Fragmentarium: „Dulcele bar”, de J.R. Moehringer

foto

Am început „Dulcele bar” cu nerăbdarea și anticiparea cu care te duci la o primă întâlnire. Apoi la următoarea, și la următoarea. Apoi n-am mai putut să mi-o scot din minte și am vrut să citesc tot mai mult din cele aproape 600 de pagini. Apoi am încercat să fac așa cum am auzit că se întâmplă, în viața reală: să mă înfrupt din ea tot mai rar, să îmi las timp să mi se facă dor, să păstrez ceva din magia începuturilor. Un prieten m-a avertizat să nu mă aștept la prea mult de la final. Dar rareori contează cum și de ce se sfârșește o poveste. Ceea ce rămâne e magia sau, mai exact, bucuria că ea a existat.

Cartea lui J.R. Moehringer miroase a tutun, a cafea, a whisky, a after-shave, a vanilie, a trabuc, a bere și a cremă de ghete. Auzi încrederea și nesiguranța din vocea lui Sinatra la fiecare pagină, pentru că autorul se dezvăluie, ceea ce bărbații nu fac decât rar. În timp ce o citești, simți, din când în când, un nod ca un con de brad în gât. Îți dorești să se fi inventat un cuvânt mai mare, mai lung, pentru „singur”.

„Dulcele bar” e despre emoții, și dragoste, și moarte, și durere. Despre pături de siguranță și păstrarea echilibrului, despre teamă și speranță. Despre un om față în față cu viața, pe această stea zadarnică.

*

La o vârstă fragedă, pe când mă aflam la Dickens, am hotărât că viața e o succesiune de povești de dragoste, fiecare nouă poveste fiind un răspuns la povestea anterioară. Dar eram doar unul dintre numeroșii romantici din barul lui Steve care ajunseseră la această concluzie, care credeau în această reacție în lanț a iubirii. Această convingere ne unea, la fel de mult ca barul, și de aceea povestea mea e doar un fir din legătura tuturor poveștilor noastre de dragoste împletite.

*

După mulți ani, am aflat că mama se strecurase în camera mea în fiecare noapte și pusese foarfeca pe pătura mea de siguranță, tăind o fâșie mică, până când s-a transformat într-un șal de siguranță, într-o cârpă de siguranță, într-un petic de siguranță. De-a lungul timpului, aveau să mai existe alte pături de siguranță, oameni și idei și mai ales locuri față de care am dezvoltat un atașament nesănătos. De fiecare dată când viața îmi smulgea una dintre ele, îmi aminteam cât de blând o îndepărtase mama pe prima.

*

Când un cactus începe să se îndoaie într-o parte, îi crește un braț pe cealaltă parte, ca să se îndrepte. Apoi, când începe să se încline într-acolo, îi crește un braț pe cealaltă parte. Și tot așa. De aceea îi vezi cu optsprezece brațe. Un cactus încearcă mereu să stea drept. Trebuie să admiri ceva ce încearcă așa de insistent să-și păstreze echilibrul.

*

Gândește-te la teamă, hotărăște-te pe loc cum o să faci față temerii, pentru că teama o să fie elementul cel mai important al vieții tale, îți promit. Teama va fi motorul tuturor împlinirilor tale și rădăcina tuturor eșecurilor și dilema subînțeleasă în toate poveștile pe care ți le spui despre tine însuți. Știi care e singura șansă pe care o ai în fața temerii? Urmeaz-o. Ghidează-te după ea. Nu te gândi la teamă ca la un lucru rău. Gândește-te la teamă ca la un ghid, un îndrumător.

*

Mă întrebam dacă ieșirea din copilărie era un fel de amnezie, dacă uitai de tine și de vechea ta viață, dacă uitai toate lucrurile familiare pe care credeai că nu o să le uiți niciodată și o luai de la capăt. Așa speram. Mi-am pus dorința să fie așa privind la cea mai strălucitoare stea pe care o vedeam.

*

În afară de lucrurile vizibile – haine, încălțări, părinți -, lucrul pe care l-am observat din prima zi a fost încrederea în sine. Aproape că vedeam această încredere ridicându-se deasupra campusului în valuri sclipitoare, ca ale căldurii de august, și, precum căldura, m-a vlăguit de putere. Mă întrebam dacă încrederea în sine poate fi dobândită sau dacă, la fel ca tații și ca pielea netedă, e ceva cu care te naști.

*

Mi-am amintit cum ne vorbise Profesorul Lucifer despre voință liberă și destin, dilema care contrariase minți strălucite din toate timpurile, și mi-am dorit să fi fost mai atent pentru că, sprijinit de cutia mea poștală norocoasă, în timp ce legănam scrisoarea lui Sidney deasupra găurii, nu înțelegeam de ce destinul trebuie să excludă voința liberă și invers. Poate, m-am gândit, când ajungem la răspântie, alegem liber, dar alegerea este între două vieți predestinate.

*

Stăteam întins în pat fără să dorm, la patru dimineața, ascultam cum Louie pornea plita și mă întrebam de ce sunt atât de branșat. Nu era doar lipsa alcoolului, nici doar stresul. Mai era ceva. M-am întrebat dacă era speranța.

*

Urăsc când oamenii mă întreabă despre ce e o carte. Oamenii care citesc pentru „intrigă”, oamenii care înghit povestea ca umplutura dintr-un biscuit Oreo ar trebui să rămână la benzi desenate și telenovele. Despre ce e? Orice carte care valorează cât negru sub unghie e despre emoții, și dragoste, și moarte, și durere. E despre cuvinte. Despre un om față în față cu viața.

*

Vocea lui Sinatra e vocea pe care cei mai mulți bărbați o aud în cap. E paradigma masculinității. Are forța după care năzuiesc bărbații, și încrederea. Și totuși când Sinatra e rănit, răvășit, vocea i se schimbă. Nu dispare încrederea, dar chiar în spatele încrederii simți o nesiguranță și auzi cum cele două impulsuri se luptă pentru sufletul lui și auzi toată încrederea și nesiguranța în fiecare notă, pentru că Sinatra te lasă să le auzi, se dezvăluie, ceea ce bărbații nu fac decât rar.

*

Am reținut cum a accentuat Cager acel cuvânt – inimă – și m-am gândit cum poate inima să compenseze pentru alte lucruri. Toate detaliile de la pistă, viteza și talentul și greutatea și vremea, toți factorii care hotărăsc cine câștigă și cine pierde erau nimic față de inimă.

*

O să fii scriitor. O să-mi placă să-ți caut articolele în ziar. O să scrii despre oameni adevărați și despre lucrurile pe care le fac pe această stea zadarnică.

– JR, e o binecuvântare să te îndrăgostești. Încearcă să te bucuri de ea.

– Și dacă mi se frânge inima? am întrebat.

S-a uitat pe deasupra capului meu.

– Mamă?

Nicio expresie.

– Mamă?

Și-a coborât privirea și s-a uitat la mine.

– O să supraviețuiești, a spus.

***

„Dulcele bar” a apărut la Editura Publica, în cadrul colecției Narator, dedicată nonficțiunii creative.

Semnat de Anda Docea