luni , 22 ianuarie 2018

EXCLUSIV. Isabel Allende: „Secretul unei vieți bine trăite este să nu-ți fie frică de suferință”

Fotografii: Lori Barra, isabelallende.com

La aproape cinci ani de la prima noastră conversație, celebra scriitoare Isabel Allende vi se oferă, din nou, într-un interviu pe care știu că mulți dintre voi îl așteptați. E un dialog exclusiv, pe care l-am obținut cu greu, într-o perioadă extrem de aglomerată pentru Allende. Tocmai se întorsese din turneul dedicat cărții ei noi, „In the Midst of Winter”, și ultimul lucru pe care-l avea în agendă era încă un interviu. Pe 6 decembrie 2017, mi-a dăruit însă, prin telefon, 20 de minute din timpul său, în care am vorbit despre cărți și despre cât de dificil mai este scrisul pentru ea, despre statutul ei de imigrantă în SUA, despre succes, renunțări și noi începuturi.

Public interviul azi, 8 ianuarie, pentru că e data la care Allende începe fiecare nou roman. E data la care, în 1982, s-a așezat să-i scrie bunicului său lunga scrisoare care avea să devină prima ei carte, „Casa spiritelor”, iar de atunci, și-a început toate volumele pe 8 ianuarie.

În exclusivitate, pentru voi: Isabel Allende

Care e sentimentul care v-a rămas după ce tocmai ați încheiat un nou turneu?

Am fost în turneu în 23 de orașe din Statele Unite, iar înainte de asta, am colindat parte din Europa și America de Sud, așa că a fost un sfârșit de an destul de nebun! Dar mă simt ușurată, pentru că sunt sănătoasă, sunt plină de energie, nu m-am îmbolnăvit în timpul turneului. Sunt obosită, dar sunt bine, iar cartea se vinde. Acum se apropie vremea, în ianuarie, când intru în retragere. Nu o să vorbesc cu nimeni, doar o să scriu. Acela e timpul meu preferat.

Știți deja ce veți scrie?

Am o idee despre ce-aș vrea să scriu. Am făcut documentare asupra unui timp și a unui spațiu pe care le am în minte. Asta îmi dă puțină informație pentru început, dar nu știu povestea sau personajele, încă. Ele vin încet, în primele săptămâni după ce mă așez în fața calculatorului. Încet, personajele mi se vor arăta, însă nu le am acum.

V-am văzut la evenimentul care a avut loc, de curând, în Atlanta, unde erau în sală peste 600 de persoane. Cum vă raportați la admirația oamenilor, la succesul pe care-l aveți?

Știi, succesul e un lucru care se întâmplă într-un fel de cerc extern. Viața mea privată e la fel, indiferent de succesul pe care-l am sau nu. E adevărat că sunt apropiată de cititorii mei și primesc multe email-uri de la ei. Dar lucrez multe ore, în fiecare zi, mă ocup de fundația mea, am o viață personală și am prieteni foarte puțini, dar foarte apropiați, am familia mea și cam asta e tot. Nu trăiesc deloc în lumea celebrităților. Mă simt binecuvântată să primesc bunătatea și dragostea cititorilor mei. Dar eu văd asta mai degrabă atunci când călătoresc.

Am avut un eveniment în Seattle și au venit 2,500 de oameni, era plină sala de la Symphony Hall. Simt energia și conexiunea pe care o avem, și înțeleg că ceea ce fac poate fi important pentru unii oameni. Dar scrisul e o ocupație solitară. Scriu într-o cameră mică din casa mea, apoi cartea e publicată, o închid și n-o mai văd, decât dacă-mi întâlnesc cititorii. Ăsta e singurul lucru bun din timpul turneului: faptul că-i întâlnesc!

Deci nu vă petreceți prea mult timp gândindu-vă la succesul pe care-l aveți.

Nu, chiar nu! (râde) Sunt un om ocupat și am multe proiecte la care mă gândesc! Nu am timp să mă uit în urmă. Uneori, oamenii îmi pun întrebări despre „Casa spiritelor”. Am scris cartea aceea acum 35 de ani și n-am mai citit-o niciodată, nici n-am idee despre ce e vorba în ea! Am uitat!

Așa că nu, nu mă gândesc mult la succesul meu. Cu siguranță nu simt că mi se cuvine. Sunt încântată și sunt mereu foarte recunoscătoare pentru el. Știi, mulți oameni fac lucruri minunate și nu au parte de recunoașterea pe care o primesc eu! Sunt foarte privilegiată, foarte norocoasă.

Credeți că succesul a venit grație unui lucru anume pe care l-ați făcut, de-a lungul timpului? O strategie, un secret?

Nu, nu există strategie sau secrete. Dacă ar fi fost, lumea le-ar fi folosit. Unele cărți ating inimile oamenilor, iar altele, pur și simplu… nu reușesc să facă asta. Unele cărți au o abordare mai intelectuală, iar cititorii răspund în consecință. În cazul meu, reacțiile sunt foarte emoționale, pentru că poveștile mele ajung la sufletul oamenilor.

„Încerc să nu repet aceleași greșeli, dar fac altele noi!”

Există vreun aspect, în procesul scrisului, care încă vi se pare foarte dificil, în ciuda experienței vaste pe care o aveți?

Nu mi se pare foarte dificil, ci doar dificil: să-i confer cărții o structură, ca să se citească ușor. În cartea mea cea nouă, avem o poveste principală: o furtună de zăpadă, trei personaje, un cadavru descoperit în portbagajul unei mașini și o aventură de trei zile. Dar nu asta e important. Ce contează cel mai mult sunt poveștile din spate ale fiecăruia dintre cele trei personaje. Să poți să țeși acele povești împreună cu cea principală, fără să întrerupi fluxul narațiunii – asta e dificil.

Fiecare carte are nevoi și cerințe diferite. Nu poți aplica într-o carte o formulă care a funcționat la o alta. Decât dacă scrii într-un anume gen, de exemplu, romane polițiste sau romantice, unde poți să repeți formula. Dar în genul de carte pe care-l scriu eu, trebuie să găsești tonul, vocea potrivită, pentru că fiecare roman e diferit. Procesul acesta îmi ia câteva săptămâni, abia apoi pot să încep să scriu cu adevărat.

Credeți că un scriitor devine mai bun sau își pierde din energie odată cu trecerea timpului?

Nu știu cum e pentru alți scriitori, dar eu mă simt mai încrezătoare. Nu mai sunt atât de speriată când mă confrunt cu un ecran gol, pe 8 ianuarie. Știu că, dacă stau acolo suficient timp, voi putea scrie o poveste. Continui până când e gata. Dar știu că încă fac greșeli. Încerc să nu repet aceleași greșeli, dar fac altele noi!

Cum spuneam mai devreme, fiecare poveste îți aduce noi dificultăți. Și nu știu cum voi înfrunta acele dificultăți, dar cel puțin am experiența, acum, după 35 de ani de scris, care-mi permite să spun: OK, calmează-te. Inspiră, respiră, și cartea se va întâmpla.

Apoi, am deprins unele trucuri. De exemplu, dacă o scenă nu funcționează, dacă mă chinui cu ea și am scris-o de mai multe ori și pare imposibilă, înseamnă că n-ar trebui să fie acolo. Cea mai bună soluție este s-o elimin. E grozav că pe calculator poți șterge, iar eu nu salvez ce am tăiat, șterg tot ce e inutil, pentru că nu vreau să reciclez acele părți de text. Vreau idei noi, proaspete, de fiecare dată.

Aplicați același principiu și în viață? Tăiați ce e vechi și inutil și o luați de la început?

Ah, da, draga mea, dar în viață, îmi ia foarte mult timp să fac asta! Îmi ia ani de zile.

Am divorțat de două ori. De primul meu bărbat, care e un om foarte bun și cu care sunt încă prietenă, trebuia să divorțez cu nouă ani înainte s-o fac. Mi-a luat mult, mult timp să iau o decizie și să spun: Basta, ajunge! Apoi, al doilea soț al meu, Willie, și cu mine am divorțat acum doi ani, dar, bineînțeles, căsnicia noastră se încheiase cu multă vreme înainte. Un mariaj nu se încheie în ziua în care divorțezi, ci cu mult timp înainte. Am încercat să repar lucrurile, m-am dus la terapie, am făcut tot ce am putut, pe cuvânt. Dar mi-am dat seama că el nu făcea nici un efort, pentru că nu era interesat. Așa că da, încerc să mă desprind și să renunț, dar îmi ia un timp. Dar, odată ce am încheiat un capitol, e încheiat pentru totdeauna! Nu reciclez.

Cum știm că o căsnicie s-a sfârșit?

O simți în oase! Simți lipsa de energie. Totul e aplatizat și poți vedea că persoana de lângă tine nu are entuziasmul și dorința de a repara ceva. Mergeam la terapie, iar el stătea acolo și-și verifica telefonul! Nici măcar nu participa. Bineînțeles că nu-l interesa, ar fi trebuit să fiu proastă să nu-mi dau seama.

„Mereu o să mă simt ca o străină, dar ăsta nu e un lucru rău.”

Cartea dvs. nouă tratează în detaliu tema imigrării. Ați spus de mai multe ori că „veți fi mereu o imigrantă în Statele Unite” și mă întrebam, după atâția ani de când ați devenit chiar cetățean, încă vă simțiți o imigrantă?

Da, sunt imigrantă de primă generație, o străină. Dar majoritatea oamenilor din această țară provine din imigranți, cu excepția indienilor americani și, bineînțeles, a afro-americanilor care au fost aduși aici ca sclavi. Dar restul suntem toți imigranți, și tindem să uităm asta. Mai ales imigranții de a doua sau a treia generație au tendința să uite, pentru că s-au născut aici. Eu nu m-am născut aici, am venit când aveam 45 de ani. A trebuit să învăț engleza și să mă adaptez, așa că mereu o să mă simt ca o străină, dar ăsta nu e un lucru rău. E bine pentru un scriitor. M-a obligat să observ lucrurile cu grijă, să fiu atentă, să ascult, ca să înțeleg niște lucruri pe care alții le luau ca pe un dat.

Deci nu vă mai doare faptul că sunteți imigrantă?

Nu, nu mă doare, doar face ca lucrurile să fie diferite pentru mine. Dar eu sunt o imigrantă foarte privilegiată: sunt cetățean, nu voi fi deportată.

Lucrez cu mulți imigranți fără acte și știu că trăiesc în teroare. Am avut de curând niște incendii teribile, aici, unde locuiesc eu, în California. Mulți dintre oamenii care au suferit cel mai tare din cauza acelor incendii au fost fermierii săraci, oameni care au venit aici fără acte, mulți dintre ei, să muncească în vinării. Toată munca de câmp e făcută de latino-americani, veniți din America Centrală sau Mexic. Oamenii aceia au pierdut tot ce au avut, dar nu s-au dus la adăposturi, pentru că le era frică să nu fie deportați. Așa că n-au primit ajutor. Asta te ajută să-ți faci o idee despre cât de gravă e situația lor.

Cum vi se pare că tratează Guvernul american această criză a imigranților?

Cred că Trump a încurajat ura, xenofobia, rasismul, sentimentele anti-imigranți, pentru că asta e ceea ce simte gruparea lui. A recoltat aceste sentimente și le-a dat o portavoce, iar acum ele sunt legea oficială a țării. Cred că e un lucru foarte periculos și malefic. Cu toate astea, guvernele trec, iar oamenii rămân, și cred că vom trece cu bine prin această criză. Sper ca Trump să nu ne distrugă instituțiile și bunăcuviința.

Care a fost cea mai grea perioadă, pentru dvs., ca imigrantă în Statele Unite?

Când tocma venisem și nu știam nimic despre țara asta. Nu știam cum funcționează. Am venit din Venezuela. Ca să-ți dau un exemplu minor, în Venezuela, nu te poți baza pe poștă, n-a mers bine niciodată. Ideea de a pune un cec la poștă ca să plătești o factură era, pentru mine, ceva nemaiauzit! Îmi aduc aminte când soțul meu de atunci mi-a spus: Punem un cec la poștă pentru asta, iar eu am zis: Ce?! Despre ce vorbești? Totul era nou pentru mine, totul era diferit. În plus, mă descurcam foarte, foarte prost cu engleza, așa că nu puteam lucra, nu mă puteam uita la televizor, nu puteam să merg la un film sau să urmez instrucțiuni de vreun fel. Mi-a luat o vreme să mă obișnuiesc cu țara, să înțeleg regulile jocului și să învăț limba.

Și-apoi, eu am venit aici pentru că m-am îndrăgostit de Willie, iar Willie avea cea mai disfuncțională familie din lume: trei copii biologici și toți trei dependenți de droguri. Era un coșmar. Eu nu aveam pe nimeni din familia mea, nu am putut să-mi aduc copiii, pentru că trebuia mai întâi să devin cetățean, să-i pot sponsoriza. Asta a durat cinci ani!

Ce v-a ajutat cel mai mult să vă adaptați?

Oamenii. Încearcă să te conectezi la oameni. Fă cumva să aparții de o comunitate, să fii de ajutor, să lucrezi cu alții. Conexiunea umană a fost lucrul care m-a ajutat să trec cu bine peste primul an, care a fost cel mai greu. Mai ales că nu aveam familia aproape, iar eu sunt obișnuită să am lângă mine familia extinsă.

„Tribul”, cum vă place s-o numiți!

Exact, tribul! Nu i-am avut aici, așa că m-am bazat pe alți oameni.

„Îmi trăiesc vara, acum, pentru că mi-am asumat riscul de a iubi.”

Care a fost cel mai neașteptat lucru care vi s-a întâmplat vreodată?

Succesul. Nimeni nu se aștepta la el, cu atât mai puțin eu! Când am scris o carte și a avut succes – asta a fost absolut neașteptat!

Aveți vreun vis pe care niciodată n-ați reușit să-l atingeți?

Nu chiar, dar am visuri pentru care continui să mă lupt. Am devenit feministă când eram foarte tânără – practic, o copilă. Visul egalității, al libertății și al respectului pentru femei mi-a fost întotdeauna aproape. Și știu că s-au realizat multe lucruri, în această privință, în timpul vieții mele, dar nu destule. Acesta este un vis pe care nu că nu l-am atins, dar pe care continui să-l urmez.

E important să avem cel puțin un vis de urmat?

Este, iar eu am mai multe visuri pe care le urmez, pentru că am o fundație, iar fundația mea e direct legată de ideea mea de feminism, aceea de a le ajuta pe femei să fie mai puternice. Mă lupt pentru pace, pentru stoparea violenței domestice, pentru drepturile reproductive și pentru a le oferi fetelor tinere o educație, ca să poată deveni independente financiar. Toate aceste lucruri mă motivează să merg înainte. De exemplu, în noul roman, personajul „Evelyn Ortega”, fata din Guatemala, a fost inspirat dintr-unul dintre cazurile de imigranți nedocumentați de care se ocupă fundația mea.

E de necrezut că un asemenea personaj există, de fapt, în viața reală…

O, da. Și a trebuit să renunț la unele detalii, pentru că erau atât de îngrozitoare, încât ar fi îndepărtat cititorii. Nu poți scrie chiar totul. Ficțiunea trebuie să fie credibilă, în timp ce realitatea rareori este.

Care ați descoperit că este secretul unei vieți bine trăite?

Să nu te temi. Să nu-ți fie frică de suferință, de stres, de muncă, de relații. Eu întâmpin orice îmi iese în cale cu un simț al aventurii și curiozității. Uneori, bineînțeles, fac greșeli oribile și mi se întâmplă lucruri prin care nu vreau să trec. Dar e mai bine așa decât să mă închid într-o viață sigură.

Personajul lui Richard, din noua mea carte, e un om care are o mică viață perfect sigură. Totul e măsurat, totul e organizat în așa fel încât nimic nu i se poate întâmpla. Drept urmare, e pe jumătate mort. Când își deschide inima și își asumă riscuri, vede cum încep să i se întâmple lucruri: prietenia, solidaritatea, umorul, aventura și, în cele din urmă, dragostea. Așa cred că mi-am trăit și eu viața: cum un simț al aventurii. Fără teama de a risca!

Mi se pare că așa ați urmat și dragostea, chiar și acum, cu noul dvs. partener de viață.

Da. Care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla? Să sufăr. Ei, și? Să sufere el. Ei bine, ăsta e și riscul lui. Nu o să ne oprim din a ne trăi viețile din cauza a tot felul de motive: O, suntem prea bătrâni! O, e prea riscant! În nici un caz! Vom trăi viața intens, atât cât va dura!

Motto-ul noului dvs. roman este cunoscutul citat din Albert Camus: „În mijlocul iernii, am descoperit că era, în mine, o vară invincibilă”. Pe dvs. ce v-a ajutat să păstrați acea vară invincibilă?

Faptul că mi-am dorit mereu să trăiesc cu inima deschisă. Și îmi trăiesc vara, acum, pentru că mi-am asumat riscul de a iubi.

***

Isabel Allende: „The secret of living a good life is to not be scared of suffering”

Mulțumiri doamnei Chandra Ramirez pentru sprijinul acordat în realizarea acestui interviu.

Cel mai nou roman al lui Isabel Allende a apărut, în Statele Unite, în octombrie 2017, și poate fi găsit aici. Despre „In the Midst of Winter” puteți citi mai multe aici.

isabelallende.com

Isabel Allende pe Facebook

Isabel Allende pe Instagram

Citiți și:

EXCLUSIV. Isabel Allende: „Viața mea nu e diferită de cea a altor oameni”

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus