sâmbătă , 25 martie 2017

EXCLUSIV. Luca Dotti: „Când și-a încheiat cariera, mama a început să fie din nou fericită”

Audrey Hepburn 1Fotografie din cartea Audrey at Home, de Luca Dotti. Autor: Henry Clarke; © Condé Nast Archive/Corbis. Publicată de Harper Design, parte din HarperCollins Publishers; © 2015 Luca Dotti

Luca Dotti, unul dintre cei doi fii ai lui Audrey Hepburn, ne-a acordat un nou interviu exclusiv, în care ne-a povestit despre viața mamei sale de dincolo de scenă și despre lucrurile importante pentru ea. Deși cariera ei fenomenală i-a adus satisfacție, adevărata „misiune” a lui Hepburn a fost să-și construiască o familie, să aibă copii, un cămin liniștit și câini cu care să se plimbe în grădină. Departe de lumina reflectoarelor, în casa ei din Roma sau în cea din Elveția, Audrey a fost mai fericită decât pe scena premiilor Oscar sau pozând pentru reviste celebre, spune fiul ei. Pentru că și-a dorit să arate publicului această latură a mamei sale, Luca Dotti a publicat recent o nouă carte, „Audrey at Home”, pretext pentru mine de a-l invita la o conversație lungă și plină de povești inedite.

Luca Dotti, în exclusivitate pentru LaRevista.ro

De ce a fost important pentru tine să publici cartea asta, care o portretizează pe mama ta ca pe o femeie căreia i-a plăcut atât de mult să-și petreacă timpul acasă, și mai ales în bucătărie?

Proiectul acesta a început cu mai mulți ani în urmă, în 2007 sau 2008. Nouă ne place să gătim – ne vin prieteni în vizită, gătim, apoi îi vizităm noi pe ei și gătim din nou. Petrecem mult timp în bucătărie. O prietenă de-ale mele, Alessia, se uita într-o zi la cărțile din bucătăria mea și a găsit acest repertoire cu rețetele mamei mele. Începuse să strângă rețete cu mai mult timp în urmă, în anii ’50, când era căsătorită cu Mel Ferrer. Și Alessia a zis: O, astea sunt rețetele lui Audrey Hepburn, ar trebui să scrii o carte de bucate! Iar eu am zis: Nu, nu, nu vreau să fac și eu o carte de bucate! În plus, rețetelea astea nu erau bune, pentru că mama le-a adunat la începutul vieții ei de femeie căsătorită și puține dintre ele au rămas în istoria familiei.

Și cum te-ai convins, până la urmă, că ar trebui să mai scrii o carte?

În lunile următoare am dat mai multe interviuri, iar o întrebare recurentă a fost: Cum era mama ta acasă? Le-am spus mereu că era foarte normală și că era ușor să te identifici cu ea. Le-am dat exemple, le-am povestit cum mă ducea la școală, cum mă ajuta la teme, apoi, mai târziu, cum vorbea cu mine despre prietenele mele, așa cum face aproape orice mamă. Am menționat și faptul că gătea și mulți jurnaliști au fost foarte surprinși: Audrey Hepburn gătea? Noi credeam că nici măcar nu mânca! Bineînțeles că era un fel de glumă, dar în același timp, mi-a dat de gândit.

Mama mea are această imagine a unei femei foarte slabe, iar oamenii probabil că își imaginează că era mereu la dietă sau că avea vreo tulburare de alimentație. Dar eu știam foarte bine că nu era cazul. În primul rând, am văzut-o mâncând în fiecare zi, și savurând mâncarea, mai ales multe paste. Și-apoi, fizicul ei era așa dintr-un motiv foarte important, și acela a fost războiul. Hrana săracă din timpul războiului i-a creat un anumit aspect fizic. Bineînțeles, din moment ce trebuia să joace și să se afle mult timp în fața camerelor de luat vederi, încerca să fie atentă, dar nu a fost niciodată mai atentă decât alte femei pe care le-am cunoscut în viața mea. Și toate prietenele ei erau invidioase pe tema faptului că putea mânca două porții consecutive de paste fără să se îngrașe. Așa că mi-am spus: de fapt, chiar este ceva de spus despre mama mea și relația ei cu mâncarea.

Cât timp ți-a luat să scrii cartea?

Cu totul, a durat cam doi ani. Inițial, a fost doar o carte de bucate, dar apoi am fost și i-am intervievat pe toți prietenii ei, pe mulți membri ai familiei noastre, pe câteva bucătărese care au lucrat pentru noi. M-am uitat prin toate cărțile ei și am găsit mici notițe, hârtiuțe, amintiri. Și mi-am dat seama –  asta a fost acum vreo cinci ani – că eu personal aveam o problemă cu Audrey Hepburn.

Ce vrei să spui?

Pentru mine, mama mea a fost mama mea și era o prăpastie mare între percepția mea asupra ei și percepția publicului, așa cum îmi imaginam eu că este. Făcând toate aceste interviuri și documentându-mă pentru carte, am început curând să realizez că eu personal mă înșelam. De fapt, frumusețea, în ceea ce o privește pe mama, a fost faptul că felul în care era acasă s-a reflectat în toate aspectele vieții ei. A fost exact aceeași ființă umană de-a lungul anilor, de-a lungul experiențelor sale și al succesului său. Și a fost la fel față de toată lumea – de la vânzătorii de la magazinele din Elveția până la prietenii ei celebri de la Hollywood, la grădinarul ei, până la mine. Cred că ăsta e un lucru cu totul deosebit.

Până atunci nu ți-ai dat seama de asta?

Nu, nu în totaliate, pentru că a fost mama mea. Am început să mă documentez despre ea, să aflu lucruri din istoria ei publică, am stat de vorbă cu jurnaliști ca tine, cu oameni care știu multe despre ea. Am pus totul cap la cap și ce m-a uimit a fost: cum e posibil să devii Audrey Hepburn și să-ți păstrezi personalitatea atât de aproape de tine, atât de autentică?

Dacă mă pun în locul mamei mele, încep să am dubii în ce mă privește. Vreau să spun că, dacă devin o persoană atât de importantă și atât de puternică, cine știe ce-aș face? Poate aș începe să-mi cumpăr multe Jaguaruri sau să fac lucruri nebunești. Dar mama, nu. A rămas cu picioarele pe pământ.

Nu era zgârcită, dar îmi aduc aminte că odată și-a cumpărat un set de valize. Nimic pretențios, nu erau Louis Vuitton sau ceva de genul ăsta. Și era cam stânjenită: Uite, m-am dus și-am cumpărat un set de valize, au fost cam scumpe, dar chiar îmi plac! Eu aveam vreo 16 ani și mă uitam la ea cum se simțea puțin vinovată, așa cum ne simțim toți, uneori, când ne cumpărăm ceva. Dacă te gândești la asta acum, ai putea spune: Dar era Audrey Hepburn, putea să sune la Louis Vuitton și să le spună, vă rog să-mi trimiteți un set de valize! Însă asta era exact contrariul a ceea ce ar fi făcut mama. Nu și-ar fi folosit niciodată notorietatea pentru beneficii. Până când a început să lucreze pentru UNICEF, atunci a început să-și folosească numele pentru alte cauze.

Cred că e o mare realizare dacă, prin faptul că ai scris această carte, ai putut înțelege un lucru atât de important despre mama ta.

Categoric, și eu cred la fel. Munca la această carte a fost o bună modalitate de a uni toate punctele – amintiri de-ale mele, amintiri ale altor oameni despre mama mea – și de a înțelege că a fost vorba despre o viață.

Am citit toate interviurile pe care le-a dat când avea 19 ani. Înainte de marele succes. Apoi am citit interviuri pe care le-a acordat când avea 30, 40 sau 50 de ani și întotdeauna – în toate aspectele pe care eu și alți oameni ni le amintim – mama a fost un întreg. Și a avut misiunea ei personală: să aibă un cămin, să aibă copii, dacă era posibil, să aibă din nou o grădină, câini. Asta era ambiția ei. Hollywood a fost foarte important ca experiență profesională și s-a simțit foarte bine acolo. Dar adevărata ei ambiție a fost să-și recreeze căminul pe care l-a pierdut în timpul războiului și să fie o mamă care stă acasă.

Așa că, foarte repede, ceea ce a început ca o carte de bucate și-a pierdut sensul. Cele peste 200 de rețete – care nu sunt cele vechi, din anii ’50, ci cele pe care le-am folosit acasă – nu au mai fost singurul lucru de care am vrut să-mi amintesc; pentru că nu poți să scrii o carte doar pentru alții, trebuie să vorbești cu tine, trebuie să fii cu adevărat interesat și entuziasmat de ceea ce scrii. Deci rețetele au devenit un fel de fil rouge. M-am folosit de fiecare rețetă ca de un pretext pentru a spune o poveste.

Cine e Luigi Spinola, cu care ai lucrat la carte?

Luigi e un prieten foarte bun, aproape că locuim împreună. Împărțim același birou. E jurnalist politic, iar pentru mine asta a fost foarte important. În primul rând, mă cunoaște bine. Nu a trebuit să începem să ne obișnuim unul cu celălalt. Ne-am cunoscut acum 25 de ani certându-ne pe teme culinare: am avut o ceartă zdravănă despre cum se taie dovleceii pentru paste. Este, de asemenea, un bucătar foarte bun, dar cel mai important, e jurnalist. Mi-am dat seama că nu sunt destul de bun să scriu și, în același timp, să-mi păstrez vocea.

Cum ați lucrat împreună?

Timp de vreun an și jumătate, am făcut sesiuni de gătit. Aveam toate rețetele într-o cutie, alegeam una și începeam să gătim și să discutăm. La început ne-a fost teamă că acest exercițiu se va încheia după trei sau cinci rețete, dar nu a fost așa.

Ați gătit toate rețetele care apar în carte?

Majoritatea, da. Dar eu nu mă descurc deloc să urmez o rețetă, de fiecare dată vreau s-o actualizez. De exemplu, e o rețetă de purée de morcovi pe care am făcut-o în vreo cinci variante! Sunt foarte indisciplinat! (râde) Dar cineva mi-a spus că femeile gătesc pentru familiile lor, e ca o responsabilitate, în timp ce bărbații se aventurează în zone mai sălbatice. Uneori iese un dezastru, alteori faci o descoperire.

Gătești des pentru familia ta?

Da! În familia noastră gătesc mai ales bărbații. Fratele meu gătește, tata obișnuia să gătească, și încă foarte bine. Majoritatea prietenilor mei sunt bucătari mai buni decât prietenele mele. Soția mea gătește foarte bine, dar nu e ceva care să-i placă. Dacă trebuie să gătească, face cele mai bune paste cu sos de roșii, dar nu e înnebunită după activitatea asta. Mie îmi place să gătesc, nu sunt atât de bun, dar am nevoie de asta. E atât de relaxant. Pentru mine e ca o vacanță să mă duc să cumpăr lucrurile de care am nevoie, să gătesc, să fac experimente. Inventez o mulțime de rețete noi!

Cum ar fi…?

De exemplu, am inventat o rețetă pentru ceea ce eu numesc „kebab greșit”.

Kebab greșit?!

Da, e greșit pentru că e făcut cu porc. Gustul e similar cu cel al kebabului sau al fajitei. E foarte bun, e un mare succes vara!

Mă distrez mult gătind. Pentru mine e vital. Îmi plac mult și restaurantele, dar noi avem copii și gătim mult acasă, e mai ușor să ne primim prietenii în vizită decât să ieșim.

Mă gândeam acum că tu ești un amestec de mai multe origini: italian, olandez, englez, irlandez. Care te revendică, totuși?

Depinde. Când o iau razna, cred că are legătură cu partea mea irlandeză. Ca toți italienii, mă gândesc să plec să trăiesc în altă parte, dar n-aș putea pleca din Italia. Îmi iubesc țara și mă simt italian 100 %. Din păcate, nu mă simt și nu arăt deloc englez.

Sau olandez.

Da. Deci sunt mulțumit să fiu italian.

În orice caz, arăți a italian.

Așa e, iar când arăți a italian e mai bine să nu pretinzi că ești altceva! (râde)

CITEȘTE MAI DEPARTE

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus