Fragmentarium: „Bătrânul care citea romane de dragoste”, de Luis Sepúlveda

Foto: thesaint-online.com

Vă invit să pătrundeți în peisajul luxuriant al junglei amazoniene, în satul El Idilio, în mijlocul triburilor de shuari, și să luați pulsul atmosferei unice inventată de Luis Sepúlveda în scurta și fermecătoarea sa carte, „Bătrânul care citea romane de dragoste”.

Aşezaţi pe buteliile de gaz, dentistul şi bătrânul priveau curgerea râului. Din când în când îşi treceau unul altuia sticla cu rachiu Frontera şi fumau trabuce învelite în frunze aspre, pe care umezeala nu le poate stinge.

~

– Tu citeşti? o întrebase.

– Da. Însă citesc foarte greu, răspunsese femeia.

– Şi care sunt cărţile care îţi plac cel mai mult?

– Romanele de dragoste, răspunsese Josefina, dovedind aceleaşi gusturi ca Antonio José Bolívar.

~

Bătrânul rămase pe chei până când vaporul dispăru la o cotitură a râului. Atunci luă hotărârea de a nu mai vorbi cu nimeni în ziua respectivă, îşi scoase placa dentară, o înveli în batistă şi, strângând la piept cărţile, se îndreptă spre coliba lui.

~

Atunci îşi construise masa cu picioare lungi, pe care o folosea ca să mănânce fără să se-aşeze şi mai ales ca să citească romane de dragoste.

~

Viaţa în pădurea tropicală îl călise şi toate mădularele trupului său se aflau într-o armonie deplină. Dobândise muşchi de felină care, cu trecerea anilor, deveniră şi mai vânjoşi. Despre pădurea tropicală ştia tot atât de multe ca un shuar. Era un vânător la fel de bun ca un shuar. Înota la fel de bine ca un shuar. Într-un cuvânt, era unul de-al lor, fără să fie unul dintre ei.

~

Antonio José Bolívar încerca din răsputeri să-i ţină pe colonişti la distanţă, în timp ce aceştia distrugeau pădurea, desăvârşind capodopera omului civilizat: deşertul.

~

Ştia să citească. Aceasta fusese descoperirea cea mai însemnată din viaţa lui. Ştia să citească. Era posesorul antidotului care te lecuia de boala ucigătoare a bătrâneţii. Ştia să citească.

~

Învăţătoarea, care nu-i împărtăşea deloc gusturile de lectură, îi îngăduise să ia cu sine cartea, iar el o strânsese la piept şi se întorsese în El Idilio pentru a o citi de o mie de ori în faţa ferestrei, aşa cum era pregătit să facă acum cu romanele aduse de către dentist, care aşteptau culcate frumuşel şi pline de taine ce urmau să fie dezlegate pe masa înaltă, departe de privirea dezordonată întoarsă spre un trecut pe care Antonio José Bolívar încerca să-l uite, lăsându-şi memoria deschisă spre a o umple cu fericirea şi suferinţele provocate de dragostea mai puternică decât moartea.

~

Antonio José Bolívar Proano dormea puţin. Cel mult cinci ore pe noapte şi două ore la siestă. Îi erau de-ajuns. Restul timpului îl petrecea citind romane, lăsându-se în voia gândurilor pe marginea misterelor dragostei şi închipuindu-şi cum arătau locurile unde se petreceau întâmplările descrise.

~

Întotdeauna după masă bea cafea amară, prăjită într-o tăviţă de metal şi măcinată într-un mojar de piatră, pe care o îndulcea cu cozonac şi o-ntărea cu câteva înghiţituri de rachiu Frontera.

~

Apoi, imediat, strânse masa, aruncă resturile de mâncare pe fereastră, destupă o sticlă de Frontera şi îşi alese un roman. Era înconjurat de ploaie din toate părţile, iar ziua îi promitea o intimitate inegalabilă.

~

Se întâmpla întocmai cum îi spuseseră shuarii: „În timpul zilei, omul şi pădurea există deopotrivă. Noaptea însă, omul e pădurea.”

~

Aduce ghinion să omori un urs. Asta o ştie oricine, până şi cel mai prost dintre oameni. Nu există vietate mai inofensivă în toată pădurea tropicală.

~

Însoţitorul său îl privea, perplex, cum citeşte cu lupa semnele frumos orânduite în paginile cărţii.

–         E-adevărat că ştii să citeşti, prietene?

–         Puţin.

–         Şi ce citeşti?

–         Un roman. Dar linişte acum! Dacă vorbeşti, se mişcă flacăra, iar mie încep să-mi danseze literele în faţa ochilor.

~

Se gândi atunci la un proverb pe care-l ştia de la shuari şi care-l povăţuia să se ferească de teamă. Stinse lampa. În întuneric se întinse pe saci, cu puşca pregătită odihnindu-i-se pe piept şi îşi lăsă gândurile să se liniştească.

~

„Dacă urmărirea e prea uşoară şi te face să te simţi sigur pe tine, înseamnă că tigrul îţi pândeşte ceafa”, spun shuarii şi nu se-nşală câtuşi de puţin.

~

Şi forma aceea cu ochi galbeni se mişca în toate părţile. Se depărta, până când era înghiţită de linia verde, ştearsă şi mereu aproape a orizontului, şi păsările dădeau din aripi cu sporită bucurie, ducându-şi mai departe mesajul de tihnă şi împlinire.

~

Ce capcană mai era şi asta? Să fi fost adevărat ce spuneau shuarii despre mirosul felinelor? „Tigrul simte mirosul de mort pe care mulţi oameni îl răspândesc fără să ştie.”

~

Era mai mare decât crezuse când o văzuse prima oară. Zveltă şi sprintenă, era un animal mândru, splendid, o capodoperă a cărei negrăită frumuseţe nu putea fi nici măcar gândită.

~

Aşezat comod, se îndestulă cu câteva felii de banană uscată şi îşi aprinse o ţigară de foi, pe care o fumă cu o adevărată voluptate. Era foarte obosit şi nu peste multă vreme îl cuprinse somnul.

Pasaje extrase din cartea „Bătrânul care citea romane de dragoste”, titlu original „Un viejo que leía novelas de amor”, Luis Sepúlveda, 1989.

Despre carte

În orbita grandioasei teme a fracturii dintre civilizație și barbarie, romanul „Bătrânul care citea romane de dragoste” reconstruiește cadrele aventurii exotice în care se împletesc magia antipozilor, sensurile profunde ale căutarii originilor și iluzia romantică a dragostei nemuritoare. Aflată la a 45-a ediție și tradusă în peste douazeci de limbi, cartea este încă o dovadă a faptului că descendența unor Mario Vargas Llosa și Gabriel Garcia Marquez nu înseamna nici pe departe ecoul crepuscular al marii narațiuni hispano-americane a anilor ’70, ci o modalitate de investigare a resurselor umanității moderne care și-a păstrat intactă capacitatea de fascinație. (Polirom)

Semnat de Corina Stoica