EXCLUSIV. Lawrence Grobel: „Lumea va fi întotdeauna fascinată de oamenii la care nu poate ajunge”

A jucat șah și a luat cine prelungi cu Marlon Brando. A petrecut nouă luni stând de vorbă cu Barbra Streisand. A privit-o pe Meryl Streep în cabina sa de machiaj, în timp ce actrița se pregătea pentru filmări. A portretizat cu iscusință celebrități precum Angelina Jolie, Nicole Kidman, Anthony Hopkins, Robert de Niro sau Jack Nicholson. I-a scris discursul lui Al Pacino, când a primit Oscarul pentru Parfum de femeie. De altfel, este unul dintre cei mai apropiați prieteni ai legendarului actor. Lawrence Grobel este o legendă el însuși în breasla jurnaliștilor, căci în 35 de ani de carieră uimitoare, a intervievat personalități fascinante, care au schimbat lumea prin arta lor. Din conversațiile pline de miez pe care le-a purtat cu Marlon Brando, Al Pacino, Truman Capote sau James Michener s-au născut cărți care se citesc și astăzi cu nesaț în lumea întreagă. În premieră în România și în exclusivitate pentru revista noastră, Lawrence Grobel a acceptat să se așeze de partea cealaltă a reportofonului și să răspundă curiozităților noastre legate de arta interviului, de viața sa de scriitor și jurnalist și, bineînțeles, de staruri.  

Care este frumusețea acestei lumi, a jurnalismului despre celebrități?

Pentru mine nu este vorba doar despre celebrități, ci însuși faptul de a lua interviuri. Îmi place să stau de vorbă cu scriitori mai mult decât cu staruri de cinema. Îmi place să stau de vorbă cu oameni de știință. Îmi place ideea de a putea pătrunde în profunzime atunci când discut cu cineva. Dacă mă întâlnești la o petrecere, atunci probabil că am purta o conversație lejeră, care n-ar intra prea mult în zona personală. Dacă îmi pui o întrebare despre viața mea sexuală, sau despre câți bani am câștigat, sau despre taxe, probabil că m-aș uita la tine și aș spune: Cum îndrăznești să mă întrebi așa ceva? N-ar fi un dialog politicos. Dar, dacă vii să-mi iei un interviu, atunci ai permisiunea să mă întrebi absolut orice. Nu trebuie să-ți răspund, dar nici tu nu trebuie să te simți ciudat că întrebi. Ce vei încerca să faci va fi să intri într-o conversație mai profundă. De câte ori în viață ai cu adevărat șansa să fii profund când vorbești cu oamenii? E foarte rar, și asta reprezintă bucuria a ceea ce fac. Nu e vorba despre bani și nici despre faimă, pentru că nu cred că sunt celebru în lumea exterioară, sunt cunoscut doar pentru o mână de oameni. Adevărul este că am spus că sper să fac unul sau două interviuri aprofundate pe an, indiferent de ce altceva aș face în viață. Dacă aș câștiga la loterie și aș avea milioane de dolari, tot mi-aș dori să fac asta, pentru că-mi permite să vorbesc cu oamenii într-un fel care altfel mi-ar fi interzis. Iar asta, pentru mine, e foarte plăcut.

Dacă n-ați fi fost scriitor și jurnalist, ce altă profesie credeți că ați fi ales?

Cred că mi-ar fi plăcut să fiu neurochirurg. Dar fiica mea este doctor și văd cât de greu este, nu am răbdarea și energia să studiez atât de mult. Încerc să o ajut să învețe, uneori, și nu pot nici măcar să pronunț ce trebuie să înțeleagă! Dar aș fi putut fi psihiatru – asta se leagă destul de mult de ceea ce fac ca jurnalist specializat în interviuri.

Pe de altă parte, simt că sunt un profesor destul de bun și îmi place această profesie. Am predat la UCLA (n.r. University of California, Los Angeles) timp de 10 ani și mi-a plăcut să-i ajut pe studenți. Cred că meseria de profesor este foarte nobilă. Ce altceva? Dacă aș fi avut calitățile fizice necesare, mi-ar fi plăcut să fiu atlet. Dacă mintea mea ar fi funcționat științific, aș fi fost om de știință. Dar, după cât se pare, scrisul e ceea ce fac și nu mă pot plânge în legătură cu asta. Cred că am fost foarte norocos că am putut s-o fac într-o perioadă în care chiar puteai să realizezi lucrurile pe care le-am realizat: puteai să stai de vorbă cu oamenii timp de nouă luni, cum am făcut cu Barbra Streisand, sau să-ți petreci două săptămâni cu Marlon Brando pe insula lui din Tahiti. Jurnaliștii nu mai fac asta acum, pentru că vedetele au propriile lor site-uri, au interviuri de televiziune pe toate canalele, așa că vor vorbi cu tine 20 de minute, nu zile sau luni întregi. Dacă nu scrii o carte despre persoana respectivă, se întâmplă foarte rar.

Îmi amintesc că am citit despre interviul dumneavoastră cu Jake Gyllenhaal, care s-a desfășurat în doar 20 de minute. Cum a fost?

Groaznic! Când m-am dus acolo, n-am știut că aveam să vorbim doar 20 de minute. Am văzut alți două ziariste care așteptau să-l vadă. Și i-am spus publicistului: „Ce se întâmplă aici?”. Iar ea mi-a explicat: „Va sta de vorbă cu tine, iar apoi va vorbi cu doamna de acolo, și-apoi cu cealaltă”. „Nu pot face un interviu în 20 de minute!”, i-am spus. Iar ea mi-a răspuns: „Ei bine, doar atât ai la dispoziție”. Până la urmă, am obținut o jumătate de oră și am scris și un poem despre această întâmplare, pe care l-am introdus într-o carte recent publicată, Celebrity Salad. M-am descurcat cât am putut de bine, dar e foarte frustrant când ai la dispoziție un timp atât de scurt, e greu să obții un interviu bun.

Vi s-a mai întâmplat și cu alte ocazii?

Mi s-a întâmplat cu Meryl Streep. Am întâlnit-o când filma pentru Death Becomes Her. Stătea într-un scaun de machiaj, iar eu eram lângă ea, cu reportofonul, încercând s-o întreb despre John Cazale, iubitul ei care a murit tânăr. E un lucru greu de făcut, să vorbești despre asta când cineva îți machiază ochii și buzele, nu e tocmai un context grozav pentru întrebări personale. Apoi, mi-a spus că mă pot întoarce să continuăm interviul, dar nu mi-a mai răspuns când am vrut să revin. Tot ce am obținut a fost ceea ce am vorbit în acea oră; nu era ceea ce sperasem, dar totuși, au făcut o copertă din acest subiect.

„Jurnalismul monden hrănește iluzia unei vieți de vis și îi scoate pe oameni din suferință pentru moment.”

De ce credeți că există o nevoie de presă mondenă? De ce o citește lumea?

E ușor să spui că nu e nevoie de ea, pentru că, în definitiv, e un fel de bagatelă. Când vezi ce se întâmplă în lume și citești despre atentate cu bombă sinucigașe, despre țări sărace, unde oamenii mor de foame, despre masacrele din Siria… De ce avem nevoie să știm despre Jennifer Lopez sau Beyonce? Și eu gândesc la fel în privința asta, într-un fel. Pe de altă parte, înțeleg presa aceasta, pentru că oamenii o văd ca pe o modalitate de a evada, ca pe o fantezie. Oameni care trăiesc vieți nefericite citesc ceva despre un star și spun: „O, uite, ce rochie frumoasă poartă, și eu aș putea să port așa o rochie”. Sau spun: „Uită-te la ăsta, iese cu atâtea femei frumoase, dacă aș fi trăit acolo, aș fi putut face la fel”. Presa mondenă le hrănește iluzia unei vieți de vis și îi scoate pe oameni din suferința lor pentru moment. E aproape ca atunci când citești o carte sau vezi un film: te introduce într-o altă lume. În timpul acela, îți imaginezi cum e viața acestor personaje, iar asta te extrage din rutina ta zilnică.

Și credeți că audiența o va devora mereu?

Am observat că indiferent cum merge economia, lumea spectacolului continuă. Încă sunt filme pe care oamenii le vor vedea, încă sunt show-uri de televiziune la care oamenii se vor uita și reviste pe care le vor citi. Oamenii vor continua să aibă o anume fascinație pentru starurile la care se uită. Pe măsură ce îmbătrânesc, interesul meu pentru aceste persoane este tot mai mic, pentru că am alte preocupări. Dar interesul meu de a scrie un poem sau un roman despre ei nu s-a stins, eu însămi continuu să fiu fascinat de acești oameni și de felul în care au devenit cine sunt azi.

Lawrence Grobel și Charlie Sheen

Îmi amintesc de ziua în care am fost acasă la Charlie Sheen. Charlie Sheen este un personaj – mă rog, e pe jumătate nebun (zâmbește). Îmi aduc aminte că eram la volanul mașinii mele mici, am ajuns la intrare și i-am văzut Mercedesul. Și m-am simțit sărac, am văzut toate femeile care erau acolo și mi-am spus: Eu nu am mașina asta, nu locuiesc în zona asta, nu am ce are el. Sunt mai deștept decât tipul ăsta, deci cum a ajuns aici? Mereu va exista fascinația asta legată de cum au reușit oamenii aceștia să trăiască o astfel de viață, și de ce o irosesc în felul în care par s-o irosească?

Poate că nu toți o irosesc, nu-i așa?

Nu, nu toți. Apreciez celebritățile care își folosesc statutul într-un mod pozitiv. Apreciez o persoană care este preocupată de ce se întâmplă în lume. Cred că George Clooney sau Sean Penn, de exemplu, fac lucruri bune. Nu sunt încântat de faptul că Al Pacino nu-și folosește celebritatea prea des pentru a ajuta alți oameni din lumea întreagă. Îi spun asta deseori, iar el spune că nu se simte confortabil s-o facă. Dar măcar știu că mi-am făcut datoria, să vorbesc cu oamenii pe care-i cunosc, să încerc să-i determin să facă lucruri spre binele altora. Dacă eu aș vrea să ajut poporul sirian, cine o să mă asculte? Dar dacă ești Al Pacino, poate vei fi ascultat. Contribuția mea în astfel de cazuri a fost că am convins câteva celebrități să spună lucruri pe care eu însămi le-aș fi spus, dacă aș fi fost celebru.

Lawrence Grobel și Al Pacino

De ce credeți că domnul Pacino nu se simte confortabil să facă asta?

Nu cred că se crede suficient de deștept. Nu a terminat niciodată liceul; nu s-a dus la facultate. Înțelege anumite lucruri foarte bine, înțelege cum funcționează lumea. Oamenii mereu sunt emoționați în preajma lui: oricine îl întâlnea pe Al, mai ales după Nașul, avea emoții foarte mari, deoarece credeau că-l întâlnesc pe însuși „Nașul”, Michael Corleone. Șefii de studiouri și alte persoane aveau mari emoții când se aflau lângă el. De aceea a rămas atât de tăcut, pentru că știa că, odată ce ar fi început să vorbească, n-ar mai fi avut acel mister în jurul lui. Citește, dar nu mult. Deseori primește scenarii și i le dă prietenului lui Charlie să le citească, mi-a dat mie să citesc multe lucruri. Dacă nouă ne plac, atunci le citește și el. De multe ori îmi spune: „Citește-mi asta!”, iar eu îi citesc! (râde) E ciudat și amuzant, dar ăsta e adevărul.

„Al Pacino mi-a spus: Ce ai tu, și eu nu am, este o femeie bună, te invidiez pentru asta.”

Vă amintiți ceva în mod deosebit legat de momentul în care l-ați cunoscut pe Al Pacino?

Am scris despre asta, despre prima mea întâlnire cu el, în apartamentul lui din New York. A fost foarte amuzant pentru mine, pentru că avea pe canapea un pahar cu iaurt; m-am uitat la el și era pe jumătate mâncat. Apoi, m-am dus la el în bucătărie și am vrut să iau un biscuit de pe frigider, și fiecare biscuit era și el pe jumătate mâncat, fiecare bucată! L-am întrebat despre asta și a spus: „Nu, nu-i adevărat!” Apoi i-a văzut și el și a râs. După aceea, s-a dus să-mi facă o cafea, a dat drumul la gaz, focul s-a aprins, stătea în dreptul aragazului, iar un prosop a luat foc, și îl tot scutura în sus și-n jos, încercând să stingă focul! Eu râdeam și m-am gândit: Ăsta nu e comportamentul unui star de cinema! Nu era nici o femeie acolo să-l ajute, era singur, pe cont propriu. Iar asta l-a făcut să pară foarte uman în fața mea, pentru că nu trăia viața pe care mi-o imaginasem, și m-am gândit că eu trăiam uneori chiar mai bine decât el. A fost ciudat.

Eu am o soție foarte bună. M-am căsătorit cu multă vreme în urmă, cu o artistă japoneză. Iar el a fost întotdeauna uimit de ea, mereu îmi spunea: „Ce ai tu, și eu nu am, este o femeie bună, te invidiez pentru asta”. La început mi s-a părut bizar, dar după un timp l-am înțeles. Cea mai tristă parte din viața celebrităților este aceea că, după ce spectacolele se încheie, sunt singure. Și nu știu cum să se comporte cu oamenii. Dacă greșesc cu ceva, nu știu să-și ceară scuze, ceilalți vin mereu la ei, așa că ies basma curată cu un comportament care nu e întotdeauna acceptabil. Dar asta e natura starului.

„O prietenie cu o celebritate e o prietenie solicitantă.” 

Cum l-ați descrie pe domnul Pacino ca prieten?

Ei bine, asta e o întrebare complicată. Nu oferă cadouri, de exemplu, de zile de naștere, de Crăciun sau cu alte ocazii. Nu dă celorlalți cadouri, iar oamenii îi oferă lui. L-am întrebat despre asta – nu că aș fi vrut vreodată un cadou de la el – dar l-am întrebat de ce nu o face. A spus că pur și simplu nu se simte confortabil. Câteodată, vorbesc cu el o oră sau două, și e vorba mereu de el și de problemele lui. Îmi vorbea despre cum nu se înțelegea cu o femeie, sau despre copii, care nu se purtau cum trebuia, sau treburi avocățești – într-o perioadă se lupta cu Beverly D’Angelo pentru custodia copiilor. A avut voie să-și vadă copii doar conform unui anumit orar, până când ei au împlinit 18 ani. Apoi, când i-a murit câinele, m-a sunat, m-am dus la el și a plâns la mine în brațe.

Știu că au fost multe momente când ați fost alături de el.

Da, au fost. Când mergea la Oscar pentru Parfum de femeie, l-am întrebat dacă și-a pregătit vreun discurs. A spus: ”Oh, o să vorbesc fără pregătiri!”. „Nu”, i-am spus, „nu poți vorbi fără să te pregătești, ești cea mai nepricepută persoană din lume când vine vorba de vorbit spontan în public”. Așa că m-am dus la el la hotel cu o mașină de scris, i-am scris un discurs, l-a citit, a făcut câteva corecturi, iar când a câștigat Oscarul, a scos discursul și l-a citit. Asta poate face un prieten pentru tine. Am procedat la fel și pentru Globurile de Aur și pentru alte evenimente. Câteodată își uita discursul și era îngrozitor pe scenă! (zâmbește) Îl întrebam: „De ce Dumnezeu n-ai luat discursul cu tine?”. Iar el spunea: „L-am lăsat în haina cealaltă!”. Spunea că oamenilor mereu le place când vorbește natural și spontan. Iar eu îi ziceam: „Nu, oamenilor nu le place asta, ei doar îți spun că le place, pentru că le e teamă să-ți spună adevărul, de aceea nu-ți sunt prieteni”.

Înțeleg acum mai bine diferența dintre o prietenie normală și cea în care una dintre persoane este o celebritate.

O prietenie cu o celebritate este o prietenie solicitantă. Sunt momente în care aș putea cunoaște mai bine pe cineva, aș putea căuta să fac asta, aș putea să-l sun, să-l invit la cină. Dar experiența mea cu câteva celebrități m-a învățat să nu mă implic prea mult cu altele, pentru că asta consumă foarte mult timp, până la urmă. Trebuie să te gândești la propria ta viață și la ceea ce-ți dorești tu să faci. Dacă începi să tot servești alte persoane, îți pierzi simțul propriului eu. E ușor pentru vedetă, dar e greu pentru tine și pentru viața ta. Copiii mei mă întrebau mereu: „Cum de te duci mereu la Al, de ce nu vine și Al aici?”. A venit la mine de câteva ori, dar cel mai des, eu mă duc la el. E o relație complicată.

E dificil pentru că mereu trebuie să dai foarte mult, și nu întotdeauna primești mult înapoi.

Este dificil, dar pe de altă parte, am scris trei cărți despre Al Pacino. Una dintre ele este Al Pacino, în dialog cu Lawrence Grobel, pentru care el a semnat introducerea. Apoi am scris o carte pe care tocmai am lansat-o pe Amazon, intitulată I Want You In My Movie!. Știi, m-a pus în filmul lui! (zâmbește) Așa că am scris despre asta și a ieșit o carte. Și am scris și un roman numit Begin Again Finnegan. În mare, am avut o idee: ce-ar fi dacă un star de cinema ar omorî pe cineva, din greșeală sau nu, și ar avea nevoie de un alibi, și l-ar ruga pe un jurnalist să fie alibiul lui. Bineînțeles că, din moment ce îl cunosc atât de bine pe Al, l-am folosit pentru a construi personajul în mintea mea. Am dezvoltat povestea și am ajuns să duc personajele prin Europa, în Italia și în Elveția. Apoi se întorc, starul ajunge la proces în instanță, jurnalistul minte pentru a-l apăra, iar vedeta nu e condamnată. Dar tot ce merge prost, merge prost pentru jurnalist la final. Deci, am un roman și două cărți bazate pe relația mea cu Pacino. Nu mă pot plânge, cred că este un schimb corect.

Care e cel mai nebunesc lucru pe care l-ați făcut vreodată împreună?

Oh… Sunt multe lucruri pe care le-am făcut împreună. Este unul – nu știu dacă e cel mai nebunesc, dar e momentul care-mi place mie cel mai mult. Diane Keaton avea o casă închiriată undeva în Hollywood Hills. Diane nu era acolo. M-am dus să-l văd pe Al și pentru că locuința avea o piscină interioară, Al a zis: „Hai să înotăm puțin!”. Apoi ne-am hotărât să jucăm polo, așa că am construit două plase de fiecare parte. Ne-am simțit foarte bine, pentru că râdeam, ne aruncam mingea de la unul la celălalt; a fost unul dintre acele momente speciale de care îmi amintesc cu mult drag. Ne-am distrat de minune, nu ca o vedetă și un jurnalist, ci doar ca doi tipi care se jucau. Am jucat tenis de mai multe ori, câteodată veneau și câte două fete și ne provocau să jucăm la club, și sfârșeau prin a ne bate, deși eram buni! (zâmbește) A fost distracție. Odată, când a fost un cutremur, m-a sunat imediat și mi-a spus: „Trebuie să pleci de acolo!”. Așa că mi-am luat soția și copiii și ne-am dus în Palm Springs, să petrecem câteva zile cu el. Apoi, excursia în care am fost cu el în Europa, pentru Wilde Salome (n.r. film regizat de Al Pacino), a fost memorabilă. Am închiriat avioane private, am fost la Dublin, Londra și Paris. Totul s-a petrecut rapid, dar pentru că era vorba de Pacino, am avut parte de cele mai bune servicii, am stat în cele mai bune hoteluri, oamenii ne găteau cea mai bună mâncare, a fost fascinant.

„Nu simt deloc că aș fi amenințător, de aceea sunt mereu surprins cănd reputația mă precede.”

 Ați simțit vreodată că oamenii pe care îi intervievați se temeau de dumneavoastră, din cauza reputației profesionale dure pe care o aveți?

De câteva ori. Robert de Niro părea să aibă o stare de mare nervozitate în preajma mea, e adevărat. Uneori, oamenii sunt emoționați la început. Al Pacino avea de asemenea emoții când ne-am întâlnit, mai ales în privința reportofonului. Odată, trebuia să-i iau un interviu lui Alfred Hitchcock. Apoi, m-am pregătit să-l intervievez pe Leonard Bernstein, era în Germania și mi-am cumpărat bilet ca să merg să-l întâlnesc, dar a anulat interviul, și la fel a făcut și Alfred Hitchcock. După un timp, m-am întâlnit o persoană care mi-a spus că lui Hitchcock îi spusese cineva că sunt un jurnalist meticulos și că poate ar fi mai bine să nu acorde interviul. Dar eu n-am știut asta atunci. Nu cunosc motivele pentru care Bernstein s-a retras, dar i-am scris o scrisoare lungă și neplăcută pentru asta. Nu cred că sunt un partener de interviu nesuferit. E posibil să fiu dur uneori, dar nu-ți adresez întrebări dure decât după ce petrec câteva zile cu tine. Dacă nu vrei să răspunzi la ele, e în regulă, nu sunt genul de persoană care să se întoarcă mereu înapoi și să întrebe același lucru, iar și iar. Nu simt deloc că aș fi amenințător, de aceea sunt mereu surprins cănd reputația mă precede. Nu sunt așa, sincer.

Dar dvs. mai aveți emoții înainte de un interviu?

Întotdeauna!

Serios? După 35 de ani de experiență?

Da! Acum nu am emoții, când vorbesc cu tine, pentru că tu ești cea care îmi ia un interviu, dar dacă trebuia să zbor în România să îți iau eu ție un interviu, aș fi avut emoții.

Lawrence Grobel și Robin Williams

Cu mine? Dar eu nu sunt star de cinema sau vreo persoană celebră!

Știu, dar mi-aș face griji pentru multe lucruri. S-ar putea să nu știu cât de bine vorbești limba, sau cât de agilă ești… Vreau să fiu pregătit, nu-mi place să ajung acolo și să fiu surprins. Să fii surprins de cineva poate fi o chestie foarte norocoasă sau poate fi un mare ghinion. Când l-am întâlnit pe Robert Kennedy, cu ani în urmă, era procuror general al Statelor Unite, iar eu câștigasem un concurs de istorie americană. Ni s-a spus să ne pregătim, pentru că lui Robert Kennedy îi plăceau întrebările deștepte. Lucrul ăsta mi-a rămas în minte: fii pregătit să răspunzi la întrebările cuiva, sau dacă faci un interviu, fii pregătit să adresezi cele mai bune întrebări, în așa fel încât să-l impresionezi pe omul acela. Lucrul ăsta e atât de important într-un interviu! De fiecare dată când am mers să intervievez pe cineva – mai ales scriitori, cum ar fi Normal Mailer sau Truman Capote, sau Joyce Carol Oates – m-am gândit: Cum fac să-i impresionez pe aceși oameni, să le arăt că sunt demn să continue să stea de vorbă cu mine? Dacă spun vreo prostie sau ceva obtuz, nu vor vorbi cu mine prea mult timp. Eu caut să obțin câteva ore din timpul lor, așa că sigur că trebuie să fiu bine pregătit, nu știi niciodată cum va fi acea persoană. Trebuie să trec cu bine peste primele 15 minute, apoi sunt în regulă. Dar primele 15 minute cunt cruciale! În acel timp, s-ar putea ca nici măcar să nu pornesc reportofonul, dar sunt foarte importante pentru încălzire.

Vorbiți mult la început, ca să ajutați conversația să se lege?

Da, vorbesc mult la început, pentru că ei s-ar putea să nu vorbească imediat. Așa că încep să le spun: „Oh, când eram pe insulă cu Marlon Brando…” sau „Știi, când eram cu Barbra Streisand, sau Pacino…”. Ar putea părea că menționez aceste nume cu scopul de a impresiona – și asta și fac – dar o fac numai pentru a arăta că am stat de vorbă cu aceste persoane și că am petrecut un timp alături de ele. Dacă ele m-au acceptat, și tu mă poți accepta, ăsta e mesajul. Uneori funcționează, alteori nu. N-a funcționat cu Robert Mitchum; a fost foarte nesuferit, dar pentru majoritatea, funcționează.

„Există o artă a interviului, iar dacă-ți imaginezi că o scapi cu bine spunând tot felul de stupidități, asta n-o să se întâmple.”

Ați menționat de întrebări stupide. Unii spun că nu există așa ceva, ce credeți despre asta?

Există unele întrebări stupide. Ce spun eu întotdeauna este: Nu te teme să adresezi o întrebare, de orice fel! Dacă nu ești sigur în legătură cu ceva, e în regulă. Dar nu adresa întrebări care nu fac decât să-ți demonstreze prostia, pentru că asta nu te va ajuta prea mult (zâmbește). Norman Mailer spunea că ceea ce detesta cel mai mult erau oamenii proști. Oamenii proști reușesc cumva să treacă cu bine peste toate în viață, iar ceilalți trebuie toți să-i servească. Pe mine nu mă deranjează întrebările inocente, sau întrebările simple, dar acum nu trebuie să te duci la Al Pacino și să-i spui: „L-ai interpretat pe Michael Corleone în Nașul”, pentru că el știe sigur ce a făcut. Îl poți întreba cum s-a simțit în timpul unei anumite secvențe din film, de exemplu. Trebuie să cântărești o întrebare, înainte de a deschide gura, de asta eu predau aceste lucruri, de asta am scris o carte despre asta. Chiar există o artă a interviului, iar dacă-ți imaginezi că o să scapi cu bine spunând tot felul de stupidități, asta n-o să se întâmple.

Au existat întrebări prostești pe care jurnaliștii vi le-a adresat în interviuri?

Oh, da. Am scris o carte despre familia Huston – John, Anjelica, Danny. Și m-am dus la un interviu radio cu un tip care credea că scrisesem despre orașul Houston din Texas! Am rămas pur și simplu șocat. Din acel minut, tot ce-am putut face a fost să preiau controlul asupra interviului. I-am spus: „Nu trebuie să-mi pui întrebări, știu ce am de promovat aici”. Dar ăsta nu e un interviu.

Cât de critic sunteți în ce privește munca dvs. și pentru ce vă criticați cel mai mult?

Sunt critic cu munca mea în sensul că atunci când editez ceva, încerc cu adevărat să fac conversația să curgă, caut tranziții, în așa fel încât, atunci când citești interviul, să pară ca și cum s-ar fi desfășurat pe parcursul unei singure discuții. Trebuie să-i creez cititorului această senzație, ca atunci când începe să-l citească, să nu mai vrea să-l lase din mână. Uneori stau de vorbă cu cineva timp de câteva săptămâni, și am sute de pagini, unele interviuri ajung la 800 de pagini. Le tipăresc și stau acolo, uitându-mă la ele, și încerc să găsesc un ritm. Creez întrebări care nu au fost adresate și mă străduiesc să fac discuția cât mai cursivă. Mut paragrafe dintr-un loc într-altul și le pun laolaltă, să curgă lin. E o treabă complicată să editezi un interviu. Sunt critic vizavi de felul în care o fac, sunt meticulos și încerc să-l fac să fie cât mai interesant, și observ și cât de mult tai din text. Deci procesul de editare este locul în care trebuie să fii critic, trebuie să fii dur cu tine ca să faci o treabă bună. Apoi, îl dau cuiva să-l citească. Acum am pe cineva, o femeie care citește ceea ce scriu; e foarte bună, pentru că este un cititor obiectiv.

Cum știți care este cea mai bună primă întrebare dintr-un interviu?

Nu există nici un mod prin care să știi asta. În primul rând, prima întrebare pe care o adresezi cuiva nu va fi și prima întrebare din interviul publicat. Sunt două lucruri separate. Cred că ceea ce faci la început este să încerci să spargi gheața. Dacă ești acasă la cineva, poți să-i spui că are o casă frumoasă. Dacă observi că are pe perete o reproducere după Salvador Dali, poți spune ceva despre asta și să încerci, astfel, să pornești un dialog. Trebuie să faci orice ca să-i faci pe oameni să vorbească, să nu aibă gura cusută.

Da, dar eu mă refeream la prima întrebare dintr-un interviu gata de publicat. Cum o alegeți?

Să cauți cea mai bună primă întrebare – asta e probabil cea mai grea parte din procesul de editare. Primele două întrebări și răspunsuri. Pentru că dacă nu sunt bune, nu-l vei prinde pe cititor imediat, își va pierde interesul. Deci da, trebuie să te gândești serios la întrebarea de deschidere. Trebuie să-i acorzi atenție. Dacă persoana cu care vorbești spune ceva interesant, poți începe prin a crea o întrebare în jurul acelui subiect.

„Barbra Streisand știa denumirile latine ale tuturor florilor din grădina ei, asta a fost uluitor!”

De care dintre interviuri vă amintiți că au fost foarte grele la început?

Îmi vine în minte interviul meu cu Steve Martin. Era foarte plictisitor; stătea în spatele biroului lui și nu spunea nimic. Asta se întâmpla prin 1980 sau 1981, imediat după ce făcuse filmul The Jerk, deci era cunoscut drept comediant. Acum, dacă citești un interviu cu Saul Bellow, știi că n-ai să râzi, cauți inteligența, dar cu Steve Martin cititorul vrea să se distreze. A fost foarte greu să-l fac să se lumineze puțin.

Cu Barbra Streisand, am descoperit că știa denumirile latine ale tuturor florilor din grădina ei, asta a fost uluitor! Nu-mi venea să cred, așa că am întrebat-o la întâmplare cum se numeau științific, și ea mi-a răspuns. Am rugat-o chiar să le spună pe litere și a făcut-o! Mi-am dat seama că nu mințea, chiar știa lucrurile alea. Așa că m-am gândit: ce mod de a începe un interviu, nimeni nu s-ar aștepta la asta! Dar editorul meu mi-a spus: „În nici un caz! Trebuie s-o întrebi de ce e așa o nesuferită, pentru că asta vrea toată lumea să știe”. Ne-am certat rău pe tema asta, iar până la urmă, undeva pe la întrebarea a cincea sau a șasea, am întrebat-o de ce era așa nesuferită. Dar i-am înțeles opinia; editorul voia ca oamenii să citească interviul și să li se pară interesant.

A fost Barbra Streisand una dintre dezamăgirile dvs.? Îmi amintesc că am citit despre acel episod pe care l-ați descris în The Art of the Interview, n-a fost tocmai confortabil la început, când v-a cerut să semnați o hârtie prin care dobândea control editorial asupra interviului…

Dar nu am semnat-o, am refuzat s-o semnez. În cartea mea de memorii, You Show Me Yours, am scris un capitol întreg despre acel incident și despre cum am ajuns să o cunosc pe Streisand. Ne-am certat și ne-am contrazis tot timpul, dar până la urmă, am mult respect pentru Barbra Streisand. E o persoană extraordinar de talentată, vrea să-și facă bine treaba, vrea să controleze ceea ce face, și nu o pot condamna pentru asta. Tinde să-și dorească prea mult control, iar uneori n-a ales filmele potrivite – dacă te uiți la All Night Long sau The Owl and the Pussycat, acelea nu au fost filme prea bune. A fost alegerea ei, dar vezi, orice a făcut, a luat lucrurile în serios și a vrut să dea tot ce a avut mai bun. Chiar dacă am scris mult despre ce s-a întâmplat, am făcut-o pentru simplul fapt că am petrecut atât de mult timp cu ea. Când petreci nouă luni de zile cu cineva, e o relație de dragoste și ură.

CITEȘTE MAI DEPARTE, PE PAGINA URMĂTOARE

Semnat de Corina Stoica