sâmbătă , 25 martie 2017

EXCLUSIV. Elizabeth J. Church: „Scriu în fiecare zi. Nimic nu e mai important pentru mine”

Elizabeth J.Churchfoto: Algonquin Books, Alan A. Church

Romanul ei de debut, „The Atomic Weight of Love”, se află în topul Amazon al celor mai bune cărți de ficțiune din 2016 și este deja pe locul al 12-lea ca număr de ediții vândute. ELIZABETH J. CHURCH a intrat în lumea literară cu naturalețea celor care scriu dintotdeauna, ca și cum ar fi lipsit doar puțin – vreo 30 de ani, cât a profesat ca avocat – și s-ar fi întors acum la locul ei, între scriitori. A fost o plăcere să-i citesc cartea și o bucurie mare să pot sta de vorbă cu autoarea, într-un interviu exclusiv, pe care-l acordă în premieră unei publicații din România. Despre copilăria ei, petrecută în Los Alamos, New Mexico, unde tatăl său a lucrat la uriașul Proiect Manhattan, despre feminismul zilelor noastre, despre cartea proaspăt ieșită din tipar și despre scris, cu toate ale lui.

Care cel mai frumos lucru în faptul de a fi scriitor?

Libertatea. Libertatea de a lăsa libere personajele din mintea mea și de a le urmări interacționând. Libertatea de a ilumina visuri.

Și care e partea cea mai neplăcută a profesiei dumneavoastră?

Lipsa unui venit și întârzierea lui.

Care sunt lucrurile pe care le-ați învățat ca avocat și care vă ajută acum cel mai mult în scris?

Am învățat cum să disec o problemă și cum s-o așez la loc, folosindu-mă de dovezi. Am învățat cum să scriu convingător, să susțin un argument în apărarea clientului. Mă gândesc la Meridian (n.r personajul principal din „The Atomic Weight of Love”), mai ales, ca fiind clienta mea. Mă gândesc la femei, ca întreg, ca fiind clientele mele, și pe măsură ce scriu, susțin argumente, încercând să le câștig cauza – să le protejez și să le promovez.

Știu că v-ați dorit ani de zile să scrieți un roman. De ce ați așteptat atât de mult?

Sunt multe motivele pentru care mi-a luat atât de mult timp. Printre ele: chestiuni practice (nevoia de un venit de încredere, pe care să mă pot baza); pierderea unui cont de economii, din cauza furiei mamei mele, când m-am mutat cu un bărbat cu care nu eram căsătorită (începutul anilor 1970); numeroasele întâmplări ale vieții, care te distrag; și lipsa unei încrederi suficiente în talentele mele.

Când și unde vă place să scrieți?

Acasă, în fața calculatorului, cu câinele lângă mine. Mă apuc de scris imediat ce mă întorc din plimbarea noastră de dimineață, pe care o facem devreme – deci cu mult înainte de 8.00.

Scriu în fiecare zi. Nimic nu e mai important pentru mine.

Scrieți cu ușurință?

Uneori curge ușor, aproape la fel de repede pe cât pot tasta; uneori vine după opriri și începuturi câștigate cu greu. Prefer primele schițe, înainte să le editez cu părerile sau ideile altcuiva în minte – atunci când textul e întru totul al meu.

Când ați simțit prima dată că ceea ce scrieți contează?

Când aveam nouă ani, iar profesorul a scos tema mea și a citit-o întregii clase. Ni se ceruse să interpretăm un desen, să descriem ce se întâmpla în imagine. Am scris despre motivațiile personajelor, de ce făceau ceea ce făceau, despre cum se simțeau. Am fost foarte încântată că am reușit să transmit emoție.

Cum știți că povestea pe care sunteți pe cale s-o spuneți merită spusă?

Ceea ce scriu va conta pentru unii, iar pentru alții, nu, dar dacă mă ajută pe mine, mental și sufletește, să înțeleg ceva ce până atunci doar mă frământa sau mă eluda, atunci sper că va însemna și pentru alții ceva.

De ce v-ați temut cel mai mult, înainte să începeți să scrieți „The Atomic Weight of Love”?

Că n-aveam s-o termin și că aveam să mă dezmăgesc pe mine însămi.

Cine este Meridian? E un personaj pur fictiv sau cineva v-a servit drept model când ați conturat-o? De fapt, există personaje pur fictive?

Meridian e un amalgam. Sunt eu. E mama mea. Reprezintă bucăți mici din alte femei pe care le-am cunoscut. E o creație. A trăit în mine mult timp, iar când am terminat cartea, am plâns-o săptămâni întregi; mi-era dor de ea.
Toate personajele mele sunt părți din mine și din alții, la care adaug ceea ce am nevoie pentru ca ele să servească intrigii, scopului sau temei. Nu cred că vreunul dintre personajele mele e pur fictiv – chiar dacă singura parte a lui care reprezintă un „fapt” este o trăsătură fizică pe care am remarcat-o la cineva care trecea pe stradă.

Ați ales în mod conștient cursul evenimentelor în carte sau le-ați lăsat să se întâmple? Ca scriitor, credeți că aveți totală putere de decizie asupra personajelor, sau la un moment dat, ele încep să facă propriile alegeri? Pe scurt, este un scriitor creatorul deplin și omnipotent al unei povești?

Cred că subconștientul meu a scris o mare parte din această carte (la fel ca și pe cea pe care tocmai o finisez, ca s-o trimit agentului meu). Cu siguranță, eu am ales piesele, le-am pregătit, le-am așezat într-o anumită direcție și le-am împins câteva pătrățele în față, pe tabla de șah, dar ele au minți proprii. Pe măsură ce scriu, devin indivizi din ce în ce mai bine conturați, cu dorințe proprii, cu ciudățenii și slăbiciuni neașteptate. Au fost câteva personaje concepute, inițial, să aibă un rol nesemnificativ, dar care au refuzat să plece când am crezut eu că le venise vremea. Până acum, au avut dreptate în cerințele lor, iar eu n-am greșit supunându-mă lor.

Church_AtomicWeight_HC_FINAL_PRNT.indd

Cum a fost copilăria dumneavoastră în Los Alamos? De ce vă amintiți cel mai mult?

Copilăria mea a fost un amestec de idilă și suferință subită. Mergeam la plimbare prin păduri și mă jucam singură în livada de lângă noi, fără frică. Iarna, mergeam singură, după ce ieșeam de la școală, să mă dau cu patinele pe trecătoarea de lângă casa noastră. Înotam, mă ofeream voluntar să ajut la biblioteca școlii primare, unde citeam tot ce puteam. Mă suiam și mă coboram pe scări, în peșterile de la Bandelier National Monument. Mă delectam creând proiecte de știință și am excelat la școală, unde am avut profesori extraordinari, care m-au lăsat să lucrez în ritmul meu și care au creat cursuri speciale pentru mine, de matematică și engleză.

Tatăl meu a murit când aveam 10 ani, iar asta a schimbat dramatic veniturile familiei mele. Nu erau mulți copii în oraș care să aibă un singur părinte, iar asta ne cam izola de restul lumii. De exemplu, mama a trebuit să meargă la profesoara mea și să-i spună că nu puteam participa la piesa de teatru a școlii, pentru că nu avusese timp să-mi coasă un costum. Cu toate astea, ce am câștigat din tragedie a fost imens: mama mi-a dat exemplul unei femei care nu s-a întins în poziția fetusului când a lovit-o necazul. S-a ridicat, și-a înălțat umerii și a muncit din greu ca să-și crească cei patru copii. M-am inspirat din forța ei când soțul meu s-a îmbolnăvit și a murit.

Cum v-au format profesiile și personalitățile părinților dumneavoastră viziunea asupra lumii și a vieții?

E greu să separi profesia și personalitatea unui părinte de contribuțiile genetice – dar această declarație în sine s-ar putea să-ți dea un indiciu referitor la personalitatea mea și la felul în care văd lumea. Viața mea a fost cufundată în știință, în observație și examinare atentă, în întrebări legate de felul în care funcționează lucrurile și de ce sunt ele așa cum sunt (sau așa cum par să fie).

Tatăl meu a fost extrem de pretențios, așa că am muncit mult ca să-i ajung sau să-i întrec așteptările, să-i câștig aprobarea. Mama avea și ea așteptări mari, dar totodată, vedea că eu mereu mă forțam mai mult decât era necesar și știa că nu era nevoie să mă împingă.

Mama a avut toată viața ei dorința de a învăța, pasiunea de a descoperi lucruri și de a-și împărtăși descoperirile. Și eu am o mare ardoare de a învăța și mi-e foarte dor să-mi împărtășesc descoperirile cu ea. Știu că ar fi adorat să discute cu mine despre ciori (n.r. păsările pe care Meridian le studiază în „The Atomic Weight of Love”).

Cum vedeți feminismul zilelor noastre? Unde credeți că s-a greșit – dacă există vreun aspect – în procesul de emancipare a femeilor?

Îmi pare rău că a fi feminist(ă) a devenit, într-o oarecare măsură, un lucru care se admite cu șovăială, aproape cu rușine. Unii au numit romanul meu „nerușinat de feminist” și sunt mândră de asta. Cred că, în orice caz, am încetat să luptăm pentru noi însene, pentru respect consecvent. Aud, întâmplător, comentarii sexiste în fiecare zi a vieții mele – chiar și de la oameni pe care-i iubesc – și mă dezamăgește cumplit că femeile sunt discreditate pe rațiuni de gen. Însuși limbajul nostru reflectă prejudecăți încă existente, când cel mai rău lucru pe care-l poți spune unui bărbat e că e „o fată” sau când un candidat prezidențial poate lejer să lovească femei, cu dosul palmei, și să creadă că o scuză întârziată și mizerabilă poate șterge tot ce s-a întâmplat.

Lupta pentru o egalitate reală durează de prea multă vreme. Mă întreb: cum putem avea, încă, o reprezentare atât de slabă în aripa noastră legislativă – doar câteva femei? Cum e posibil ca încă să ne luptăm pentru dreptul de a deține control asupra propriilor noastre corpuri? Cum de încă ne luptăm ca violurile să fie pedepsite așa cum ar trebui? Credem că suntem „pregresivi” și totuși, câte țări au pus, cu multă vreme în urmă, femei la putere? Indira Gandhi a devenit prim-ministru în India în 1966!

Cât de mult definește cariera unei femei succesul ei în viață? Credeți că o femeie, acum, poate fi fericită ca mamă și soție casnică?

Cred că totul depinde de visurile și așteptările femeii. Dacă mă aștept, așa cum se aștepta Meridian, să obțin o diplomă și să am o carieră, și nu-mi pot vedea așteptarea împlinită, atunci va trebui fie să mă adaptez, fie să mă simt mizerabil, neîmplinită. Dacă dorința mea cea mare e să-mi construiesc o familie, să cresc copii și să creez un mediu sigur și care să-i stimuleze pe acei copii, atunci m-aș simți groaznic dacă n-aș putea să-mi împlinesc această așteptare (sau m-aș adapta). Asta se aplică și bărbaților – potrivirea dintre așteptări și realitate, dintre ambiții și ceea ce putem face să se întâmple. Mă gândesc la John Lennon, cum la sfârșitul vieții se întorsese la studioul de înregistrări, la cariera lui, dar se spune că i-a plăcut foarte mult să se retragă din văzul lumii și din mijlocul faimei, ca să aibă grijă de fiul lui. Cred că putem găsi împlinire în ambele arene. Ideea e că putem alege, iar femeile nu au avut, în mod tradițional, această alegere.

„Nu e nimic special în legătură cu scrisul. Tot ce faci este să stai în fața mașinii de scris și să sângerezi”. Sunteți de acord cu ce spunea Ernest Hemingway? Câtă suferință există în scris?

Cu siguranță, mi-am deschis niște vene ca să scriu, într-un efort de a-i face pe cititori să simtă. Cu cel de-al doilea roman al meu, cel pe care tocmai îl retușez acum, am intrat într-o depresie adâncă, iarna trecută. Ce scriam, ce m-am determinat să simt, a fost extraordinar de dureros, de brutal. Am făcut-o ca să-l pot lua pe cititor alături de mine, să transmit durerea și dificultatea într-un mod realistic. Înțeleg ce spune Hemingway (grozav citat, apropo). Nu sunt de acord când spune că „nu e nimic special în legătură cu scrisul”, căci durerea poate fi imensă și îți trebuie curaj să te împingi să treci prin ea.

Voi spune și că în scris există o mare bucurie – bucuria unei fraze bine ticluite, a unei adecdote incluse într-o secvență, a triumfului bine construit al unui personaj.

Profesia dumneavoastră e una foarte tăcută și solitară. Cum echilibrați lucrul ăsta? Ce vă place cel mai mult să faceți, atunci când nu scrieți?

Sunt de la natură o persoană foarte solitară. Îmi place solitudinea mea și mă simt bine cu propriile mele gânduri. Mi se par reconfortante plimbările mele zilnice, statul afară, în natură, unde ascult cântecele păsărilor, apusul soarelui, florile care dau în mugur sau modelele în care se conturează gheața. Înot foarte mult, iar acesta este pentru mine un alt mod de a mă îndepărta de viața pur solitară.

Sunt sociabilă, ceea ce înseamnă că, de fiecare dată când ies cu treburi, am tot felul de conversații neașteptate cu oameni total străini, iar mulți dintre ei abia așteaptă să-mi spună poveștile lor, pentru că eu ascult. Bineînțeles, am și prieteni cu care mă văd – ador o conversație bună, deșteaptă, plină de spirit. Îmi face plăcere să asist la conferințe și concerte, să merg la muzee și la librării (surpriză!) și la restaurante. Îmi place să stau într-un bar, cu o băutură în față, și deși nu sunt fumătoare și nu-mi place mirosul, mi-e dor de vremurile barurilor cu fum, cu canapele căptușite, cu muzică bună la jukebox și cu discuții lungi și lejere, la un cocktail.

De ce scrieți?

Pentru că e ceva ce arde intens înăuntrul meu.

Pentru ce sunteți cel mai recunoscătoare?

Pentru faptul că am iubit cu pasiune, fără rezerve.

Ce vă doriți cel mai mult?

Să fiu suficient de norocoasă încât să mor într-un loc unde se află cel puțin un om care mă iubește, care are curajul să mă țină de mână până plec.

***

 AICI puteți citi mai multe despre Elizabeth J. Church și romanul ei, „The Atomic Weight of Love”. Cartea a apărut în mai 2016, la editura Algonquin, și poate fi găsită, în variantă clasică sau electronică, AICI.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus