoinţa unor veterinari, în câţiva ani, ei ar dispărea. Dar de unde atâta bunăvoinţă? Mai bine îi împuşcăm, îi otrăvim, că ce contează? Toate astea se numesc nebunie, nu boala psihică. Aceste personaje ar trebui înfierate şi marginalizate, nu pacienţii mei. Mă doare când văd că nu mai avem păduri. Ştiu că există şi raţiuni economice, dar atunci să fie raţiuni, nu nebunie, nu demența de a distruge tot. Este atâta agresivitate în lume, încât mă întreb unde o să ajungem…

Pe doamna doctor Cristina Iordache o puteți găsi la Clinica Medo, din strada Cicoarei, Nr.8A din Brașov, precum și în Făgăraș, pe Bulevardul Unirii, Nr.6.

Semnat de

Un comentariu

  1. Acest articol m-a impresionat la simpla lectura. Mi-a schimbat mult perspectiva de a interpreta viata, de a ma intelege pe mine insami si nu in ultimul rand de a intelege autorul, d-na doctor.

    Cu stima,

    Savu Andreea Lorena.

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus