joi , 18 aprilie 2019

EXCLUSIV. Luca Dotti: „Când și-a încheiat cariera, mama a început să fie din nou fericită”

Luca by Jasmine BertusiLuca Dotti. Foto: Jasmine Bertusi

Mi-ai spus mai devreme că marea ambiție a mamei tale a fost să aibă un cămin fericit. Crezi că a fost mai fericită acasă decât jucând la Hollywood și apărând în reviste?

Vezi tu, mama a avut cariera asta fantastică, dar nu cred că o aștepta cu nerăbdare. În multe fotografii cu ea ai impresia că era un pic copleșită. Hollywood îi cerea prea mult – prea multe poze, prea multă expunere. A fost grozavă, dacă te uiți la toate fotografiile, știa cu adevărat cum să stea în fața camerei și fiecare poză în parte e extraordinară. Dar, la un moment dat, după ce a făcut copii, a spus: Mi-am luat porția, vreau să fac altceva.

Și-a început cariera în Givenchy, dar și-a încheiat viața în blugi și în tricou. Același lucru s-a întâmplat cu tot ce a fost în jurul ei în ultimii ei ani. Totul s-a simplificat. La început trebuia să se îmbrace frumos, să facă toate acele interviuri, trebuia să fie în fața presei și să fie elegantă. Și a funcționat, a mers foarte bine. Dar în momentul în care și-a încheiat cariera, mama a început să fie din nou fericită și să aibă control asupra vieții ei.

Ce însemna asta, mai exact?

Ideea ei de control suna cam așa: Dacă un lucru mă face fericită, îl păstrez în viața mea. Dacă sunt lucruri de care nu-mi pasă, pur și simplu o să uit de ele. Sincer, ăsta e sentimentul pe care eu, la un nivel foarte personal, îl am despre mama ea. Să fie departe de casă ca să câștige un premiu era cu adevărat o oportunitate pierdută. Să-și plimbe câinii alături de băieții ei era o victorie personală.

A luptat mereu foarte mult pentru visurile ei. Ce conta pentru ea era să se uite la televizor cu familia. Ăsta e un lucru pe care mi-am dorit să-l transmit în carte. Și sper ca cei care o citesc, dincolo de faptul că află o poveste e viață, o biografie, asimilează un anumit sentiment. Iar prin intermediul fotografiilor vor impresia nu că o cunosc mai bine pe mama, dar poate că o să înțeleagă că Audrey Hepburn a fost doar un om care s-a întâmplat să devină Audrey Hepburn.

Cum gătea mama ta? Era genul artist sau mai degrabă rapid și practic?

Undeva la mijloc. Dar în primul rând, era o bucătăreasă frustrată! (râde) Giovanna, care era din Sardinia, era bucătăreasa noastră și și-a luat foarte în serios rolul de a găti pentru toată lumea. Băcătăria era regatul ei și se folosea de orice scuză ca să n-o lase pe mama să gătească. Nu pentru că mama nu știa, dar Giovanna nu voia să-și piardă poziția și toate complimentele vizavi de mâncare. Și era teribilă! În sensul să, atunci când mama venea și aducea ceva nou în bucătărie, Giovanna îl lua și-l ascundea: Oh, n-avem nevoie de asta! Nu știu cum să-l folosesc! Așa că mama găsea tot felul de scuze s-o trimită de-acasă. Fie o trimitea într-o vacanță, fie mergeam la casa noastră de la munte, care era prea mică s-o luăm și pe Giovanna cu noi. Așa putea și ea să gătească, în sfârșit! (râde)

Mama făcea schimb de rețete cu prietenele ei, iar rețetele erau mereu destul de simple. Le respecta până într-un anumit punct și apoi le adapta, pentru că dacă era vreun ingredient greu de găsit, nu devenea obsedată să meargă până la capătul Pământului să-l găsească. În schimb, adapta rețetele adăugând produse locale, la îndemână. Și-apoi, avea propriile ei rețete și semăna foarte mult cu un fermier, gândea într-un mod foarte practic. Din punctul ei de vedere, mâncarea trebuia în primul rând să hrănească familia. Nu era vorba de preparate fantastice (asta era treaba Giovannei), deși mâncărurile mamei erau delicioase. Giovanna a venit din Sardinia în Italia când era foarte tânără și obișnuia să folosească multe ingrediente, punea multă sare, mult ulei, mult usturoi… Iar mama, exact ca în felul în care se îmbrăca, voia mereu mai puțin din toate. Lucrau împreună în bucătărie deseori, era ca o fabrică ce producea mâncare pentru toată lumea.

Dar adevărul e că pentru mama era mai important să ne adunăm în jurul mesei, n-a avut niciodată ambiția de a deveni chef, ci de a fi aproape de oamenii ei. Mai ales când eu studiam la distanță și fratele meu era și el plecat, nu era mereu ușor să ne petrecem timpul împreună. Pentru mama, cea mai mare plăcere era să ne aibă pe toți la masă. Nu alerga după noi prin casă să vorbească cu noi, de regulă aștepta să vină ora prânzului sau a cinei ca să facă asta. Și puteai să vezi cât de plăcut era pentru ea. Era o ascultătoare foarte bună și îi plăcea și să vorbească, se vedea că se simțea bine. Mâncarea era mai mult o scuză. Dar, ca să-ți răspund mai precis la întrebare: avea spiritul unui bucătar de la țară.

Cum arăta bucătăria ei?

Oh, în privința asta era foarte organizată. Bucătăria ei era mereu foarte curată, totul era la locul lui. Fie la Roma, fie în Elveția, bucătăria era o parte importantă a casei, pentru că era o combinație între loc de gătit și sufragerie. De fapt, de cele mai multe ori când nu aveam prieteni sau alți invitați la masă, mâncam în bucătărie. Și continui să fac asta și azi!

Și eu la fel!

Vezi? La mine acasă, oamenii sfârșesc în bucătărie, ne place să ne adunăm acolo, să mâncăm și să vorbim. Deci bucătăria mamei era foarte animată, dar foarte curată. Acolo era mâncarea, acolo se bea cafeaua dimineața, acolo erau sticlele de vin. Mama avea două prietene foarte bune, Doris Brynner și Connie Wald, și de fiecare dată când le vizitam, tot în bucătărie ne petreceam cel mai mult timp. Și în grădină, acestea erau locurile noastre favorite.

Micul-dejun era mereu momentul ideal pentru discuții serioase, pentru confidențe. Mama obișnuia să se trezească foarte devreme și adora sfârșiturile de săptămână, pentru că toată lumea era mai înceată, nimeni nu alerga prin casă să se îmbrace și să plece, puteam savura un mic-dejun lung și să vorbim de toate.

Despre ce vorbeați?

În timpul unui mic-dejun mi-a spus cum l-a cunoscut pe tata (n.r. psihiatrul italian Andrea Dotti, cel de-al doilea soț al actriței), o poveste emoționantă, aproape stânjenitoare. Vorbeam despre atât de multe lucruri, chiar și politică sau eutanasie, sau prostituție. Despre orice era la știri. Și avea un fel de a te face să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă. A spus despre prostituție: OK, dar hai să ne imaginăm că n-ar exista. În felul ăsta ar fi atâția bărbați urâți care nu s-ar întâlni niciodată cu o femeie drăguță, iar asta i-ar face și mai frustrați și poate chiar agresivi. Nici asta n-ar fi bine. Nu-ți dădea niciodată lecții sau exemple de urmat, dar se pricepea să te facă să-ți imaginezi situații de tipul „cum ar fi dacă”, să poți înțelege altfel lucrurile. Micul-dejun era un moment interesant, pentru că mama devenea foarte deschisă. Dar de regulă nu despre trecutul ei.

Mulți jurnaliși m-au întrebat de-a lungul anilor dacă mama vorbea despre trecutul ei – trecutul ei în filme, trecutul ei la Hollywood, trecutul ei din timpul războiului. Nu. Mama a avut o viață, o viață adevărată, care era legată de prezent și de viitorul apropiat. Iar prezentul era despre casa și copiii ei. Poate, dacă ar fi trăit îndeajuns încât să devină bunică, le-ar spune acum nepoților povești despre trecut. Dar cu proprii ei copii, pe care era ocupată să-i crească, vorbea despre ce se întâmpla atunci, nu în trecut. Și mai degrabă își asculta familia, decât să vorbească ea însăși. Nu era preocupată de trecutul ei.

A existat vreun episod amuzant cu ea în bucătărie? Vreo încercare nereușită de a găti o mâncare sau alta?

Da! Odată, nu-mi amintesc exact ce gătea, cred că prăjea ceva și totul a luat foc. Ceva nu foarte amuzant: de câteva ori s-a tăiat rău. Și, din moment ce era un om normal, îmi amintesc și de câteva înjurături. Dacă ceva nu mergea cum trebuie, o auzeai strigând: Rahat! Și apoi zicea: Ah, m-am tăiat! Iar o dată îmi aduc aminte că nu a vrut să meargă la doctor, dar Robert (n.r. Wolders, partenerul de viață al actriței în ultimii ei 13 ani) a dus-o oricum, că rana era destul de adâncă și avea nevoie de cusături.

Dar, trebuie să spun, mama nu era o aventurieră în bucătărie, deci nu prea făcea dezastre. Îi plăcea ceva, gătea felul respectiv de mai multe ori și îi ieșea bine. Gătea rețete complicate cu Giovanna, dar dacă era doar ea în bucătărie, alegea întotdeauna lucruri simple.

Mereu se întorcea cu rețete din călătoriile ei, iar un preparat pe care îl gătea cu plăcere în ultimii ani era pui cu sos de soia. Și îi plăcea să meargă ea însăși la piață. Era important să-i cunoască pe oamenii de la care cumpăra, să stea de vorbă cu ei, să le asculte sfaturile, să facă conversație. Totodată, era foarte mândră de grădina ei și de tot ce putea cultiva ea singură, sau când putea transforma cireșele în gem sau făina cu zahăr și unt în madeleines. Atât în grădină, cât și în familie, ceea ce iubea era ideea de creație. O creație care susținea viața. Iar mâncarea, mai ales, era parte din cercul vieții.

La un moment dat, menționezi în carte că mama ta urma un regim de detoxifiere, de o zi pe lună, în care nu mânca decât iaurt și măr ras. De ce respecta obiceiul ăsta?

Obișnuia să facă asta când corpul ei avea nevoie de o scurtă pauză. Uneori simți că ai nevoie de o zi de pauză, în care să mănânci doar fructe și iaurt ca să te simți mai bine, mai ușor. Făcea asta după ce lua parte la prea multe cine oficiale sau când se întorcea dintr-o vacanță. Practic, timp de o zi, consuma doar apă, fructe și iaurt. Nu era chiar o detoxifiere.

Altfel, erau alimente pe care în mod normal le evita?

Nu chiar. Dar spunea că mâncarea ar trebui să fie colorată pe masă. Mânca multe legume și se adapta sezonului. Așa a fost crescută: tot ce era proaspăt în grădină sau la piață, aia îi plăcea să mânânce. Mânca porții mari, dar era câte puțin din toate. Dacă era carne, erau mereu și cartofi, morcovi, mazăre, o mare varietate de legume.

Făcea asta pentru că pur și simplu îi plăcea sau pentru că era preocupată să-și mențină sănătatea? Sau din ambele motive?

Sănătatea în sine n-a fost niciodată o preocupare. Dar, în același timp, n-a fost o femeie a exceselor. Vezi tu, pentru mine, „detoxifiere” e ceva ce faci pentru că ți-ai intoxicat corpul. Mamei mele îi plăceau multe lucruri – îi plăcea vinul, îi plăcea whiskey-ul, fuma, deci îi plăceau și lucruri despre care se spune că nu sunt bune, dar nu le consuma în cantități mari. Nu știu, poate că și-a trăit zilele nebune când era foarte tânără, dar, sincer, n-am văzut-o niciodată pe mama intoxicată în sensul ăsta.

În schimb, era foarte obosită pentru că muncea și călătorea. Când mergi dintr-un loc într-altul, nu ai timp pentru mese regulate, mânânci ceva în grabă, apoi poate că trebuie să zbori spre altă destinație. Întreg sistemul ți se poate da peste cap. Și atunci, tot ce-ți dorești e să-ți oferi un pic de odihnă. O găseam pe mama foarte plictisitoare când eram copil, pentru că-i plăcea atât de mult să stea acasă. Tata era mai mult ca mine, îi plăcea să iasă des. Dar pentru mama asta nu era o alegere. Din cauza muncii ei, era în continuă mișcare, călătorea dintr-un loc într-altul, era mult timp în avion, dădea multe interviuri, se întâlnea cu atâția necunoscuți și trebuia să fie drăguță cu toți. Una e când ieși cu prietenii sau când te duci la o petrecere privată, și alta e când trebuie să pleci pentru muncă și să întâlneși ziariști care pun aceleași întrebări. Și-apoi trebuie să fii frumoasă, pentru că toată lumea așteaptă asta de la tine… Așa că abia mai târziu am înțeles de ce mamei îi plăcea atât de mult să stea acasă. Ca oamenii de afaceri care trebuie să poarte costum în fiecare zi la birou. Li se pare grozav când pot în sfârșit să poarte jeanși în weekend. Îi plăcea acasă, îi plăcea confortul ei. Și nu trebuia să fie neapărat casa ei, putea fie casa prietenelor ei cele mai bune. Iubea viața la țară. Nu-i plăceau zgomotul și toate acele lucruri legate de scenă. Era foarte fericită în Elveția. De regulă tata o lua razna, pentru el era prea mult! (râde)

De ce, era prea multă liniște?

Da, era foarte liniștit și plictisitor pentru el. Tatei îi plăcea să se întâlnească cu prietenii și să facă petreceri și așa mai departe. Era bucuros să-și petreacă două săptămâni în Elveția, dar nu mai mult de atât. Elveția, mai ales în vremea aceea, nu era foarte animată.

În carte ai povestit și despre ultima zi a mamei tale, când ai avut impresia că te-a trimis la film pentru că n-a putut să moară în preajma ta. De ce ai avut senzația asta?

Așa cum ai spus, e doar o impresie, un sentiment.

În acele ultime zile, tata a venit din Italia în Elveția. Iar tatei îi plăcea mereu să meargă la film, inclusiv în situații delicate. Pentru el, să meargă la film însemna să ia o pauză de la viață. În zilele acelea ne învârteam în jurul aceleiași rutine, stând cât se putea lângă mama. Doar că ea nu prea mai era cu noi, din cauza medicamentelor, a morfinei… Dormea mult timp și se trezea din ce în ce mai puțin.

Chiar nu am vrut să merg la film, mi s-a părut că nu era bine. Dar apoi, oamenii te conving că e în regulă. Nu ieșisem deloc cu tata de când venise în Italia, așa că mi-am spus: OK, o pauză de două ore o să ne facă bine. Aveam unul dintre primele modele de telefoane mobile, unul foarte mare, și l-am luat cu mine, ca să-l am în caz că aveau nevoie de mine acasă. Mama a murit chiar atunci, când eram la cinema. Și m-am gândit mereu – dar cine poate ști adevărul? – că a fost prea stânjenită ca să moară în fața mea. Din cauză că, pentru ea, eu am fost mereu „cel mic”. Aveam 22-23 de ani atunci, fratele meu Sean e cu 10 ani mai mare. Iar mama nu și-a făcut niciodată griji pentru starea ei, era mai îngrijorată pentru noi, întrebându-se dacă ne vom putea descurca fără ea.

A fost teribil de trist, dar, în același timp, trebuie să spun, moartea ei a fost o mare ușurare. Pentru că viața așa cum o intenționase ea, așa cum știu că îi plăcea s-o trăiască, nu mai era. Se terminase. Cancerul devine ca o entitate, are un nume și trăiește înăuntrul tău. Vine un moment în care învinge, dar există și un punct în care îți spui: Nu trebuie să învingă prea mult. Când e vorba de atâta suferință, când ești atât de privat de fericire… Când în sfârșit a murit, am avut impresia că a învins în loc să piardă. Și a fost foarte împăcată. Dacă i-a fost frică, n-a arătat-o.

Cum percepi moartea ei azi, după mai bine de 20 de ani? Doare la fel de mult ca atunci?

Moartea ei, în sine, nu e ceea ce doare, ci amintirile fericite. Există mereu adierea unei amintiti, uneori foarte scurtă, care atinge acel nerv sensibil. Nu gândul la moartea ei mă întristează, ci gândul la viața ei. Uneori amintirile fericite stârnesc tristețea. Fetele mele întreabă mult despre la nonna, bineînțeles, vor să știe totul despre ea, iar asta mă pune din nou pe gânduri. O văd peste tot, chipul ei e pe postere, pe căni de cafea…

Am o amintire amuzantă cu băiatul meu. Acum are 14 ani, dar pe atunci trebuie să fi avut vreo cinci-șase ani și era pentru prima dată când s-a dus singur la toaletă într-un loc public, într-un restaurant. Și s-a întors alergând de la baie, foarte entuziasmat, strigând: E bunica în baie!!! (râde) Era o selecție de poze cu ea pe scara care ducea spre toaletă.

Mi-ar plăcea să văd cum ar interacționa copiii mei cu mama. Dar asta e valabil și pentru tata. Nu e un sentiment mai intens când vine vorba de mama pentru că era celebră. Mi-e dor de amândoi în egală măsură.

***

V-a plăcut acest interviu? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!

Audrey at Home Luca Dotti

Cartea „Audrey at Home”, editată de HarperCollins, a fost recent lansată în librăriile americane. Volumul poate fi comandat și online, pe site-ul amazon.com.

Aici puteți citi primul interviu exclusiv pe care Luca Dotti ni l-a acordat, acum doi ani.

SUSȚINEȚI LAREVISTA.RO, PRINTR-O DONAȚIE

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus