joi , 23 noiembrie 2017

Fragmentarium: „Camere de hotel”, de Anda Docea

Anda Docea carteFoto: hdw.eweb4.com

Alăturați-vă Andei Docea, în care mai frumoasă călătorie literară pe care o veți face multă vreme de acum încolo! Ca să vă deschid apetitul pentru evadări necesare, iată câteva fragmente din cartea ei, „Camere de hotel”, recent apărută la editura Herg Benet.

 ~

Nu mai ploua. Ba chiar răzbise serios o rază de soare. Era acea atmosferă roz-albastră de dimineață devreme, pe care o am întipărită mai mult în minte pentru că, fire nocturnă, o prind atât de rar şi deloc benevol. Sub ochii mei, Parisul. Turnul Eiffel undeva în depărtare. Nu ştiu dacă era oboseala, ora matinală, nesomnul sau dorul din suflet, dar m-am lipit de geam crezând că ceea ce văd nu e real. Şi, atunci, în dimineața aceea de noiembrie, i-am simțit magia.

 ~

Până la urmă, nu există cadou mai bun pentru o fată decât acela ca un bărbat care îi traversează viața să o facă, pe alocuri, fericită.

 ~

Păşi afară din casă şi coti pe prima stradă, fără să se grăbească. Părea aşa, un om din care Dumnezeu a stors toată viața îndesată cu sete la începuturi, istovit de atâta lovit pe dinăuntru în pereții sufletului, amețit de mişcarea browniană a gândurilor în ascunzişurile minții. Un om căruia nu-i mai e somn, sau poftă, sau toamnă. Şi care, pentru prima dată în cumplit de mulți ani, rămăsese fără niciun țel.

 ~

Oamenii nu ştiu niciodată cine sunt, ştiu doar să spună ce fac, ați observat?

 ~

Nu mai voiam să aud decât sunetul cheii rotite în uşă pe dinăuntru, în casa mea ca o scorbură liniştită şi fără scaune, unde n-ai fost niciodată pentru că ai fi pierdut inutil timp pe drum. Locuiesc, ghinion, prea departe. Poate de asta viața omite să-mi trimită invitații la diverse evenimente, deşi eu le aştept cu ținuta potrivită şi coafura ideală, cu zâmbet şi iz de parfum albastru, le aştept aşezată pe marginea patului, ca o paparudă, dar nu sosesc niciodată.

 ~

Viața s-a mutat în altă parte şi, pentru că am antecedente îndelungate de sociopatie, s-a săturat să-mi mai scrie.

 ~

Un optimist ar fi de părere că, pentru două persoane menite să rămână împreună, destinul va găsi mereu o cale. Eu însă cred că sincronizarea e totul. Că trebuie să vorbeşti, să te mişti, să fii atent, să nu scapi momentul. Se duce şi povestea odată cu el, ca nisipul printre degete. Iar viața nu devine altceva decât o succesiune de vorbe rămase nerostite şi de fapte uitate nefăcute.

 ~

Nu mai pot privi spre nimeni cu stele-n ochi. Şi cred că am greşit, nu demult, când am afirmat că s-au schimbat doar cifrele care-mi compun vârsta, nu şi eu. Schimbarea (sau vârsta) din mine se simte în fiecare zi.

 ~

Îmi place grozav să arunc cu obiecte şi mă pot lăuda că nimeresc binişor. Dar adevăratul meu talent constă în recuperarea bucăților şi refacerea în- tregului. Tare multe lucruri din viața mea sunt, dacă sufli praful strălucitor, nişte cârpeli. Despre unele, n-ar zice nimeni. Lucrurile cu pricina îşi îndeplinesc funcția lor de bază mai ceva ca originalul. Dar eu simt toate fisurile. Şi nu uit nici momentul în care le-am izbit cu sete şi le-am spart.

 ~

Se mai întâmplă uneori să vrei să strângi pe cineva în brațe. Dar lucrurile merg mai rar aşa cum vrem, când vrem, şi atunci, de regulă, trebuie să fii un pic ingenios şi să ai multă răbdare. La un moment dat vine şi ziua, seara, ora în care, preț de câteva clipe, ştii cu siguranță că niciun fel de schimbare de program, trafic aglomerat, lift blocat, ploaie, vânt, nici măcar zăpezile de pe Kilimanjaro nu vor mai sta între voi. Că vine. La tine.

 ~

Revenind la serendipitate, două condiții n-ar strica să fie îndeplinite pentru ca ea să se manifeste în ce are mai bun. Prima, să ții ochii deschişi – săpând după aur, s-ar putea să dai de diamante. A doua, să nu te opreşti nicicând din săpat.

 ~

Cred că viața îți poate oferi surprize care să arunce în fundal, cu dispreț, orice film şi mai cred şi că, în ciuda rădăcinilor puternice, poți găsi aripi pentru vise. Iar senzația dată de zborul înalt te va face mereu să zâmbeşti, ca omul sigur că magia există.

 ~

Nimic nu „ți se întâmplă“. Eşti mereu acolo.

 ~

Nu uita: oamenii care te iubesc necondiționat sunt puțini şi muritori, dacă îți iroseşti energia şi timpul încercând să faci nişte străini „să simtă“, când ei nu sunt dispuşi la asta, te vei trezi pe la jumătatea vieții (sau mai târziu) că n-ai pus nimic în locul celor care nu mai sunt. Ai fost prea ocupat să te risipeşti, să dai de la tine, din tine.

 ~

Eu am „decis“ să devin jurnalist imediat după Revoluție, când am văzut la TVR filmul „All the President’s Men”. Mai precis, jurnalist de investigație la un ziar. Ideea de a alerga pe teren toată ziua, într-o cămaşă mototolită, ronțăind ceva de la un fast-food, luând notițe interminabile cu pixul pe hârtiuțe uşor de pierdut şi recompunând întreaga poveste seara, bătând de zor la o maşină de scris, cu telefonul fix încolăcit după gât şi cu a zecea cafea pe birou, în timp ce ziarul aşteaptă să fie trimis la tipar, noaptea scurtă şi senzația dată de răsfoirea lui înainte ca oricine să se fi trezit, de vederea numelui şi a titlului de primă pagină, ufff, toate astea reprezentau Everestul meu.

 ~

Dincolo de comunicare, bani sau sex, pe doi oameni îi ține împreună un strop de magie.

 ~

Nu cred că-i rău să avem, ca oameni, dovada că, sufleteşte, devenim uneori capabili să dăm pe dinafară de fericire. Atâta vreme cât suntem conştienți că un combustibil care să mențină prea-plinul etern nu va fi inventat vreodată.

 ~

Mă opresc în locuri unde stau un pic sau un pic mai mult. Cât mă lasă inima. Nu mă plictisesc, nu sunt tristă, doar uneori bate vântul ceva mai rece pe dinăuntrul meu. Şi atunci îmi imaginez că fiecare dintre noi rătăceşte insular printr-o lume cufundată preponderent în iarnă. Nu trebuie decât să ne intersectăm poveştile, căutând starea de bine. Insule calde.

 ~

Am o slăbiciune recunoscută, asumată, pentru locuitul într-un hotel. Senzația caracterizată, în general, drept impersonală, pe care o ai când intri prima dată în camera rezervată, care te aşteaptă, mie îmi dă un soi de bucurie copilărească, aidoma începuturilor. E ca şi când am libertate deplină de a o încărca sau nu cu amintiri, de a colora emoții exact în nuanțele în care îmi visează sufletul, de a începe o nouă poveste sau de a pleca oricând.

 ~

Viața ne ordonează relațiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conținând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viață, ca şi când suntem primii oaspeți şi nimeni n-a mai dormit acolo vreo- dată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme.

 ~

Cumva, am crezut mereu că urmele tale prin lumea asta se măsoară în numărul de oameni care te aşteaptă să te întorci undeva. La gară, la aeroport, în gând. De asta şi întrebarea „Când vii?“, rostită probabil uneori din complezență, am considerat-o cea mai frumoasă declarație de prietenie din lume.

 ~

Ştim deja că inima, la propriu, nu doare. Eu am făcut din a mea o broşă sângerie şi umblu aşa cu ea prin lume.

 ~

Viața asta merită un Nobel pentru literatură, atât de iscusit pune în pagină începuturile, cu potriviri, nuanțe, freamăt. Şi un Pulitzer pentru fotografia de final.

 ~

Uneori mergi înainte nu pentru că eşti curajos, şi visător, şi motivat, ci pentru că nu mai ai la ce să te întorci. N-ai cum, ce ştiai tu nu mai e acolo. Iar zborul în sus nu e decât o consecință aproape mecanică a fricii stăruitoare de cădere. Până la stele.

Camere de hotel

Puteți găsi cartea „Camere de hotel” și online, pe elefant.ro. Iar pe Anda citiți-o pe blogul ei și urmăriți-o pe pagina de Facebook!

Semnat de

3 comentarii

  1. Autorii editurii Herg Benet sunt o surpriză frumoasă şi demonstrează constant că avem literatură română contemporană de calitate.

  2. Cartea Andei este absolut superba, o incantare sa o citesti! Am asteptat cu nerabdare aparitia ei! Nici nu stiu sa spun care este povestea mea preferata, ma bucur ca a inclus „Mi-am pierdut stelele”, „Ultima noapte de vara” sau „I remember Paris”.
    „Despre oameni si trenuri” e o poveste pe care trebuie, ba nu, rectific, „ar fi de preferat” sa o citeasca oricine.

  3. Cartea Andei Docea, pentru a fi inteleasa pe deplin, trebuie recitita. Sau rerecitita.
    De fiecare data vei afla sau intelege si alceva ce n-ai reusit sa intelegi la o prima lecturare.

    Sa aleg doar un citat care m-a impresionat? Imposibil! Sunt prea multe. E greu de ales.

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus