marți , 26 septembrie 2017

EXCLUSIV. John Goodwin: „Astăzi, mulți oameni încearcă să semene cu alții ca să fie acceptați de industria muzicală”

John Goodwin

John Goodwin e compozitor, pictor, sculptor. Iar prin felul în care abordează notele muzicale sau pânza de pe șevalet chiar reprezintă o definiție cuvântului „artist”. Născut în Los Angeles și stabilit în Nashville, John Goodwin compune muzică „în relativă solitudine”, departe de lumea dezlănțuită a showbiz-ului de azi, de care se dezice prin argumente dezarmante. Cu toate astea, colaborează cu artiști cunoscuți, care-i cântă piesele cu succes în Statele Unite: Rita Coolidge, Kim Carnes, Brad Paisley sau Jason Reeves. Lor li se alătură prietenul din copilărie al lui John, actorul și cântărețul Jeff Bridges, pe care îl descrie într-o secvență aproape cinematografică în interviul de mai jos. Despre muzică și industria muzicală de ieri și de azi, despre viața de artist și dorințele sale „mai degrabă simple”: JOHN GOODWIN, în exclusivitate pentru Larevista.ro.

Compui muzică, pictezi, sculptezi… Ești cu siguranță artist, dar cu care dintre preocupările tale te identifici mai întâi?

Cred că sunt, în primul rând, scriitor de cântece și în al doilea rând, interpret al cântecelor mele. Dincolo de asta, compun piese alături de mulți oameni. Acestea sunt principalele moduri în care-mi petrec timpul ca artist.

Și ce ar urma apoi?

Când nu scriu cântece, probabil creez artă vizuală – cel puțin, sper că e artă. Într-un fel, pendulând între forme audio și vizuale de artă, nu pot spune că sunt în primul rând muzician sau artist vizual, deși artele vizuale pe care le creez se întâmplă mai ales între experiențele muzicale. Când pictez, sunt tot atât de pictor pe cât sunt compozitor atunci când scriu muzică. Fiecare dintre ele mă implică total. Un proces nu începe acolo unde se încheie celălalt. „Următorul” lucru pe care îl fac se întâmplă atunci când iau o pauză de la a compune muzică. Mi-aș putea lua instrumentele pentru pictat sau mozaicul sau o cameră video. Totul depinde de locul în care mă conduce inspirația.

În ce fel crezi că munca ta e diferită față de cea a altor artiști?

Munca mea e diferită de cea a altor artiști în multe feluri, ceea ce e bine. Avem cu toții căile noastre unice în viață, iar fiecare moment pe care-l trăim, îl trăim prin ochii și percepția noastră, și nu a altora. Deci arta pe care o creăm ar trebui să fie diferită de ceea ce fac alții și unică în drumul nostru individual. Astfel, dacă îmi fac treaba bine, ceea ce fac va fi în mod firesc diferit de ce face altcineva. Ceea ce ne face asemănători sunt probabil instrumentele similare pe care mulți dintre noi le folosim ca să creăm muzică sau arte vizuale. Ceea ce ne face diferiți sunt experiențele care ne-au dus în acel punct în care suntem creativi și felul în care abordăm propriile noastre pânze în acel moment.

Unul dintre lucrurile care mă diferențiază este că am crescut cu muzica anilor ’60 și ’70 – o perioadă în care munca artiștilor era cunoscută pentru unicitatea ei, mai degrabă decât pentru faptul că semăna cu munca altora din domeniu. Mediul muzical și social din care provin îi determina pe oameni să-și dorească să fie ei înșiși, într-un domeniu în care astăzi mulți oameni încearcă să semene cu alții ca să fie acceptați de industrie, care nu prea caută mari diferențe între oamenii creativi. Ea caută similitudini comerciale. Industria muzicală pare să vrea mai mult din ceea ce are deja, nu caută ceva diferit sau poate mai bun, mai captivant.

Am simțit că e un lucru bun faptul că munca mea e diferită de cea a altor artiști. Acum poate părea ca un inconvenient profesional.

Cât de originali crezi că sunt artiștii astăzi?

Artiștii, astăzi, sunt atât de originali pe cât de unici își doresc să fie în felul lor de a fi. În anii ‘60, când publicul asculta artiști ca Bob Dylan, Otis Redding, Joni Mitchell, The Temptations și alții la fel de talentați, ascultau oameni care erau atât de diferiți unul de celălalt, atât de originali, iar originalitatea chiar i-a ajutat să se definească și să-și dezvolte propriile cariere. Dacă cineva apărea și voia să sune ca Joni Mitchell, nimeni n-ar fi vrut să asculte așa ceva, pentru că deja o aveam pe Joni și nimeni nu putea să fie ca ea mai bine decât ea însăși.

Astăzi, unii artiști sună mai original decât alții, dar cred că multe dintre creații au fost încurajate să sune la fel ca ale majorității care aparține genului, așa încât casele de producție să poată recunoaște și identifica ceea ce fac ca pe ceva ce ar putea vinde, bazat pe ce au vândut în trecut, și nu pe conținutul unic și extraordinar.

Mulți oameni care ar putea fi artiști adevărați au abandonat total ideea de a fi mai originali, ca să sune ca alții care au succes comercial, imitând deci ceea fac aceștia. Succesul este aproape bazat mai degrabă pe conformitate decât pe originalitate. În mod inerent, toți sunt originali, dar potrivit ideii de a fi practici din punct de vedere comercial, se așteaptă ca cei mai mulți artiști să se conformeze standardelor stilistice stabilite de alții. De aceea mulți sună la fel astăzi, în loc să sune original.

Crezi că e posibil ca un artist să fie el însuși, azi, și să aibă și succes comercial?

Nu văd industria muzicală descoperind și prezentând publicului artiști unici și devotați lor înșilor. Cred că majoritatea celor pe care-i auzim în mass-media sunt devotați standardelor comerciale, și nu unei declarații personale. Gândește-te la toți compozitorii, cântăreții și muzicienii pe care industria ni i-a oferit între 1959 și 1979, când trebuia să găsească ceva care să aprindă pasiunea oamenilor, ca să-și poată vinde albumele. Artiștii care încearcă să abordeze industria muzicală azi ca indivizi unici, s-ar putea remarca într-un mod care i-ar pune într-o postură proastă pe cei ce se conformează industriei.

Am văzut cum talente muzicale unice au fost trecute în umbră la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80. Cred că regula în industrie este aceea că, dacă vrei să ai succes comercial cu ajutorul lor, trebuie să creezi piese care sună ca cele difuzate la radio astăzi, și nu melodii care se nasc din punctul tău de vedere unic, ca artist. Ceea ce se vinde acum a devenit din ce în ce mai asemănător cu alte piese promovate după 1980, când întreaga industrie muzicală s-a corporatizat și a devenit tot mai preocupată de lucruri concrete, și nu să descopere artiști originali, cu talent, care-și exprimau unicitatea prin propriile stiluri muzicale.

Deci, răspunsul pe scurt ar fi că, dacă îți ești credincios ție însuți și unic, ești cam pe cont propriu. Dacă vrei să fii original și nu vrei ca muzica ta să sune ca cea din top 10, trebuie să mergi singur pe drumul ăsta și să-ți faci munca auzită. Unul din motivele pentru care spun asta este că nu am auzit mulți cântăreți/compozitori unici care să reușească în piața muzicală de azi sau care să fie prezentați publicului de industria muzicală, așa cum exista ea în mod tradițional. Am auzit cântăreți despre care mulți oameni cred că sunt unici, dar eu nu cred asta. Pentru mine, cu toții sună ca niște oameni care încearcă să pătrundă în show business, și nu ca artiști cu un mesaj important de transmis.

Îmi pare rău că unele dintre răspunsurile mele sunt lungi, dar e un subiect complex căruia i-a luat decenii să se dezvolte și să se transforme în ceea ce este azi.

Ce crezi că se va întâmpla mai departe?

Industria muzicală, adică oamenii care au puterea de a decide ce se va înregistra și promova cel mai mult – nu vor ca ceva să se schimbe. În ce-i privește, ce se întâmplă acum e perfect, atâta vreme cât ei se îmbogățesc promovând această muzică. Dar uite cum s-ar putea schimba: dacă o piesă grozavă, cu adevărat genială, ar ajunge la radio, s-ar putea ca oamenii care conduc în acest domeniu să trebuiască să își schimbe felul în care găsesc și prezintă muzica nouă și să se adapteze schimbărilor de gusturi pe care le-ar putea crea un cântec nou, grozav, original. Am văzut câteva exemple de acest fel în istoria muzicală recentă. De exemplu, când a apărut Alanis Morisette, industria muzicală a trebuit să se adapteze, într-o anumită măsură, pentru a se potrivi cu popularitatea ei, căutând alte lucruri care erau unice, la fel ca ceea ce făcea Alanis. Asta s-a întâmplat, la un nivel mult mai serios, când au apărut the Beatles. Le-a forțat pe celelalte mari case de producție ale lumii (RCA și Columbia) să se adapteze la muzica cu care Capitol – care-i avea pe Beatles – avea mare succes.

Acum, cred că oamenii care lucrează în muzică fac tot ce pot să se păzească de schimbări neașteptate, pe care nu le-au orchestrat ei înșiși. Dacă o piesă extraordinară ar intra la radio și publicului i-ar plăcea și ar începe să-și dorească mai multe astfel de producții, toți cei din industrie ar trebui să concureze cu noua tendință, și nu să o realimenteze pe cea veche. Nu știu dacă asta se va întâmpla, iar dacă se va întâmpla, va fi din greșeală. Vreau să aud muzică originală, nu doar pe cea a unor oameni care se conformează standardelor comerciale. Rezultatul acestei conformări dezumanizează, iar din punct de vedere artistic, este lipsit de conținut, pentru că încearcă să ne categorisească drept un „public ascultător”, și nu face apel la noi ca indivizi, prin declarații creative individualiste.

Îmi amintesc când s-a produs marea schimbare în muzică – când au trecut de la artiști la acțiuni de marketing. Ceea ce cred că s-a întâmplat a fost că, pe măsură ce rock & roll și alte forme de muzică comercială au evoluat din ’59 până la finalul anilor ‘70, industria muzicală a început să devină o afacere mai mare decât fusese vreodată. Corporațiile-gigant au văzut asta și s-au gândit: „Hei, o să cumpărăm casele astea de producție și marile companii din domeniu și le vom determina să ne servească interesele”. Din nefericire, interesele lor aveau mai mult de a face cu marketingul de produs, nu cu descoperirea de noi talente. Și au început cu toții să schimbe peisajul muzical, în mare parte, în ceea ce a devenit. Totodată, corporațiile care au preluat controlul nu erau foarte bune la a găsi muzică originală de calitate. Știau să vândă plastic, dar i-au redus la tăcere pe majoritatea celor care știau să facă în așa fel încât ceea ce se afla pe acel plastic să sune foarte bine. Felul în care muzica avea să fie descoperită și prezentată publicului s-a modificat complet și cred că deviza industriei muzicale a devenit aceasta: „Sunt mulți oameni ignoranți în lume și vom încerca să le luăm banii cât vom putea de mult, manipulându-i prin mesaje muzicale generice”.

E foarte diferit de felul în care vechea industrie muzicală obișnuia să descopere și să prezinte publicului munca unor oameni super-talentați. S-ar putea spune că schimbarea aceasta de macaz a cam funcționat, în sensul că au vândut bine acest nou tip de muzică. Nu vom ști niciodată cât de mult ar fi vândut din muzica veche, dacă lucrurile ar fi rămas la fel. Muzica de la radio a început să sune tot mai mult ca și cum ar fi fost făcută de oameni care eram mai degrabă angajați decât inspirați. În ce fel nu a funcționat? Prin faptul că, după anii ’60 și ’70, industria a încetat să mai entuziasmeze publicul cu talente de acel nivel.

Eu o văd ca pe o decizie foarte politică.

E totalmente politică. Modul în care s-a schimbat industria muzicală se aseamănă cu cel în care anumite guverne și-au schimbat idealurile de început, când își stabiliseră poziția de putere, și au devenit mai preocupate de gestionarea puterii, nu de îndeplinirea idealurilor care le adusese sprijinul publicului și puterea. Sub aceleași pancarte (sau etichete), au început să vândă idei proaste în loc de idei bune, iar dacă o idee proastă avea succes comercial, puteau spune: „Ei bine, vedeți, a funcționat, oamenii au cumpărat-o, deci o să continuăm să facem asta. Succesul este mandatul nostru”.

Să-ți spun drept, cred că Beatles au pus bazele dimensiunii pe care industria muzicală a căpătat-o după era lor. Achiziționarea de albume, echipament stereo și chiar instrumente muzicale a devenit importantă în societate. Sunt de părere că oricine are azi o carieră în muzică i-o datorează în mare parte trupei Beatles, pentru că ei au transformat industria muzicală și muzica pop într-un fenomen global.

Mi-ar plăcea să mai aud la radio artiști talentați precum Beatles sau Bob Dylan, dar când dau drumul la radio, nu aud strălucirea aceea. Desigur, numai Dumnezeu ne mai poate trimite artiști ca Bob, dar industriei nu pare să-i pese sau să fie capabilă să recunoască muzicieni cu ralent real, care înflăcărează conexiunile cosmice cu poezia lor și cu abordarea lor plină de suflet a muzicii. E o chestiune politică pentru că a câștigat sprijin public pe când era un lucru de suflet, și a fost apoi transformat într-un lucru comercial, ce ține de modă.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus