EXCLUSIV. Paul Leslie: cinci interviuri, cinci întâlniri preferate

Foto: ROBH

PAUL LESLIE se poate considera un om norocos: de zece ani, împliniți chiar ieri, își urmează visul, realizând interviuri cu unele dintre cele mai fascinante personalități ale lumii. Muzicieni, actori, oameni de televiziune sau oameni „obișnuiți” cu povești neobișnuite au stat de vorbă cu Paul, în cadrul unor interviuri unice. Le veți putea asculta pe toate online, în curând, căci realizatorul radio pregătește în această perioadă o relansare a site-ului său, ThePaulLeslie.com. Până atunci, l-am invitat să așeze pe hârtie un clasament de cinci dintre conversațiile sale preferate.

Paul Leslie, în exclusivitate pentru LaRevista.ro

Ieri, pe 13 octombrie, am sărbătorit zece ani de când realizez interviuri. În tot acest timp am avut șansa să stau de vorbă cu oameni din toate profesiile, din toată lumea. Persoanele care și-au petrecut un timp vorbind cu mine diferă ca vârstă de la o violonistă talentată pe nume Maggie Estes, care era încă adolescentă, la Walter Breuning, un bărbat de aproape 114 ani, care la vremea aceea era cel mai bătrân om din lume. Când mă gândesc la toți oamenii aceștia fascinanți, între care Woody Allen, Maya Angelou, Don McLean, Nana Mouskouri, David Lee Roth, Willie Nelson sau Larry King, mi-e foarte greu să mă rezum la doar cinci conversații favorite, dar asta voi încerca să fac. Pe unii dintre acești oameni s-au putea să-i cunoașteți, pe alții nu, dar sper ca aceste interviuri să atingă publicul la fel de mult pe cât m-au atins pe mine.

Gene Wilder

E greu să-ți alegi preferații. Când vorbești despre un cântec favorit sau despre un desert care-ți place cel mai mult, întrebarea de regulă nu ia în calcul starea pe care o ai, compania din momentul respectiv, ce anotimp este, etc. Cu toate astea, dacă mă întrebi cine este actorul meu preferat, nu voi ezita prea mult să-ți răspund.

Pe Gene Wilder îl știu de la o vârstă fragedă ca „Willy Wonka” și Dr. Frederick Frankenstein în „Young Frankenstein”. Reprezentațiile sale sunt atât de bune, încât am observat că oamenii au tendința de a recrea diverse scene din filmele lui. Unul dintre lucrurile cu adevărat grozave în a fi eu însumi este faptul că am avut ocazia să vorbesc cu majoritatea celor pe care-i admir cel mai mult și să reușesc să înțeleg cine sunt. Dragostea mea pentru Gene Wilder – vedeta de cinema a crescut și s-a îndreptat spre Gene Wilder – omul, după ce Kyle Prater, unul dintre prietenii mei cei mai buni, mi-a sugerat să citesc memoriile lui Wilder, „Kiss Me Like a Stranger”. Nu doar că am ajuns să-l apreciez pe Gene Wilder ca scriitor, dar am simțit, prin felul în care își alege cuvintele, că e un om foarte iubitor.

Anumiți oameni trăiesc cu o țintă în minte. Vor să atingă inimi cu arta lor, iar într-un tablou mai amplu – vor să emoționeze întreaga lume. Astăzi, Gene Wilder este scriitor, iar cărțile lui mi-au dat curajul să ajung la el. Pe undeva, am fost surprins de cât de repede a răspuns, dar, după ce am vorbit, am rămas întrebându-mă dacă va fi sau nu de acord să facem un interviu. L-am căutat din nou și am încercat să-i explic cât de mult îmi doream să vorbesc cu el. A răspuns și mi-a spus că discuția noastră era „posibilă”. Când în sfârșit am ajuns să vorbim, vocea sa părea să vină dintr-un loc al bunăvoinței totale.

Îi trimisesem domnului Wilder o listă de întrebări pe care plănuiam să i le adresez. Mi-a spus că nu s-a uitat peste ele pentru că i-ar plăcea ca dialogul nostru să fie cât mai proaspăt. În timp ce vorbea, se gândea foarte atent la ficare cuvânt pe care-l rostea. El este tot ceea ce caut într-un partener de interviu – o dragoste a unuia pentru celălalt, o capacitate de a exprima procesul creativ și sentimentul că ceea ce facem are puterea de a schimba pe altcineva. Cum este să îmbogățești viețile atâtor oameni pe care, în mare parte, nu-i vei întâlni niciodată? Fără să vorbesc în numele lui Gene Wilder, cred că știe ce binecuvântare este aceasta. O prețuiește. Mi-am dat seama, grație lui Gene Wilder, că, în calitate de artist, oferi mult din tine însuți unor oameni pe care nu-i cunoști. Într-un fel, creațiile unui artist aparțin celor care se identifică cu ele.

Marty Panzer

Mama mea iubește cu adevărat muzica. Eu s-ar putea să nu fiu un fan tipic al lui Barry Manilow, dar mai ales datorită mamei mele, admir cu generozitate discografia vastă a acestui artist. La fel cum iubesc marele American Songbook – acele cântece de la începuturile secolului trecut, care de regulă erau scrise de un compozitor înzestrat și un creator de versuri, meniți să realizeze piese de cea mai bună calitate muzicală și literară. Păstrând această tradiție, Manilow de obicei compune muzica, în timp ce un poet scrie versurile. Poetul cu care Manilow a colaborat cel mai mult, un om pe nume Marty Panzer, a intrat în viața mea și a schimbat-o în multe feluri. Aveam în sânge cântecele scrise de Panzer. Le știam pe cele pe care le scrisese cu Manilow, „It’s a Miracle”, „This One’s for You” and Even Now”, ca să amintesc doar câteva. Mamei mele îi place și Kenny Rogers și știam prea bine și „Through the Years”, pe care a scris-o cu Steve Dorff.

Am vorbit cu Marty Panzer mult timp. Energia lui era contagioasă, și pasiunea lui pentru cântece părea să fie precum pasiunea sa pentru viață. În timp ce vorbea și povestea cum a ajuns să fie un compozitor de succes, am simțit că există cu adevărat o legătură între noi. Mă întreb dacă cei care vor asculta interviul, când va fi difuzat, vor simți la fel față de Panzer.

Nu aveam idee despre ce urma să se întâmple mai departe, după interviu. Marty Panzer a devenit invitatul în legătură cu care am primit cea mai vastă corespondență până acum. Literalmente sute de oameni mi-au scris și cred că mulți o vor mai face și în viitor. Așa cum am spus, Marty are pasiune, dar cred că ]n special unul dintre lucrurile despre care a vorbit a rezonat cu mulți dintre cei care l-am ascultat… Și anume să trăiești pentru lucrurile care durează. Trăim într-o cultură în care lucrurile rezistă puțin. Cântecele par să fie azi aici, iar mai târziu să dispară. Marty Panzer nu a fost niciodată un om care să scrie piese cu termen de valabilitate. Versurile lui sunt ascultate iar și iar pentru că ne amintesc de oamenii din viața noastră care vor fi întotdeauna acolo.

Marty Panzer m-a făcut să mă gândesc la toți compozitorii care scriu muzică și versuri ce-și găsesc cuib în inimile noastre. Mulți dintre ei nu au niciodată șansa să-și spună povestea. Am vrut să fiu omul care le acordă această șansă. Sunt melodii pe care atâția oameni le cunosc și le iubesc, scrise de persoane pe care nu le știm neapărat. Pentru mine, aceste persoane sunt egale cu vedetele care le cântă. Am vrut să-i ajut pe acești oameni să-și spună poveștile.

Marty mi-a încurajat foarte mult această ambiție. A promis că într-o zi ne vom întâlni, iar anul trecut ne-am cunoscut, în sfârșit. Când mi-a recunoscut fața sau vocea, i-a vărsat din greșeală cafeaua unui tip de pe stradă în timp ce venea să mă îmbrățișeze. De fiecare dată când aud unul din cântecele lui Panzer, la radio sau interpretate live, mă gândesc cât de special este omul care le-a scris și cât de norocos am fost să pot să împărtăși lumii lumina lui, într-un fel. Oricine stă de vorbă cu Marty Panzer nu uită niciodată omul din spatele cântecelor.

Când una dintre surorile mele urma să se căsătorească, m-a rugat să-i sugerez o melodie pe care să danseze cu tata. Nu am ezitat… „Through the Years”. Din păcate, nu am ajuns la nunta ei, dar mi s-a spus că toți ochii erau în lacrimi cât timp s-a auzit piesa aceasta.

Sunt un tip foarte impresionat de artă – cărți, filme, piese de teatru sau picturi. Cu toate astea, pentru mine, cea mai mare și mai amețitoare artă este muzica. Într-un fel, compozitorii sunt cei care păstrează unele dintre cele mai profunde gânduri și sentimente pe care le avem. Tocmai din acest motiv îmi doresc să aduc publicului poveștile lor. Și Marty Panzer m-a ajutat să înțeleg că merită să fac asta și să realizez cât de „important” – ca să folosesc cuvântul lui – este să duc mai departe aceste povești.

Căpitanul Tony Tarracino

În cel mai sudic punct al Americii – și anume Key West, Florida – l-am întâlnit pentru prima oară pe Tony Tarracino.

Căpitanul Tony a murit în 2008, la vârsta înaintată de 92 de ani. La suflet era foarte tânăr. Cei mai mulți îi spuneau Căpitanul Tony. A făcut multe lucruri la viața lui; a ținut un bar, a fost căpitan de vas, a jucat la jocuri de noroc și a fost primar în Key West. Dacă ați fost vreodată în Key West, știți că este un loc care nu seamănă cu altul pe lume. E frumos, iar oamenii au spirite foarte libere. Unul dintre cele mai importante lucruri pe care Căpitanul Tony le-a făcut a fost să spună povești. Tocmai talentul său de povestitor și faptul că-i făcea să se simtă bine pe toți cei pe care-i întâlnea l-au transformat în cel mai iubit locuitor din Key West.

Prima oară când l-am întâlnit pe Căpitanul Tony a fost în biroul avocatului său – un om foarte ușor de îndrăgit, pe nume Al Kelley. Al mi-a spus că Tony ar putea sau nu să vrea să-mi ofere un interviu, pentru că mare parte din viața lui erau poveștile sale. Ar putea cere o compensație. Când Căpitanul Tony a intrat în încăpere, jur că era o „prezență”. De obicei era numit „legendarul Căpitan Tony”, și-am înțeles de ce. Eu și vechiul meu prieten Frank Reddy ne-am ridicat amândoi în picioare când a intrat. A fost cald și ne-a făcut să râdem imediat. Când am ajuns să vorbim despre lucruri concrete, a întrebat cât de mult aveam să-i plătesc pentru povestea lui. I-am spus că nu puteam nicicum să-l plătesc. Și mi-a spus că, dacă nu avea să primească nicio compensație, „puteam să uit” de interviu. Recunosc, am fost dezamăgit. Știam că ar fi fost grozav să-i pot înregistra istoria, dar m-am uitat în ochii lui și n-am văzut altceva decât bunătate. Mi-a zâmbit. A spus: Vrei o poveste. O să-ți spun cea mai bună poveste pe care ai auzit-o vreodată. Am fost puțin confuz, dar apoi am fost foarte bucuros știind că vom sta de vorbă.

Am aranjat să facem interviul data următoare când aveam să fiu în Key West. Până la urmă, asta a însemnat un an mai târziu. M-am întrebat de ce a încercat să mă facă să plătesc pentru interviu. Încerca să mă păcălească? Puteam să înțeleg lucrul ăsta, dar m-am întrebat dacă în mare parte nu cumva voia să mă testeze. În felul ăsta putea să vadă ce fel de persoană sunt.

Am făcut interviul în biroul lui Al Kelley, iar atunci, Căpitanul Tony avea 88 de ani. Cu mine erau Jeff Pike și Koney Ferrell, care se ocupau de ingineria de sunet și pregăteau microfoanele. Regretatul meu prieten Zach Saunders era și el cu noi. Zach a scos și el un reportofon, pentru că voia și el o copie a discuției.

Căpitanul Tony ne-a spus multe povești extraordinare, ne-a făcut să râdem isteric. Ne-a spus să respectăm femeile, pentru că ele nasc copii. Știa câte ceva despre asta; avea 13 copii, iar cu unii dintre ei păstrez legătura chiar și acum. Întreaga încăpere era vrăjită de poveștile lui. Ne-am distrat, ne-am emoționat și i-am savurat prezența. L-am rugat să împărtășească lumii care era perspectiva sa asupra ei. A recitat câteva din versurile melodiei „Try a Little Tenderness” (n.r. „Încearcă să fii puțin tandru”), care a fost interpretată de toată lumea, de la Frank Sinatra la Bing Crosby, până la Percy Sledge și Otis Redding. Ne-a spus că încerca să aplice asta tuturor. Probabil că sună ca un clieșu, dar toți cei care s-au aflat în camera aceea au plecat de acolo diferiți față de cum intraseră.

Îl mai vedeam pe Căpitanul Tony petrecându-și timpul la Captain Tony’s Saloon. Mereu îi lua un minut să mă recunoască, dar apoi își amintea de mine și mă întreba: Unde-i echipajul?, după care, în mod inevitabil, spunea sau făcea ceva ca să mă facă să râd. Căpitanul Tony iubea fetele și, cu toate că-i plăcea să facă multe glume și era un „bătrân pervers” auto-declarat, cred că iubea femeile și într-un mod altruist. Îmi plăcea să-l văd în acțiune. Îmi aduc aminte că, odată, i-a spus unei femei că avea un păr foarte frumos. A fost foarte flatată, iar el a adăugat apoi că ar fi și mai frumos dacă părul ei ar sta răsfirat pe perna lui. Numai Căpitanului Tony îi putea fi iertată una ca asta. Mi-a spus de câteva ori că i-ar plăcea să facă un interviu cu mine numai despre femei. Îmi pare rău s-o spun că asta n-a devenit niciodată realitate, dar toți cei care l-au cunocut știu cât de grozav ar fi fost.

Eram în drum spre Key West, Florida, într-o toamnă, și am primit un telefon de la Jeff Pike, care mi-a spus că Tony murise. A fost o zi foarte tristă pentru întreaga insulă și pentru mulți alți oameni din toată țara. M-am gândit la el și la cele câteva momente pe care le-am petrecut împreună. Cândva, mai târziu, Jeff a cântat un medley de două cântece în memoria lui Tony. Muzica și amintirile despre Tony m-au făcut să lăcrimez și mi-am amintit câteva cuvinte pe care mi le spusese: Fă în așa fel încât fiecare bătaie a inimii să conteze. Mi-am șters ochii și-am zâmbit.

Căpitanul Tony a fost diferit de orice altă persoană pe care am întâlnit-o vreodată. Acum, că nu mai este, mă ajută să înțeleg cât de important este să avem pe cineva care să ne păstreze poveștile. Lui Tony Tarracino, un om pe care-l întâlnești o dată la un milion, îi putem păstra vocea timp de generații. Sper ca cineva, undeva, cândva, să poată asculta conversația care a avut loc între noi în ziua aceea. Dacă va simți măcar o parte din inspirația pe care am primit-o eu și prietenii mei, atunci înseamnă că va fi meritat. Facem asta pentru poveștile pe care le putem spune…

Nana Mouskouri

O constantă în toate programele de radio pe care le-am găzduit a fost mereu finalul. Ca un tip oarecum sentimental, m-am hotărât ca întotdeauna să le ofer ascultătorilor, la sfârșit, câteva cuvinte cu mesaj și o piesă lentă. Deși îmi plac tot felul de cântece, baladele mereu mă acaparează. Când e un dans lent, are însemnătate.

Am simțit că aș vrea să fac o tradiție din a difuza o piesă poate puțin tristă, sau poate romantică sau nostalgică, „să-i trimit pe oameni pe drumurile lor”. La finalul primei ediții a emisiunii mele la radio, am încheiat cu „Over the Rainbow”, înregistrată de Michael McCloud, un cântăreț și compozitor foarte talentat din Key West, Florida. Versurile scrise de E.Y. Harburg și melodia compusă de Harold Arlen din cel mai ușor recognoscibil cântec de pe Pământ. Emisiunea a fost difuzată pentru prima oară pe 13 octombrie 2003; am ascultat-o și mi-am dat seama cât de mult iubeam cântecul acela. Cred că este un cântec pentru toată lumea. Și interviurile mele sunt despre ceea ce avem cu toții în comun. Așa că, în fiecare an, la aniversarea emisiunii, difuzez câte o variantă diferită a melodiei „Over the Rainbow”.

Anul trecut, am difuzat o versiune interpretată de Nana Mouskouri. În mod ironic, și poate simbolic, Nana Mouskouri e născută pe 13 octombrie. Am început să ascult muzica acestei artiste grație unui compozitor foarte talentat, pe nume Ralph MacDonald, care nu mai este printre noi. Domnul MacDonald a scris piese precum  „Just the Two of Us” and „Where is the Love?” și apare cântând pe multe albume. L-am întrebat care erau albumele sale preferate dintre cele pe care cânta conga, și mi-a spus despre albumul „ An Evening with Belafonte / Mouskouri”. Ca mare fan al lui Belafonte, am fost foarte interesat și am găsit o copie a acestui album pe vinil. Ce muzică frumoasă! De acolo am aflat că Nana Mouskouri înregistrase piese nu doar în greaca sa maternă, ci și în engleză, franceză, germană, olandeză, portugheză, italiană, spaniolă, chineză mandarină și altele. Am avut ocazia să-i ascult înregistrările și mi s-a părut a fi una dintre cele mai mari vocaliste ale lumii. Când am ascultat versiunea ei a piesei „Over the Rainbow”, am știut că vreau să o intervievez pe această femeie, dar să iei legătura cu cineva care a fost numită artista cu cele mai mari vânzări din lumea întreagă, care a vândut între 200 și 250 de milioane de unități ale albumelor ei, nu e simplu. Am făcut multe încercări și am primit înapoi multe scrisori marcate cu „returnat la expeditor”. Dar sunt un tip care persistă, și până la urmă am reușit.

A fost interesant că faptul că am întrebat-o pe Nana Mouskouri despre „Over the Rainbow” a făcut-o să vorbească despre comunicare. Mi-a explicat că faptul că urca pe scenă și cânta era felul ei de a se exprima și că ceea ce le lipsește multor oameni este oportunitatea de a se exprima.

Interviul a avut loc într-o perioadă în care analizam mai profund cine eram și cine îmi doream să fiu. Mai mult ca orice, îmi doresc să comunic cât mai bine, fie prin a mă exprima eu însumi, fie prin a servi ca o cale pentru ca alții să se poată exprima. Regretatul psiholog Rollo May spunea: „Comunicarea duce la comunitate, adică la înțelegere, la intimitate și la prețuire reciprocă”. Cred că asta îmi doream – să formez o comunitate mică de oameni care sunt interesați să comunice despre procesul creativ. Ceea ce face LaRevista.ro în limba română sper să fac și eu în engleză. Vreau să intervievez tot mai mulți muzicieni internaționali. Nana Mouskouri ne arată că granițele geografice și lingvistice sunt doar niște obstacole. Ce bucurie și onoare să stau de vorbă cu cineva care a comunicat cu milioane de oameni timp de atâtea decenii…

Elliot Mintz

Un om care m-a influențat mult, ca realizator de interviuri, este Elliot Mintz. A găzduit de-a lungul anilor „The Lost Lennon Tapes”, un show în care a făcut publice înregistrări rare ale marelui John Lennon, precum și multe alte programe de radio și televiziune.

Elliot trăiește în sudul Californiei și am corespondat ani de zile înainte să-l întreb dacă i-aș putea lua un interviu. Am avut emoții să-l întreb, dar mi-a răspuns: Bineînțeles. El mereu a fost un om al publicului și, până ne-am întâlnit, n-am știut ce tip deschis este. Nu există obstacole între Elliot Mintz și cineva care dorește să comunice. Îi place să stea de vorbă cu oamenii, a intervievat mii, iar dacă auzi unul dintre interviurile lui, ai să vezi că ascultă foarte atent persoana cu care vorbește. Mai mult, nu-i era teamă să pună întrebări atipice. Nu există mulți care să fi comunicat cu atâția oameni și care să continue să aibă un efect asupra lumii. Elliot Mintz a intervievat pe toată lumea, de la John Lennon, Bob Dylan, Salvador Dalí, Jack Nicholson și aș putea continua la nesfârșit.

Era la începutul lui 2010 când am zburat, de unul singur, din Atlanta la Los Angeles. Am ajuns acolo și am fost fermecat de locul acesta numit California. M-am plimbat prin oraș într-o mașină închiriată și știam că avea să vină timpul să stau de vorbă cu Elliot Mintz, la el acasă. În timpul ăsta, n-am reușit să iau legătura cu persoana care-mi aranjase cazarea. Mi-am zis: Ei bine, o să se rezolve până la urmă, nu?

În sfârșit, a venit momentul în care aveam să-l întâlnesc pe unul dintre oamenii care m-a influențat cel mai mult. Am condus până la el acasă și m-a salutat îmbrăcat aproape total în roșu. Din nu știu ce motiv, am simțit că trebuia să mă îmbrac complet în alb la prima întâlnire cu el. Nu știu să vă spun de ce, dar așa am făcut. Elliot este un tip care apreciază vinul, așa că m-a întrebat ce mi-ar plăcea să beau în timpul interviului. Am ales un vin roșu, iar el a băut, ca de obicei, chardonnay. La un moment dat, în timpul interviului, i-am spus că mi se părea amuzant cum el era îmbrăcat în roșu și bea vin alb, în timp ce eu eram îmbrăcat în alb și beam vin roșu.

Elliot mi-a spus povestea vieții lui, și a fost genul de poveste care aproape că părea inventată. Au fost multe întrebări pe care nu i le-am pus pentru că speram și continuu să sper că va exista o dată următoare. După ce am terminat interviul, am stat de vorbă multă vreme și, sincer, băusem mult vin. N-am mai dat niciodată de persoana care închiriase pentru mine un loc unde să dorm, deci nu prea aveam unde să mă duc, așa că mi-am spus: De ce să nu stăm de vorbă? Elliot m-a lăsat în bucătărie și a dispărut pentru mult timp. M-a lăsat cu o înregistrare foarte specială pe care o realizase și pe care sunt sigur că toată lumea o va vedea în curând. A fost grozav.

N-am vrut să-i spun că nu aveam unde să dorm. Pe măsură ce conversația noastră se apropia de final, am început să-mi iau rămas-bun. După ce s-a asigurat că puteam să conduc, l-am bătut pe umăr, dar am vrut să-l îmbrățișez. Înseamnă mult pentru mine și mi-a dat atâtea sfaturi grozave. Mi-a spus că ne vom vedea, „în persoană”, de multe ori în anii care urmează. Mi-a luat doi ani, dar acum îmi dau seama că Elliot Mintz știa ceva ce eu nu știam. Asta e tot ce pot spune despre asta.

Mi-a făcut un compliment extraordinar la finalul interviului, spunându-mi că talentul meu în comunicare este un dar divin. Eu am un stil de a intervieva care nu se potrivește neapărat în radioul de astăzi, unde interviurile pot fi pe teme tot mai superficiale. Am plecat, în mașina mea închiriată, și am condus plin de entuziasm față de toate poveștile pe care mi le spusese. Atât de mulți oameni, de la cei care activează în showbiz până la paparazzi, îmi spuseseră că Elliot Mintz este unul dintre oamenii cu adevărat extraordinari de la „Hollywood”. Acum îl întâlnisem.

Nu aveam unde să mă duc în noaptea aceea, așa că am mers la un restaurant non-stop. În timp ce mâncam și beam cafea, nu mă deranja gândul că aveam să dorm în mașină, și am ales orașul californian Rancho Cucamonga ca să fac asta. Nu era prima oară când aveam să dorm într-un loc neobișnuit în numele unei povești, dar asta e o istorie pe care am să v-o spun altă dată.

În ultima zi pe care am petrecut-o în California, m-am dus pentru a doua oară la Getty Center. Am petrecut ore întregi în locul acela și am fost impresionat de atâta artă – fotografii, sculpturi și artefacte. Am privit îndelung o statuie a unui orb care căra în spate un om rănit. M-am emoționat și m-am întrebat: Ce e acel lucru din noi care ne face să vrem să spunem ceea ce am văzut, ce am trăit sau ce ne-am imaginat? M-a făcut să mă gândesc la Elliot Mintz și la cum călătorisem până în California, nu doar ca să-i ascult povestea, dar într-un fel, și pentru a-mi crea noi amintiri pentru propria mea viață. Poate că e un lucru simplu, dar nu mă gândisem la asta până atunci. Nu mă consider un om foarte inteligent, ci doar curios. Animalele, peștii și păsările nu știu ce înseamnă să ai o poveste. Povestea nu contează pentru ele, dar contează pentru noi. Romane, filme, poezii, picturi, doi dansatori în timpul unui tango, muzica, o trupă de jazz cântând o piesă instrumentală – toate acestea sunt povești. Sunt ceea ce ne face umani. Probabil că pare simplu, dar a trebuit să ajung în California să înțeleg asta.

Ce-i oferi unui om care te-a influențat și care ți-a oferit atâtea cunoștințe? Jeff Pike este inginerul meu de radio de mult timp, este expert în muzică și îmi este prieten drag. Jeff știa cine este Elliot Mintz pe când eu eram copil – cu mult înainte să aud numele lui Elliot. Am lucrat împreună să împărțim interviul pe care-l înregistrasem cu Elliot într-o serie specială de patru părți, de câte o oră fiecare. Am primit reacții de la oameni care ascultaseră fiecare episod. Și am trimis CD-uri cu acele înregistrări, și se pare că Elliot le-a primit de ziua lui, ceea ce m-a bucurat foarte mult. Voiam să înțeleagă cât de mult îl apreciază oamenii, inclusiv eu.

Elliot m-a sunat și mi-a spus cât de mult i-a plăcut muzica pe care am folosit-o pentru aceste ediții speciale și mi-a spus că era încrezător în viitorul meu de realizator de interviuri. Deși aveam încredere în mine și înainte, Elliot Mintz m-a încurajat mult mai mult. Știu cine sunt și știu care e scopul meu. Ca s-o spun simplu, îi ajut pe oameni să-și spună povestea. Consider asta o chemare și – puteți să-mi spuneți că sunt nebun – cred că este cea mai înaltă chemare din toate câte există. În definitiv, ceea ce fac este să surprind experiența umană.

Sunt bucuros să fiu aici, și pentru toți cei care au stat de vorbă cu mine și mi-au povestit cum au devenit cine sunt azi, și pentru toți cei care au ascultat un interviu sau pe toate, nu am altceva decât dragoste.

Notă:

Trebuie să-i mulțumesc Corinei Stoica pentru că m-a întrebat care au fost cinci dintre interviurile mele preferate. A fost plăcut să mă gândesc la asta și m-a făcut să mă simt foarte norocos că am trăit toate aceste experiențe. Sper ca mintea mea să rămână sănătoasă pentru tot restul vieții, pentru că acestea sunt experiențe de care mi-ar plăcea să-mi amintesc până când timpul meu pe Pământ se va sfârși.

Paul Leslie are 32 de ani și trăiește în Atlanta, Georgia, Statele Unite, unde realizează emisiunea de radio The Paul Leslie Hour. Îi puteți urmări activitatea pe pagina de Facebook și pe Twitter și îi puteți asculta mare parte din interviuri pe YouTube.

CITIȚI ARTICOLUL ȘI ÎN LIMBA ENGLEZĂ

Semnat de Corina Stoica