sâmbătă , 23 septembrie 2017

Fragmentarium: „Dragă Theo”, scrisorile lui Vincent van Gogh

VincentFoto: artwallpapers.biz

„Dragă Theo”, cartea ce adună o parte dintre scrisorile pe care Vincent van Gogh i le-a trimis fratelui său de-a lungul anilor, rămâne cea mai autentică ilustrație a vieții pictorului, în afară de opera sa. Volumul gros, îmbrăcat într-o copertă de un galben viu – marcă inconfundabilă a artistului olandez – traversează cronologic viața lui Vincent van Gogh, din perioada schițelor sale timide și a sumbrilor „Mâncători de cartofi”, până la feeria de culoare și de povești pe care a creat-o pe pânzele sale și pe care oamenii o iubesc, astăzi, cu entuziasm tot mai debordant. „Câte frumuseți ne oferă arta! Iar dacă reții ceea ce ai văzut, nu ești niciodată gol pe dinăuntru, nici cu adevărat solitar, și niciodată singur.” Poate că acesta este marele dar pe care Van Gogh ni-l face, dincolo de moarte, din eternitatea sa pură și plină de lumină – darul de a nu ne lăsa niciodată singuri.

Câteva fragmente din cartea apărută sub îngrijirea editurii ART:

Dragă Theo,

E duminică și-ți scriu din nou.

~

Eu o duc bine; am un interior minunat și pentru mine este o foarte mare plăcere să cercetez Londra, să observ felul de viață al englezilor și pe englezi în persoană. Apoi, am natura, arta și poezia; și dacă asta nu ajunge, atunci ce-ar putea ajunge?

 ~

Continuă să faci plimbări cât mai dese, să iubești natura din toată inima, căci acesta este adevăratul mijloc de a învăța să înțelegi din ce în ce mai bine arta.

 ~

Aici duc o viață minunată, „neavând nevoie de nimic și posedând totul”, și am impresia că încep să devin încetul cu încetul un adevărat cosmopolit, cu alte cuvinte, nici olandez, nici englez, nici francez, ci pur și simplu un om!

 ~

Căci, în comparație cu universul, ce este patria? Un colț din pământul pe care am fost așezați.

 ~

În dragoste există mult mai multe lucruri decât au obiceiul oamenii să caute.

 ~

O femeie nu îmbătrânește atâta timp cât iubește și este iubită.

 ~

Oamenii simpli știu într-adevăr o mulțime de lucruri pe care oamenii inteligenți nici nu le bănuiesc.

 ~

Și totuși, văd limpede cum strălucește o lumină în depărtare, și dacă, din când în când, lumina aceasta se stinge, se întâmplă, cel mai adesea, din vina mea.

 ~

Aseară, când a apus soarele, oglindindu-se în apă și în geamurile ferestrelor, răspândindu-și splendoarea de aur asupra lucrurilor, era exact ca într-un tablou de Cuyp.

 ~

Căci și eu sunt foarte adesea trist și singur, mai cu seamă când mă plimb prin preajma vreunei biserici sau a vreunui prezbiteriu. Să nu ne pierdem curajul, să nu renunțăm în a căuta blândețea, smerenia, răbdarea.

 ~

Merg înainte, dar cu băgare de seamă și în speranța că îmi va fi dat să înving toate piedicile, ca să am ce să le răspund reproșurilor care mă amenință, și cu credința că, în ciuda a tot ce pare astăzi împotriva mea, îmi voi atinge scopul spre care năzuiesc, scop care, dacă vrea Dumnezeu, va găsi îndurare în ochii celor câteva ființe pe care le iubesc, ca și în ochii celor care vor veni după mine.

 ~

Diminețile de iarnă au întotdeauna ceva foarte deosebit.

 ~

Iar viața nu ne-a fost oare dată spre a deveni bogați în inima noastră, chiar dacă asta ascunde suferința?

 ~

Nu trebuie să ai niciodată prea multă încredere când te afli într-o situație în care nu întâmpini nici o greutate, nici o piedică, unde nu te încearcă nici o îngrijorare; trebuie să faci în așa fel încât viața să nu-ți fie prea ușoară. Chiar în cercurile rafinate, în societatea cea mai aleasă, în împrejurările cele mai favorabile, trebuie să păstrezi câte ceva din naturalețea instinctivă a unui Robinson Crusoe sau a unui copil al naturii, fără de care nu-ți poți afla temeiul în tine însuți; niciodată să nu lași să ți se stingă ardoarea din suflet, dimpotrivă, s-o întețești. Iar cine păstrează sărăcia în sine, și-o iubește, acela se află în stăpânirea unui nemăsurat tezaur și-și va auzi întotdeauna, cu limpezime, vocea conștiinței; cine aude și dă ascultare acestui glas lăuntric, care este cel mai prețios dar făcut nouă de Dumnezeu, până la urmă găsește în el un prieten și nu e niciodată singur.

 ~

E bine să stăruiești în a crede că totul e minunat, mai minunat decât am putea noi înțelege, căci acolo se află adevărul.

 ~

N-ai nevoie de nimic altceva decât de infinit și de miracol, și omul are dreptate să nu fie mulțumit de nimic care să fie mai prejos de acestea și să nu se simtă împăcat atâta vreme cât nu le-a găsit și nu le-a primit.

 ~

Câte frumuseți ne oferă arta! Iar dacă reții ceea ce ai văzut, nu ești niciodată gol pe dinăuntru, nici cu adevărat solitar, și niciodată singur.

 Terasa cafenelei„Terasa cafenelei, noaptea”, 1888; foto: wikipedia.org

Nu cunosc încă o mai bună definiție a „artei” decât aceasta – Arta este omul adăugat naturii – natura, realitatea, adevărul, cărora artistul le pune în lumină sensul, tâlcul, caracterul, pe care le exprimă, le degajă, le descurcă, le eliberează, le clarifică.

 ~

Când ți se oferă prilejul să-ți petreci viața printre ai tăi, îți dai seama că ai, totuși, un motiv să trăiești, că nu ești chiar un om de nimic, un parazit, că ești poate bun la ceva, de vreme ce avem nevoie unii de alții și că, fiind pe același drum, avem des compagnons en route. Sentimentul demnității noastre depinde în mare parte de raporturile noastre cu ceilalți.

 ~

Pe drumul pe care mă aflu trebuie să perseverez, însă, dacă nu fac nimic, dacă nu studiez, dacă nu mai caut, sunt un om pierdut. Și atunci, vai mie! Iată cum văd eu lucrurile: să perseverez, să perseverez, iată ce trebuie să fac.

 ~

Veșnic sunt înclinat să cred că cel mai bun mijloc de a-l cunoaște pe Dumnezeu e să iubești din toată inima.

 ~

Ei bine, meditează mult, meditează la toate, asta înalță gândirea, fără voia ta, peste nivelul obișnuit.

 ~

Știi, cred că numai dragostea adâncă, adevărată, dărâmă zidurile închisorii. Prietenia, fraternitatea, dragostea, toate astea deschid porțile închisorii prin puterea lor atotbiruitoare, prin vraja lor atotputernică, dar cine nu are parte de ele rămâne în continuare în moarte.

 ~

Așteaptă, și vei vedea, poate, că și eu sunt un om care știe să muncească; deși nu-mi dau seama dinainte ce voi face, sper totuși să realizez câeva mâzgăleli în care s-ar putea să se afle ceva omenesc.

 ~

Să nu-ți imaginezi că acuma trăiesc în belșug, căci mă hrănesc mai ales cu pâine goală și cartofi, sau cu castane dintr-acelea care se vând pe la colț de stradă.

 ~

Modesta mea locuință costă 50 de franci pe lună, preț în care intră și pâinea, plus o ceașcă de cafea dimineața, una la prânz și alta seara. Nu-i pe gratis, dar ce vrei, aici viața e scumpă.

 ~

Spune-mi, Theo, ai fost îndrăgostit vreodată? Ți-o doresc din toată inima, deoarece, crede-mă, micile neajunsuri inerente dragostei își au și ele farmecul lor.

 ~

Vezi tu, am prins gust de viață și sunt fericit că iubesc. Viața și dragostea mea fac un singur tot.

 ~

Nu am pretenția că voi deveni un pictor nemaipomenit, unul „comun” însă da, înțelegând prin asta că voi crea o operă sănătoasă și rezonabilă, care-și va avea rațiunea ei de-a fi și care va sluji la ceva.

 ~

Cu ce-aș putea compara sentimentul acesta straniu, descoperirea asta bizară, care se numește „dragoste”? Căci un om sincer îndrăgostit descoperă cu adevărat o nouă emisferă în existența sa.

 ~

Aș da tot ce am pentru încă un metru pătrat de pânză, dar nu am de unde să-l iau.

 ~

Fie că procedez bine sau rău, nu pot face altfel, acel zid afurisit este prea înghețat, am nevoie de o femeie, nu pot și nu vreau să trăiesc fără dragoste. Nu sunt decât un om, și încă unul pătimaș: îmi trebuie o femeie, altfel am să îngheț, am să mă împietresc și am să-mi pierd cumpătul. (…) Nu te poți lipsi multă vreme, și nici fără unele grave urmări, de o femeie.

 ~

Orice femeie, indiferent de vârstă, dacă iubește și e bună, îi poate dărui unui bărbat dacă nu infinitul clipei, atunci clipa infinitului.

 ~

După părerea mea, viața fără dragoste este ceva imoral, constituie un păcat.

 ~

Lumea ți se pare mai veselă dimineața, când nu te mai simți singur, când zărești alături de tine, în semiobscuritate, o altă ființă omenească.

 ~

Noua mea existență îmi face plăcere, nici n-aș putea să-ți spun cât de fericit sunt că am un atelier. Când vii să-ți bei cafeaua sau ceaiul cu mine? În curând, sper.

 ~

Theo, sunt așa de fericit că am o cutie de culori!

 ~

E foarte plăcut să desenezi o ființă omenească, ceva ce trăiește; e cumplit de greu, dar îți dă o mare satisfacție.

 ~

Cred că n-aș fi în stare să desenez Sorrow, durerea, dacă n-aș ști ce e durerea.

Sorrow„Sorrrow”; foto: www.amazon.com

Vezi tu, Theo, sunt obosit și istovit. Gândește-te bine și ai să înțelegi. Oare drumul meu este mai puțin drept numai fiindcă cineva spune: A părăsit drumul cel drept?

 ~

Gătit cu bluza mea de pânză, cu pipa în gură, îmi înec privirea în adâncul cerului albastru – sau contemplu mușchiul și iarba. Asta mă liniștește.

 ~

Voi începe să lucrez în aer liber; îmi pasă mult mai puțin de o revenire a bolii, decât de eventualitatea de a-mi amâna iarăși lucrul. Arta e geloasă, nu admite să fie dominată de boală. Mă înclin, așadar, în fața vrerilor ei.

 ~

Trebuie să înțelegi pe deplin felul în care privesc eu arta. Pentru a izbuti să redai adevărul, trebuie să lucrezi mult și timp îndelungat. Ceea ce doresc eu, țelul pe care mi-l propun este al dracului de greu de atins. Totuși, nu cred că țintesc prea sus.

 ~

Doresc să merg până colo, încât să se poată spune despre opera mea: omul acesta simte cu intensitate, e înzestrat cu o sensibilitate foarte fină. În ciuda așa-zisei mele grosolănii, sau din pricina ei, înțelegi tu?

 ~

Ce sunt eu în ochii celor mai mulți dintre oameni? O nulitate, un original, un om dezagreabil; un ins care nu are o situație socială și care n-o va avea niciodată – pe scurt, ceva mai puțin decât cea mai mare nulitate. Bine, să spunem că lucrurile stau așa. Aș vrea să dovedesc, prin opera mea, că în inima acestui original, în inima acestei mizerabile nulități, se află totuși ceva.

 ~

M-am descotorisit din ce în ce mai mult de preocupările străine artei; treptat-treptat, privirea mea devine tot mai ageră când e vorba să descopăr pitorescul. Arta cere o muncă plină de îndârjire, trebuie să lucrezi fără încetare, orice s-ar întâmpla, și să observi tot timpul.

 ~

Vântul norocului îmi va sufla, oare, mai târziu, în pânze? Am impresia că asta depinde nu atât de operele mele, cât de altceva. Atâta timp cât mă voi ține pe picioare, cât îmi voi duce liniștit lupta, așa și nu altfel: mă voi uita cu atenție prin lucarna mea la minunile naturii și le voi desena fidel, cu dragoste.

 ~

Nu există decât trei culori fundamentale – roșul, galbenul și albastrul.

 ~

Părerea mea este că atunci când lucrezi fără istov, cu îndârjire, nu poți merge pe o cale care nu duce la nimic.

 ~

Vreau să spun că există în mine ceva care mă apasă, deoarece simt în mine o forță căreia împrejurările de față nu-i îngăduie să se desfășoare în mod firesc; iar urmarea e că sunt adesea nefericit. Sunt teatrul unei lupte lăuntrice – nu mai știu ce trebuie să fac.

 ~

Am citit într-o zi undeva: un lucru bun va să vină să se alăture unui alt lucru bun.

 ~

Conștiința e, pentru om, o busolă și, cu toate că uneori acul deviază, cu toate că, și mai ales, numai îndreptându-te spre o anumită țintă observi erorile de direcție, trebuie să faci tot ce-ți stă în putință ca să nu te abați de la drum.

 ~

În materie de dragoste, trebuie în primul rând să perseverezi de îndată ce te-ai angajat pe drumul acesta, adică de îndată ce ți se răspunde la dragoste – când nu ți se răspunde, te simți ca și paralizat.

 ~

Totuși, mi se întâmplă destul de des să nu-mi dau seama că nu am decât treizeci de ani; mă simt mult mai bătrân. Mă simt bătrân ori de câte ori mă gândesc că cea mai mare parte dintre cunoscuți mă consideră un ratat. Am impresia că, într-o bună, zi s-ar putea să aibă dreptate, dacă anumite lucruri nu se schimbă. Iar când îmi spun că s-ar putea să fie așa, resimt cu atâta acuitate realitatea, că mă cuprinde descurajarea și orice dorință mă părăsește, ca și cum toate acestea s-ar fi întâmplat deja. Dar, când revin la obișnuita mea stare sufletească, mai calmă, ajung să mă bucur că cei treizeci de ani ai mei nu au trecut fără să fi învățat ceva de care să mă pot folosi mai târziu. Și simt atunci în mine forța și dorința de-a mai trăi încă treizeci de ani de-acum înainte, dacă mi-o fi dat să trăiesc atâta. Întrezăresc, în imaginație, treizeci de ani de muncă susținută, mai fericiți decât primii treizeci.

 ~

Dacă vrei ca un lucru să fie bine făcut, fă-l tu singur, nu-l lăsa în sarcina altora. Ceea ce vrea să zică: ai grijă de fiecare amănunt și nu pierde din vedere întregul.

 ~

Dragostea pentru o femeie sau pentru artă trece prin perioade de epuizare și neputință, dar nu poate fi vorba de o dezamăgire de durată.

 ~

Din punctul meu de vedere, sunt deseori fabulos de bogat, chiar dacă nu în bani, dar asta nu în toate zilele; bogat întrucât mi-am găsit drumul, bogat întrucât posed un lucru pentru care trăiesc cu trupul și cu sufletul și care dă un sens și entuziasm vieții mele.

 ~

În fine, esențialul e să nu-mi pierd curajul, ci să continuu să lucrez cu toată fermitatea.

 ~

Sunt niște imense lanuri de grâu sub ceruri întunecate și nu m-am sfiit încercând să exprim tristețea, singurătatea fără margini.

Wheatfield„Lan de grâu cu corbi”, 1890; foto: wikipedia.org

Diferența dintre fericire și nenorocire: amândouă sunt necesare și utile, iar moartea sau dispariția… e ceva atât de relativ – ca și viața de altfel.

 ~

Se spune – și sunt absolut convins de asta – că e greu să te cunoști pe tine însuți; dar nici să te pictezi singur nu-i cu mult mai ușor.

 ~

Lucrul mă absoarbe într-o asemenea măsură, încât am impresia că voi rămâne pentru vecie cu capul în nori și neajutorat pentru tot restul vieții.

 ~

Nu am de gând să mă cruț, nici să mă sustrag emoțiilor și greutăților – îmi este oarecum indiferent dacă trăiesc mai mult sau mai puțin; (…) Trăiesc, așadar, ca un ignorant, care știe cu certitudine doar un singur lucru, în câțiva ani, trebuie să duc la bun sfârșit o anumită sarcină; nu e nevoie să mă grăbesc prea din cale afară, căci asta nu duce la nimic – trebuie să mă țin de munca mea cu calm și seninatate, cât mai regulat cu putință și cu cât mai multă ardoare; lumea nu mă interesează decât în măsura în care am o oarecare datorie fața de ea, ca și o obligație de altfel, de vreme ce am hoinărit prin ea vreme de treizeci de ani, să-i las drept recunoștință câteva amintiri sub formă de desene sau de tablouri – pe care nu le-am creat pentru a fi pe placul unei anumite grupări artistice, ci pentru a exprima un sentiment omenesc sincer. (…) Sunt obligat să realizez în câțiva ani o operă plină de sinceritate și de dragoste și să mă pun pe treabă cu toată hotărârea. Cu atât mai bine dacă o să rămân în viață mai mult decât trag eu nadejde, dar nu vreau să țin seama de această eventualitate.

 ~

Noi nu putem vorbi decât prin tablourile noastre.

DragTheo

Volumul „Dragă Theo” reprezintă o selecţie de 415 scrisori şi fragmente de scrisori din corespondenţa mult mai amplă a lui Vincent van Gogh (1853–1890) cu fratele său mai mic Theo (1857–1891) şi acoperă un răstimp de 18 ani, din august 1872 până în iulie 1890, când pictorul s-a sinucis. Volumul a apărut în iunie 2008, în traducerea Constanței Tănăsescu, și poate fi achiziționat și de la librăria online Libris.

Semnat de

2 comentarii

  1. Corina, de dragul tau si al recenziei tale frumoase, voi cumpara cartea!

  2. O recomand oricui, nu doar iubitorilor de arta sau admiratorilor lui Van Gogh. N-o sa-ti para rau ca o ai in biblioteca, promit.

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus